Primăvara

Nici nu s-a topit bine zăpada şi primăvara a şi început să-şi facă drum în sufletele noastre. Dacă aţi fost vreodată în convalescenţă după o boală grea, atunci cunoaşteţi starea aceea fericită, când presimţiri nelămurite îţi taie răsuflarea şi zâmbeşti fără să ştii de ce. Se vede că printr-o asemenea stare trece acum şi natura. Pământul e încă rece, calci în băltoace de zăpadă amestecată cu noroi – dar cât de vesele, cât de prietenoase sunt toate în jurul tău şi cum îţi mângâie ochii! Văzduhul e atât de curat şi de străveziu, încât, dacă te-ai urca într-o hulubărie sau într-o clopotniţă, ai vedea fără îndoială tot pământul, de la un capăt la celălalt. Soarele luminează puternic şi razele lui neastâmpărate şi surâzătoare se scaldă prin băltoace laolaltă cu vrăbiile. Pârăul se umflă şi se tulbură: abia s-a dezmorţit, şi azi-mâine o să şi înceapă a bolborosi. Copacii sunt încă goi, dar s-au trezit iarăşi la viaţă şi respiră.

Pe o vreme ca asta e o plăcere să împingi cu mătura sau cu lopata apa murdară de prin şanţuri, să dai drumul la vaporaşe pe bălţi sau să spargi cu tocul gheaţa încăpăţânată. E o plăcere, de asemenea, să zburătăceşti porumbeii până-n naltul cerului sau să te urci prin copaci şi să aşezi colivii ca să prinzi grauri. Da, totul e plăcut în acest anotimp fericit al anului, mai ales când te simţi tânăr, când iubeşti natura, când nu eşti nici mofturos şi nici isteric şi când slujba nu te sileşte să stai închis, de dimineaţă şi până seara între patru pereţi. Dar e mai prost când eşti bolnav, când mucezeşti într-o cancelarie sau când eşti prieten cu muzele.

Într-adevăr, primăvara e primejdios să ai de-a face cu muzele.

Uitaţi-vă cât de bine, cât de nemaipomenit de bine se simt oamenii simpli. Să-l luăm, de pildă, pe grădinarul Pantelei Petrovici. Dis-de-dimineaţă şi-a luat pălăria de pai cu boruri largi şi nu se poate despărţi cu niciun chip de mucul de ţigară pe care l-a găsit în zori de zi pe alee. Uitaţi-vă la el: stă cu mâinile în şolduri în faţa ferestrei de la bucătărie şi-i povesteşte bucătarului ce cizme straşnice şi-a cumpărat ieri. Tot trupul lui lung şi deşirat, din pricina căruia toţi cei din curte îi zic „prăjină”, arată mulţumire de sine şi demnitate. Pantelei priveşte natura conştient de superioritatea lui asupra ei, iar în privire are ceva de stăpân, ceva poruncitor, dispreţuitor chiar, ca şi cum, stând în seră sau făcându-şi de lucru prin grădină, ar fi aflat nu ştiu ce taine din împărăţia vegetalelor, pe care nimeni nu le mai ştie.

Ar fi de prisos să încerci a-l lămuri că natura e măreaţă, neînduplecată şi plină de mistere nepătrunse, în faţa cărora omul, cu toată mândria lui, nu poate decât să-şi plece capul. Lui i se pare că ştie tot, că a pătruns toate tainele, toate vrăjile şi minunile, iar primăvara cea încântătoare nu este, pentru el, decât tot o roabă, ca şi femeia uscată şi cu pieptul îngust care şade în căsuţa de lângă seră şi-i hrăneşte copiii cu ciorbă de buruiene.

D-apoi vânătorul Ivan Zaharov? Îmbrăcat cu scurta lui ponosită de postav şi cu picioarele goale în galoşi, stă lângă grajd, pe un butoiaş răsturnat cu fundul în sus şi-şi meştereşte bure din dopuri vechi. Se pregăteşte de pândă. Vede în minte drumul pe care o să meargă, cu toate cărările, gheţuşurile şi pârăiaşele lui; închide ochii, şi îndată i se arată şirul lung şi drept de copaci înalţi şi subţiri, sub care o să stea cu puşca încordându-şi auzul ascuţit şi tremurând, în răcoarea înserării, de o dulce uimire. I se pare că aude strigătul potârnichii de pădure. Aude până şi clopotele de denie de la mănăstirea din apropiere… Şi se simte bine, se simte nespus de fericit, fără să ştie singur de ce.

Iar acum, uitaţi-vă la Makar Denisîci, un bărbat tânăr din serviciul generalului Stremouhov ^ccliii  – ceva aşa între pisar şi subadministrator. Are o leafă de două ori mai mare decât grădinarul, poartă pieptare scrobite, fumează tutun de două ruble pachetul, e totdeauna sătul şi bine îmbrăcat şi de câte ori se întâlneşte cu generalul are plăcerea să-i strângă mâna albă şi puhavă, pe care sclipeşte un inel cu briliant uriaş. Şi cu toate astea, vedeţi, nu e deloc fericit! Umblă veşnic cu cărţi la subsuoară, cheltuieşte douăzeci şi cinci de ruble pentru abonamente la tot soiul de reviste şi scrie, scrie mereu… Scrie în fiecare seară şi în fiecare după amiază în timp ce toată lumea doarme, şi tot ce scrie ascunde într-o ladă mare. Pe fundul lăzii stau, frumos rânduite, pantalonii şi vestele, deasupra lor un pachet de tutun încă nedesfăcut vreo zece cutiuţe cu pilule, un fular de un roşu aprins, o bucată de săpun de glicerină în ambalaj galben şi alte nenumărate mărunţişuri. Iar pe margini se îngrămădesc sfioase topuri întregi de hârtie mâzgălită şi vreo două sau trei numere din „Gubernia noastră”, în care Makar Denisîci a publicat câteva nuvele şi reportaje. Tot judeţul îl socoteşte scriitor şi poet, toţi văd în el un om mai deosebit, însă nimeni nu-l iubeşte. Se spune despre el că vorbeşte anapoda, că merge anapoda, ba chiar că şi fumează anapoda. Odată, chemat fiind ca martor la judecătoria de pace, a scăpat singur vorba că se ocupă cu literatura. Şi mărturisind acest lucru, s-a înroşit aşa de tare de parcă mărturisise că a furat o găină.

Iată-l plimbându-se alene pe alee… Poartă palton de un albastru închis, pălăriuţă de pluş şi ţine în mână o cravaşă. Face cinci paşi, se opreşte şi rămâne cu ochii aţintiţi spre cer sau spre cioroiul bătrân, care moţăie pe o creangă de brad.

Grădinarul stă cu mâinile în şolduri; pe faţa vânătorului e întipărită gravitatea – în timp ce Makar Denisîci umblă încovoiat, tuşeşte cu sfială şi se uită atât de acru, de parcă primăvara, cu toate miresmele şi minunăţiile ei, l-ar apăsa şi l-ar înăbuşi!… Tot sufletul i-e plin de teamă. În loc de încântare, de fericire şi de nădejde, primăvara stârneşte în el dorinţe nedesluşite, care-l tulbură – şi iată-l umblând de colo până colo, fără să ştie singur ce-i lipseşte. Într-adevăr: oare ce i-o fi lipsind?

— Ei, bună ziua, Makar Denisîci! aude deodată glasul generalului Stremouhov. Încă nu s-a întors omul de la poştă?

— Încă nu, Excelenţă, îi răspunde Makar Denisîci, uitându-se la caleaşca în care stă generalul, un bărbat voinic şi vesel, cu fetiţa lui cea mică.

— Straşnică vreme! Primăvară în toată legea! zice Stremouhov. Ai ieşit şi dumneata la plimbare? Nu cumva te inspiri, hai?

Iar în ochii lui poţi să citeşti:

„Ce om fără talent! Ce mediocritate!”

— Ştii, drăguţă? zice generalul, punând mâna pe hăţuri. Ştii ce bucată straşnică am citit eu astăzi, la cafea? Un fleac, acolo, de vreo două păginuţe, dar ce minunăţie! Păcat că nu ştii franţuzeşte, că ţi-aş da-o s-o citeşti…

Şi generalul îi povesteşte în grabă şi pe scurt, subiectul nuvelei pe care a citit-o. Makar Denisîci îl ascultă şi se simte prost, de parcă ar fi vinovat că nu e el nuvelistul francez care scrie lucruri aşa de minunate…

„Nu înţeleg ce-a găsit el în bucata asta? se întreabă apoi, uitându-se în urma caleştii care se depărtează. Un subiect banal şi răsuflat… Nuvelele mele sunt mult mai substanţiale…”

Şi Makar simte cum începe să-l roadă viermele invidiei. Amorul propriu de autor e ca o boală, ca un catar al sufletului: cine cade în meteahna asta nu mai aude nici cântecul păsărelelor, nu mai vede nici strălucirea soarelui, nu mai simte nici apropierea primăverii… E destul să-i atingi cât de uşor rana, şi tot trupul i se închirceşte, dureros. Înveninat, Makar merge înainte şi iese pe portiţă în drumul plin de noroi. Acolo dă peste domnul Bubenţov ^ccliv care, cocoţat într-o brişcă înaltă şi scuturându-se din tot trupul, trece grăbit pe lângă el, în trapul cailor.

— Aha, domnul scriitor! strigă Bubenţov. Salutare, salutare!

Dacă Makar Denisîci ar fi numai pisar sau subadministrator, nimeni n-ar îndrăzni să-i vorbească pe un ton atât de îngăduitor şi de indiferent. Dar el e „scriitor” – şi încă scriitor fără talent, o mediocritate!

Oameni ca domnul Bubenţov nu înţeleg nimic în legătură cu arta şi puţin le pasă de ea. Însă când dau peste mediocrităţi, peste scriitori lipsiţi de talent, sunt răi şi necruţători. Ar fi în stare să ierte pe oricine, numai pe Makar, pe ratatul acesta într-o ureche, care-şi ţine manuscrisele în ladă, nu. Grădinarul a rupt un ficus bătrân şi a lăsat să putrezească o mulţime de plante rare; generalul nu face nimic şi mănâncă averea altuia, iar domnul Bubenţov, pe vremea când era judecător de pace, intra în şedinţă o dată pe lună şi atunci se bâlbâia, încurca textele de lege şi bătea câmpii… Toate acestea se iartă şi nimeni nu le ia în seamă. Dar să treci pe lângă Makar cel fără talent, care scrie versuri şi nuvele proaste, fără să te legi de el şi să-l înţepi cu vorba, asta nu se poate. Nu se poate să nu-i spui ceva care să-l umilească. Dacă cumnata generalului îşi pălmuieşte slujnicele şi înjură la cărţi ca o spălătoreasă, dacă preoteasa nu-şi plăteşte datoriile de la joc, dacă moşierul Fliughin ^cclv a furat un câine de la moşierul Sivobrazov ^cclvi  – toate acesteia n-au nicio importanţă. Dar dacă, mai zilele trecute, „Gubernia noastră” i-a înapoiat lui Makar o nuvelă proastă, asta o află imediat tot judeţul, şi glumele răutăcioase, discuţiile interminabile şi pline de indignare nu mai contenesc. Ba, mai mult, de atunci lui Makar Denisîci i se spune, pur şi simplu, Makarka.

Dacă scrie cumva mai altfel, nimeni nu-şi bate capul să înţeleagă de ce e „mai altfel”, ci zice, de-a dreptul:

— Iar a mai turnat o prostie, nepricopsitul cela!

Gândul că nimeni nu-l înţelege, că nimeni nu vrea şi nu poate să-l înţeleagă, nu-i îngăduie lui Makar să se bucure de primăvară. I se pare că dacă oamenii l-ar înţelege, totul ar fi minunat. Dar cum ar putea să-şi dea seama cineva dacă Makar are sau nu talent, când în tot judeţul nimeni nu citeşte nimic, sau citeşte aşa fel încât mai bine n-ar citi deloc? Cum să-l facă pe generalul Stremouhov să priceapă că nuvela aceea franţuzească n-are nicio valoare, că e superficială, banală, răsuflată – cum să-l facă să priceapă dacă afară de asemenea bucăţi uşurele omul n-a mai citit niciodată nimic?

Dar încă să vedeţi cum îl scot din sărite femeile pe bietul Makar!

— Vai, Makar Denisîci! încep ele de obicei. Păcat că n-ai fost astăzi la piaţă! Dacă ai fi văzut ce caraghios se băteau doi mujici, nu mai încape vorbă că ai fi scris o schiţă!

Desigur că toate acestea sunt nimicuri şi că un filozof nu le-ar da nicio atenţie şi le-ar dispreţui. Însă Makar stă ca pe jăratic. Se simte singur, orfan şi trist, cuprins de acea tristeţe pe care n-o încearcă decât oamenii foarte singuratici şi marii păcătoşi. Niciodată în viaţa lui n-a stat, măcar o singură dată, cu mâinile în şolduri ca grădinarul. Doar foarte rar, poate la cinci ani o dată, întâlnind pe undeva – în pădure, pe drum, sau în tren – vreun alt ratat, tot atât de sucit ca şi el, îl priveşte în ochi şi se înviorează din senin, pentru câteva clipe. Se înviorează şi celălalt. Se pun la vorbă, discută, se aprind, se entuziasmează şi râd în hohote, aşa fel încât cine-i vede poate să-i ia drept doi nebuni.

De obicei însă, nici aceste rare clipe nu rămân neînveninate. Ca un făcut, Makar şi celălalt ratat încep să-şi tăgăduiască unul altuia talentul, nu se recunosc de scriitori, se pizmuiesc, se urăsc, se înfurie şi, până la urmă, se despart duşmani. În felul acesta se pierde şi se risipeşte tinereţea lor – fără bucurii, fără dragoste sau prietenie, fără linişte sufletească şi fără atâtea alte lucruri despre care posomorâtului Makar îi place atât de mult să scrie, seara, în momentele lui de inspiraţie…

Iar odată cu tinereţea, trece şi primăvara.

Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 81, 24 martie, la rubrica „Efemeride”. Subtitlul: (Scenetă). Semnată: A. Cehonte. Povestirea a fost temeinic revăzută şi prescurtată pentru Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.

La revizuirea povestirii au fost eliminate o serie de caracterizări şi lăsată la o parte figura celui de al doilea ratat, a pictorului.

„Dacă Kurguzov ar fi numai pisar sau subadministrator, nimeni n-ar îndrăzni să-i vorbească pe tonul acesta. Dar fiindcă scrie, judecătorul de pace e în drept să-l trateze cu îngăduinţă, deoarece cunoaşte marele lui neajuns: e un scriitor fără talent! O mediocritate!

„Acum, îngăduiţi-mi să vă prezint alt specimen, un om care se mănâncă şi se otrăveşte singur. E feciorul părintelui Spiridon, Feofan, care a scăpat de curând din armată şi acum trăieşte pe spinarea lui tată-său. Mic şi păros ca o omidă, cu cutia de vopsele într-o mână şi cu pânza întinsă pe cadru în cealaltă, iată-l trecând, lipăind prin noroi, pe lângă diacon şi Andron, care joacă dame. Dacă ar fi numai fecior de popă, cei doi nu s-ar lega de el. Dar aşa, nu-l lasă să-şi caute de drum.

„— Vino încoace! îl strigă diaconul. Ia arată-ne şi nouă!

Diaconul şi Andron icnesc, închid ochii pe jumătate şi cercetează îndelung schiţa, fără să înţeleagă nimic…

„— Mă rog, Ce-i asta? întreabă diaconul, ciocănind cu degetul în pânză.

„— Un copac.

„— Hm… nu seamănă deloc a copac. Ai mâzgălit şi tu ceva şi nici măcar nu ştii ce… Trebuia sa faci frunzuliţă lângă frunzuliţă, ciot lângă ciot, crenguţă lângă crenguţă, ca să fie cât mai lămurit…

„— Iar de la soare, adaugă Andron, să pornească raze, aşa, linioare-linioare, ca nişte lăbuţe de păianjen…

„Feofan se simte jignit de felul acesta de a judeca arta şi se depărtează de critici, ca şi cum ar fi fost înjurat şi bătut… Iar criticii se uită cu compătimire în urma lui şi-şi dau cu părerea:

„— S-a apucat, nebunul, de o treabă la care nu se pricepe, bătu-l-ar sfântul! Ce nerod, Doamne iartă-mă! Nu-i în stare să zugrăvească un copac… şi cică-i pictor! „Pe omul rus, arta îl interesează prea puţin. Dar când e vorba de artişti fără talent şi de mediocrităţi, nu ştie ce e mila şi îndurarea. Ar fi în stare să ierte orice…”

A fost scoasă şi caracterizarea cititoarelor:

«Mai mult ca orice, pe Kurguzov îl scot din sărite femeile. Când se adună tineretul, seara, la părintele Spiridon, lui Kurguzov îi place să stea într-un colţ cu fata preotului, sora lui Feofan, şi s-o provoace la discuţii despre literatură… Ea îl ascultă, îl ascultă, apoi îşi împreunează mâinile şi zice:

«— Vai, Makar Denisîci! Păcat că n-ai fost azi aici! Dacă ai fi văzut ce caraghios se băteau doi mujici, nu mai încape vorbă că ai fi scris ceva!

«Fata preotului, ca mai toate femeile, ori nu-şi bate capul cu literatura, ori o priveşte cu ochii străzii. După ea, „tipurile” vrednice de a fi descrise îşi pierd vremea prin cârciumi, prin vagoane de clasa a treia şi prin pieţe… Despre acelaşi lucru discută uneori Kurguzov şi cu tânăra felceriţă de la zemstvă. Felceriţa e o domnişoară cultă, care a citit mult, însă părerile ei despre literatură sunt tot atât de mărginite şi stupide ca şi ale fetei preotului. Ea n-o înţelege; de aceea, n-o interesează nici forma în care e scrisă, nici imaginile şi nici adevărul pe care-l conţine; n-o interesează decât subiectul. Dacă Kurguzov ar fi scris un roman voluminos, în care eroul salvează o femeie decăzută şi-i dă toată averea lui, pentru ca el să trăiască apoi din mila celorlalţi, iar mai târziu, înşelat, intră ca voluntar în armată – toate acestea să le fi scris chiar şi cu picioarele, fata s-ar fi îndrăgostit de el… O dată, i-a citit „Cântăreţii” din „Povestirile unui vânător”, fără să-i spună că era vorba de Turgheniev.

«Fata a strâmbat din nas şi a zis:

«— Ce prostie! Şi pentru asemenea fleacuri dau oamenii bani?»