Aniuta

În odăiţa cea mai ieftină a hotelului de mâna a doua „Lisabona”, Stepan Klocikov ^ccxlviii , student în anul trei la medicină, se plimba dintr-un colţ în celălalt, tocind cursul de zor. De mult ce citise, neobosit şi încordat, i se uscase gâtul şi broboane de sudoare îi acopereau fruntea.

Lângă geamul încrustat pe margine cu flori de gheaţă, stătea pe un scăunaş subchiriaşa lui, Aniuta, o fată brună, mică şi slăbuţă, de vreo douăzeci şi cinci de ani, neînchipuit de palidă şi cu ochii cenuşii şi blânzi. Stătea cu spatele încovoiat şi broda cu arnici roşu un guler de cămaşă bărbătească. Lucrul trebuia terminat urgent… Pendula din coridor bătu, răguşit, ora două după amiază, şi totuşi în odăiţă încă nu era dereticat. Pătura mototolită, cărţile şi pernele împrăştiate peste tot, o rochie aruncată, ligheanul mare, murdar şi plin cu zoi, în care pluteau mucuri de ţigară, gunoiul de pe podea – toate păreau zvârlite înadins claie peste grămadă, mototolite şi învălmăşite…

— Plămânul drept e compus din trei lobi… tocea înainte Klocikov. Cu ce se mărginesc… Lobul superior ajunge, pe peretele anterior al toracelui, până la coasta a patra sau a cincea, pe cel lateral până la coasta a patra… iar pe cel posterior până la spina scapulae…

Încercând să vadă în închipuire ceea ce citise până atunci, Klocikov îşi ridică ochii în tavan. Dar neputând să-şi facă o idee desluşită, începu să-şi pipăie, prin vestă, coastele superioare.

— Coastele astea parcă-s clape de pian, zise el. Ca să nu te încurci la socoteală, trebuie să te obişnuieşti cu ele. Da, să le cercetezi şi pe schelet, şi pe trupul viu… Aniuta, treci colea, să mă orientez!

Aniuta îşi lăsă lucrul la o parte, îşi scoase bluza şi se îndreptă din mijloc. Klocikov se aşeză în faţa ei, se încruntă şi începu să-i numere coastele.

— Hm!… Pe cea dintâi nu pot s-o găsesc… E sub claviculă… Asta-i a doua… Aşa… Asta-i a treia… asta-i a patra… Hm!… Aşa… De ce le zgribuleşti?

— Ţi-s degetele reci!

— Haide, haide… nu te mai suci atâta, că doar n-o să mori din asta! Prin urmare, coasta a treia, pe urmă a patra… Pari slabă, dar abia îţi pot pipăi coastele! Asta-i a doua… asta-i a treia… Nu, aşa mă încurc şi n-o să mi le pot fixa în minte. Mai bine să le însemn… Unde mi-e cărbunele?

Klocikov luă cărbunele şi începu să tragă pe pieptul Aniutei, în dreptul coastelor, linii paralele.

— Minunat! Totul e limpede… Şi acum, putem să şi ciocănim puţin… Ridică-te!

Aniuta se ridică şi-şi lăsă uşor capul pe spate. Klocikov începu s-o ciocănească şi se adânci atât de mult în această operaţie încât nici nu băgă de seamă că buzele, nasul şi degetele Aniutei se învineţiseră de frig. Aniuta tremura, dar se temea ca nu cumva să observe medicinistul că tremură, să n-o mai însemne cu cărbunele şi să n-o mai ciocănească. Altminteri, te pomeneşti că nu reuşeşte la examen!

— Acum, totul e limpede, zise Klocikov, oprindu-se din ciocănit. Stai aşa, să nu se şteargă cărbunele, că trebuie să mai citesc puţin…

Şi iarăşi începu să se plimbe şi să tocească. Aniuta, cu dungi negre pe piept de parcă era tatuată, stătea zgribulită de frig şi se gândea. De felul ei vorbea foarte puţin: tot timpul tăcea. Tăcea şi se gândea…

În cei şase sau şapte ani de când rătăcea prin tot soiul de hoteluri de mâna a doua, Aniuta cunoscuse vreo cinci bărbaţi ca Klocikov. Astăzi, toţi îşi terminaseră studiile, intraseră în rândul oamenilor şi, ca oameni cumsecade ce erau, o uitaseră. Unul dintre ei e la Paris acum, doi sunt doctori, al patrulea e pictor, iar despre al cincilea se zice că ar fi ajuns profesor universitar. Klocikov e al şaselea… Curând o să termine facultatea şi o să intre şi el în rândul oamenilor. Fără îndoială că o să aibă un viitor strălucit şi o să ajungă om mare. Dar deocamdată prezentul e cât se poate de sumbru: medicinistul n-are tutun, n-are ceai, iar din zahăr nu i-au rămas decât patru bucăţele. De aceea trebuie să termine cât mai repede cusătura, s-o ducă persoanei care i-a comandat-o şi, din cele douăzeci şi cinci de copeici câte i se cuvin, să-i cumpere lui Klocikov ceai şi tutun…

— Pot să intru? se auzi un glas la uşă.

Aniuta îşi aruncă repede un şal de lână pe umeri.

Era pictorul Fetisov.

— Am o rugăminte la dumneata, i se adresă el lui Klocikov, privindu-l fioros pe sub părul care-i cădea pe frunte. Fii bun şi împrumută-mi pentru vreo două ore pe încântătoarea dumitale prietenă! Pictez un tablou şi, vezi, fără model nu merge!

— Cu plăcere! primi Klocikov. Du-te, Aniuta.

— Ce să caut eu acolo? întrebă fata încet.

— Ei, lasă prostiile! Doar omul te cheamă în interesul artei, nu pentru cine ştie ce fleacuri! De ce să nu-l ajuţi, dacă poţi?

Aniuta începu să se îmbrace.

— Şi ce pictezi? întrebă Klocikov.

— O fac pe Psychea. Frumos subiect, numai că nu-mi prea reuşeşte… Sunt silit să lucrez după mai multe modele. Ieri am nimerit una care avea picioarele albastre. „De ce ţi-s picioarele albastre?” o întreb. „Apoi, iese vopseaua din ciorapi”, îmi răspunde… Ei, dar văd că dumneata îi dai zor cu tocitul! Fericit om, că ai răbdare.

— Apoi, cu medicina nu-i de glumă, nu merge fără toceală.

— Hm… Iartă-mă, Klocikov, da’ mare porcărie e aici la dumneata! Cum poţi trăi în mizeria asta?

— Adică, ce vrei să spui? N-am cum trăi altfel… Tată-meu nu-mi trimite decât douăsprezece ruble pe lună şi cu suma asta nu-i tocmai uşor să trăieşti ca oamenii…

— Aşa o fi… zise pictorul strâmbându-se cu scârbă. Cu toate astea, poate că tot s-ar putea trăi, cât de cât, mai altfel… Un om cult e dator să fie şi puţin estet. Nu-i aşa? Iar aici la dumneata e o harababură cum n-am mai pomenit! Patul nestrâns, zoi în lighean, gunoi pe jos… resturi de mâncare prin farfurii… ptiu!

— Asta-i drept, răspunse medicinistul şi se ruşină, însă Aniuta n-a avut timp să deretice prin casă. A fost mereu ocupată…

După ce pictorul şi Aniuta ieşiră din odaie, Klocikov se întinse pe divan şi, aşa culcat, începu să tocească. Dar adormi pe nesimţite. Când, peste o oră, se trezi, îşi sprijini capul în pumni şi se adânci în gânduri, posomorât. Îşi aduse aminte de vorbele pictorului, că un om cult e dator să fie şi puţin estet, şi interiorul lui i se păru într-adevăr antipatic şi dezgustător. Îşi imagină viitorul, se văzu primindu-şi bolnavii în cabinet, luându-şi ceaiul în sufrageria largă, alături de nevasta lui, o femeie cumsecade… Şi ligheanul cu apă murdară, în care pluteau mucuri de ţigări, i se păru şi mai scârbos, Aniuta i se păru urâtă şi şleampătă, jalnică la înfăţişare… Şi se hotărî să se despartă de ea, cu orice preţ şi fără întârziere.

După ce Aniuta se întoarse de la pictor, în timp ce-şi dezbrăca şuba, Klocikov se ridică şi-i spuse, grav:

— Uite ce e, draga mea… Stai jos şi ascultă-mă. Trebuie să ne despărţim! Într-un cuvânt, nu mai vreau să trăiesc cu tine.

Aniuta se întorsese obosită, aproape istovită. Din pricină că stătuse mult în picioare, era trasă la faţă şi slabă, cu bărbia şi mai ascuţită ca de obicei. Nu-i răspunse niciun cuvânt, numai buzele începură să-i tremure.

— Doar ştii şi tu că mai curând sau mai târziu tot o să ne despărţim, urmă medicinistul. Tu eşti o fată bună şi înţelegătoare, şi nici proastă nu eşti. Prin urmare, înţelegi…

Aniuta îşi îmbrăcă din nou şuba, înveli cusătura în hârtie fără să spună o vorbă, îşi strânse aţa şi acele. Găsind pe marginea ferestrei pacheţelul cu cele patru bucăţele de zahăr, îl aşeză pe masă, lângă cărţile lui Klocikov.

— E zahărul… dumitale… zise ea încet şi se întoarse ca să-şi ascundă lacrimile.

— Ei, şi de ce plângi? o întrebă Klocikov.

Apoi, tulburat, făcu câţiva paşi prin odaie.

— Ciudată mai eşti, pe cinstea mea… Ştii foarte bine că trebuie să ne despărţim, că doar n-o să rămânem împreună o veşnicie!

Aniuta îşi adună toate legăturelele, apoi se întoarse cu faţa spre el, să-şi ia rămas-bun. Lui Klocikov i se făcu milă de ea.

„Ei, adică ce-ar fi dacă ar mai sta încă o săptămână? îşi zise el. Da, las-o să mai stea. Iar peste o săptămână, o să-i spun hotărât să plece.”

Şi, înciudat de propria lui slăbiciune, strigă răstit:

— Ei, ce mai stai? Dacă ai de gând să pleci, pleacă, iar dacă nu, scoate-ţi şuba şi rămâi! Haide, rămâi!

Aniuta îşi scoase şuba încet, în tăcere, îşi şterse nasul tot atât de încet, suspină şi, fără să facă cel mai mic zgomot, se întoarse la locul ei obişnuit, pe scăunaşul de lângă fereastră.

Studentul îşi luă cursul şi începu să se plimbe iarăşi dintr-un colţ în celălalt.

— Plămânul drept este compus din trei lobi… Pe peretele anterior al toracelui, lobul superior ajunge până la coasta a patra sau a cincea…

Iar în coridor, cineva striga cât îl ţinea gura:

— Grrigori, samovarul!

Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 8, 22 februarie. Semnată: A. Cehonte. Cu unele schimbări în pasajul discuţiei dintre student şi jurist, a intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt-Petersburg, 1886. Apoi, temeinic refăcută, povestirea a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.

În vederea includerii în culegerea de opere, povestirea a fost supusă unei amănunţite revizuiri de stil şi abrevieri. Juristul a dispărut din text şi o parte din replicile lui au fost puse în gura pictorului pe care, la început, îl chema Fliusov ^ccxlix . Afară de discuţia cu juristul Klikuşin, a mai fost scoasă şi scena explicaţiei dintre student şi Aniuta. După cuvintele lui Klocikov: „Trebuie să ne despărţim!” în „Povestiri felurite” urma:

„Aniuta căscă gura, clipi din ochi, nasul şi obrajii începură să-i tremure. Buza de sus i se strâmbă spre dreapta, cea de jos spre stânga…

„— De ce să plângi? se tulbură Klocikov. Recunoaşte şi tu că, mai curând sau mai târziu, toate astea trebuie să aibă un sfârşit! Trebuie, nu-i aşa?

„— Eu… eu n-o să… n-o să… spuse Aniuta printre suspine.

„— Ce n-o să…?

„— O să… o să te ascult.

„— Dar nu-i vorba de asta! Tu eşti bună, înţelegătoare, însă… înţelege că nu se cuvine să trăim împreună. Nu se poate! Nu fi proastă şi înţelege odată!

„Faţa Aniuţei era udă ca o fereastră după ploaie. Fără să-şi şteargă lacrimile şi strâmbându-se ca de durere, fata scâncea înainte – şi, deodată, izbucni în hohote de plâns.

„— Î-în… în grija cui te las? auzi Klocikov. Par… parcă în lipsa mea o să aibă cine să… să-ţi aducă ţigări? Şi… şi… şi zahărul… Parcă se poa… poate bea ceai fără za… zahăr? O… o să te ascult.

„— La naiba… bombăni medicinistul. Bine, fie! şi dădu din mână a lehamite. Nu mai urla! Rămâi!

„Aniuta îşi suflă nasul, răsuflă adânc şi se îndreptă fără zgomot spre locul ei obişnuit: spre taburetul de lângă fereastră”.

Sfârşitul povestirii, care urma după rândurile de mai sus, a fost adăugat la ediţia din 1900.

Trimiţându-şi povestirea la „Oskolki”, Cehov scria (3 februarie 1886): „Trimit povestirea… Am atins anumite probleme, dar nu e nimic neliberal în ea.”