Ivan Matveici
Sunt cinci trecute. Un savant rus destul de cunoscut – să-i zicem, pur şi simplu, savantul – stă în cabinetul lui de lucru şi-şi roade unghiile, nervos.
— Revoltător! zice el, uitându-se mereu la ceas. Asta e culmea lipsei de respect faţă de munca şi de timpul altuia! În Anglia, un individ ca ăsta n-ar câştiga un ban şi ar crăpa de foame! Ei, lasă, că o să-mi vii dumneata!…
Şi simţind nevoia să împărtăşească şi altcuiva indignarea şi nerăbdarea lui, savantul se apropie de uşa care dă în odaia soţiei sale, bate şi începe să i se plângă:
— Ascultă, Katia, zice el furios. Dacă-l vezi pe Piotr Danilîci, să-i spui din partea mea că oamenii cumsecade nu fac ce-a făcut el. Curată măgărie! Îmi recomandă un copist, fără să ştie pe cine recomandă! Tânărul ăsta întârzie în fiecare zi, regulat, cu două sau trei ceasuri! Apoi, ăsta-i copist? Pentru mine, aceste două-trei ceasuri sunt mai preţioase decât ar fi, pentru altul, doi sau trei ani! Când o veni, o să-i trag o săpuneală să mă ţină minte, n-o să-i plătesc un ban şi o să-l dau afară! Nu, cu asemenea oameni nu face să te porţi cu mănuşi!
— În fiecare zi spui acelaşi lucru şi cu toate astea tot îl primeşti!
— Nu, astăzi m-am hotărât. Am pierdut destul timp din pricina lui. Fără supărare, o să-l înjur birjăreşte!
Dar, în sfârşit, se aude clopoţelul zbârnâind. Savantul îşi ia un aer grav, se îndreaptă din mijloc şi, aruncându-şi capul pe spate, o ia spre sală. Acolo, lângă cuier, îl găseşte pe Ivan Matveici, copistul – un tânăr ca de vreo optsprezece ani, cu faţa ovală ca un ou, fără umbră de mustăţi, îmbrăcat cu un palton ros şi ponosit şi fără galoşi. Tânărul răsuflă greu şi-şi şterge de preş, apăsat, cizmele mari şi butucănoase, încercând în acelaşi timp să ascundă de ochii slujnicei o gaură din cizmă, prin care i se zăreşte ciorapul alb. Dând cu ochii de savant, Ivan Matveici începe să zâmbească, cu zâmbetul acela nesfârşit şi larg, puţin prostesc, pe care-l întâlneşti doar la copii şi la oamenii peste măsură de naivi.
— Bună ziua, zice el, întinzându-i savantului o mână mare şi udă. Nu vă mai doare gâtul?
— Ivan Matveici! începe savantul cu glas tremurat, trăgându-se îndărăt şi împreunându-şi degetele de la amândouă mâinile. Ivan Matveici! Şi repezindu-se la copist, îl apucă de umăr, zgâlţâindu-l uşor.
— Ce ai de gând? urmează el cu deznădejde. Ce ai de gând, răule şi urâciosule? Îţi baţi joc de mine, hai?
Judecând după zâmbetul care-i stăruie încă pe buze, Ivan Matveici se aştepta la cu totul altă primire. Dând cu ochii de faţa indignată a savantului, obrazul oval i se lungeşte şi mai mult şi, de mirare, rămâne cu gura căscată.
— Ce… ce s-a întâmplat? întreabă el.
— Mai întrebi? Şi savantul îşi împreunează iarăşi degetele. Doar ştii bine ce preţios e timpul meu, şi-mi vii abia acum! Ai întârziat două ore!… Nu te temi de Dumnezeu?
— Dar nu vin de acasă, face încurcat Ivan Matveici încercând, stângaci, să-şi dezlege fularul. Azi e ziua onomastică a mătuşii mele, şi ea stă cam la şase verste de aici… Dacă aş fi venit de-a dreptul de acasă, era altceva…
— Apoi spune şi dumneata, Ivan Matveici, dacă în purtarea dumitale este vreo logică! Trebuie să terminăm o lucrare urgentă, iar dumneata îmi umbli haihui pe la onomastice şi pe la mătuşi!… Dar dezleagă-ţi odată fularul cela! Până la urmă, e insuportabil!
Şi savantul se repede iarăşi la copist, de data asta ajutându-l să-şi dezlege fularul.
— Parcă eşti o muiere… Ei, hai să mergem!… Dar mai repede, te rog!
Suflându-şi nasul într-o batistă murdară şi mototolită şi potrivindu-şi pe trup surtucelul cenuşiu, Ivan Matveici traversează salonul cel mare şi salonaşul, îndreptându-se spre birou. Acolo îl aşteaptă de mult şi scaunul, şi hârtia, ba chiar şi ţigările.
— Stai jos, stai jos, îl zoreşte savantul, frecându-şi mâinile nerăbdător. Eşti nesuferit… Ştii că lucrarea e urgentă şi întârzii atâta! Uite, fără să vrei îţi vine să înjuri! Ei, haide, scrie… Unde ne-am oprit data trecută?
Ivan Matveici îşi netezeşte părul des ca peria şi tuns neregulat, apoi pune mâna pe condei. Savantul se plimbă de la un capăt la celălalt al odăii, se încruntă şi începe să dicteze:
— Esenţialul stă în faptul… virgulă… că unele, ca să zic aşa, forme fundamentale… ai scris? forme care sunt condiţionate în mod exclusiv de însăşi esenţa acelor principii… virgulă… care îşi găsesc în ele expresia şi se pot întruchipa numai în ele… De la capăt… Natural, pui punct… Mai multă independenţă prezintă… prezintă… acele forme, care nu iau atât un caracter politic… virgulă… cât un caracter social…
— Acum, băieţii de liceu au altă uniformă… cenuşie… zice Ivan Matveici. Pe vremea mea era mai bine: purtam tunici…
— Ei, dar scrie odată, omule! se supără savantul. Social… ai scris? Vorbind însă de transformările care se referă la organizarea funcţiunilor de stat, şi nu la reglementarea modului de viaţă al poporului… virgulă… nu putem spune că ele se deosebesc prin naţionalitatea formelor! or… ultimele trei cuvinte între ghilimele… E-e… asta… Ce spuneai despre liceu?
— Că pe vremea mea era altfel de uniformă.
— Aha… aşa… Şi de mult ai părăsit liceul?
— Apoi, v-am mai spus şi ieri! Sunt trei ani de când nu mai urmez… Am plecat din clasa a patra.
— Şi de ce l-ai întrerupt? întreabă savantul, uitându-se la ce a scris Ivan Matveici.
— Apoi… chestii familiare…
— Iar mă sileşti să-ţi atrag atenţia, Ivan Matveici! Când ai să-ţi laşi odată obiceiul de a scrie lăbărţat? Un rând trebuie să aibă cel puţin patruzeci de litere!
— Dar ce, credeţi c-o fac înadins? se supără Ivan Matveici. În schimb, sunt rânduri care au peste patruzeci de litere… Număraţi-le! Dar dacă vi se pare că scriu lăbărţat, atunci puteţi să-mi scădeţi onorariul…
— Ei, dar nu-i vorba de asta! Ce lipsă de delicateţe, pe cinstea mea… Cum zic ceva, îndată aduci vorba de bani! Principalul e ca textul să fie scris îngrijit, Ivan Matveici, îngrijit, ăsta-i principalul! Trebuie să te deprinzi să fii îngrijit în toate.
Slujnica intră în birou aducând o tavă cu două pahare de ceai şi un coşuleţ cu pesmeciori… Ivan Matveici apucă paharul stângaci, cu amândouă mâinile şi începe numaidecât să bea. Ceaiul e foarte fierbinte. Ca să nu-şi frigă buzele, Ivan Matveici se sileşte să-l soarbă în înghiţituri mici. Mănâncă un pesmecior, încă unul şi încă unul, apoi, uitându-se jenat cu coada ochiului la savant, întinde sfios mâna după al patrulea… Sorbiturile zgomotoase, mestecatul hulpav şi expresia hămesită şi lacomă a sprâncenelor lui ridicate, îl scot din fire pe savant.
— Termină mai repede, te rog… Timpul e preţios.
— Dumneavoastră puteţi să dictaţi. Eu pot să beau şi să scriu în acelaşi timp… Vă mărturisesc că mi-e foame.
— Te cred. Dacă umbli atâta pe jos!
— Da… Şi ce timp îngrozitor! Prin părţile noastre la vremea asta miroase a primăvară… Zăpada se topeşte, peste tot vezi numai băltoace…
— Mi se pare că dumneata eşti din sud, nu-i aşa?
— Din ţinutul Donului… În martie, la noi e primăvară în lege. Aici încă-i frig, lumea umblă cu şubă, pe când acolo încolţeşte iarba… peste tot e uscat… poţi chiar să prinzi tarantule.
— Dar de ce să prinzi tarantule?
— Aşa… fiindcă n-ai ce face… zice Ivan Matveici şi oftează. E aşa de distractiv! Legi un bob de smoală de un fir de aţă, îi dai drumul în gaură şi începi să baţi cu el tarantula pe spinare. Atunci îndrăcită se înfurie, se prinde cu picioruţele de smoală şi se lipeşte… Şi ce le mai făceam! Adunam câte-un paner întreg şi băgam înăuntru, peste ele, o bihorcă.
— Ce-i aceea bihorcă?
— Tot un păianjen şi tot cam ca tarantula. O bihorcă însă poate să ucidă, ea singură, o sută de tarantule.
— Mda… Ei, dar să ne căutăm de treabă… Unde ne-am oprit?
Savantul mai dictează vreo douăzeci de rânduri, apoi se aşază în fotoliu şi se adânceşte în meditaţii.
Aşteptându-l să-şi formuleze ideile, Ivan Matveici întinde gâtul încercând să-şi potrivească gulerul cămăşii. Cravata i-e strâmbă, butonii i-au sărit şi gulerul se desface mereu.
— Mda… zice savantul. Aşa… Şi zici că n-ai găsit încă nicio slujbă, Ivan Matveici?
— Nu. Unde era să găsesc? Ştiţi, m-am gândit să intru voluntar în armată. Dar tata e de părere să mă bag la o farmacie.
— Mda… Dar mai bine ai intra la universitate. Ce-i drept, examenul e greu, dar cu răbdare, cu muncă şi cu stăruinţă s-ar putea să reuşeşti. Învaţă, citeşte cât mai mult… Citeşti destul?
— Să vă spun drept, nu prea… mărturiseşte Ivan Matveici, aprinzându-şi o ţigară.
— Pe Turgheniev l-ai citit?
— Nu-u…
— Dar pe Gogol?
— Pe Gogol? Hm!… Pe Gogol… Nu, nu l-am citit!
— Şi nu ţi-e ruşine, Ivan Matveici? Vai, vai! Un băiat aşa de cumsecade, aşa de original – şi uite la el că nici măcar pe Gogol nu l-a citit! Să faci bine să-l citeşti! Îţi împrumut eu cărţile lui. Să-l citeşti numaidecât! Altfel, să ştii că ne certăm!
Se face din nou tăcere. Savantul stă într-o rână pe divanul moale şi se gândeşte, iar Ivan Matveici, lăsându-şi gulerul în pace, îşi concentrează toată atenţia asupra cizmelor. Nu observase până atunci că zăpada de pe tălpi i s-a topit şi că sub picioare i s-au adunat două băltoace mari. I-e ruşine…
— Azi nu prea merge lucrul… mormăie savantul. Mi se pare că-ţi place să prinzi şi păsări, nu?
— Numai toamna… Aici nu prind, dar acasă prindeam mereu.
— Aşa… foarte bine… Totuşi, hai să mai încercăm.
Savantul se ridică hotărât şi începe să dicteze, dar după zece rânduri se lasă iarăşi pe divan.
— Nu, cred că e mai bine să amânăm pe mâine, zice el. Vino mâine dimineaţă, dar ceva mai devreme. Aşa, pe la nouă… Numai, să te ferească sfântul să întârzii iar!
Ivan Matveici pune condeiul jos, se ridică de la masă şi se aşază pe alt scaun. Trec aşa câteva minute de tăcere. Tânărul începe să-şi dea seama că s-ar cuveni să plece, că e de prisos acolo. Dar în biroul savantului e aşa de plăcut şi de cald, e atâta lumină şi, pe deasupra, mai stăruie încă atât de viu parfumul ceaiului dulce şi al pesmeciorilor de cozonac, încât inima i se strânge numai la gândul că trebuie să se întoarcă acasă. Acolo îl aşteaptă sărăcia, foamea, frigul, bătrânul care bombăneşte şi înjură mereu – pe când aici e atâta tihnă şi atâta linişte, iar oamenii se interesează până şi de tarantulele şi de păsările lui…
Savantul se uită la ceas şi ia o carte în mână.
— Atunci, mi-l daţi pe Gogol? întreabă Ivan Matveici, ridicându-se de pe scaun.
— Ţi-l dau, ţi-l dau. Dar unde te grăbeşti aşa, drăguţă? Mai stai, mai spune-mi ceva…
Ivan Matveici se aşeză la loc, zâmbind cu gura până la urechi. Aproape în fiecare seară stă în cabinetul acesta şi totdeauna simte, în glasul şi în privirea savantului, ceva nespus de blând, de prietenos şi de apropiat. Uneori i se pare că savantul chiar ţine la el, că s-a deprins cu el şi că, dacă-l ceartă când întârzie, o face numai pentru că i-e urât fără poveştile lui despre tarantule şi despre felul cum se prind sticleţii în ţinutul Donului…
Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 60, 3 martie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. A intrat, cu unele schimbări de vocabular în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt-Petersburg, 1886. Cu înlocuirea unor expresii vulgare şi cu unele abrevieri de text, povestirea a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.
După afirmaţiile lui M. P. Cehov, cel care i-a servit de model lui Cehov pentru eroul povestirii a fost însuşi fratele lor Ivan, care, lipsit de mijloace, străbătea Moscova de la un capăt la celălalt ca să ajungă la Sokolniki, la scriitorul P. D. Boborîkin, pentru a scrie textele pe care i le dicta acesta („Anton Cehov şi subiectele lui”, Moscova, 1923).
