Un parastas

La biserica Maicii Domnului Odighitrievskaia, din satul Verhnie-Zaprudî, liturghia s-a sfârşit şi norodul iese, valuri-valuri, din sfântul lăcaş. Numai băcanul Andrei Andreici, băştinaş şi „intelectual” din Verhnie-Zaprudî, rămâne pe loc. Stă sprijinit de strana din dreapta şi aşteaptă. Obrazul lui bine bărbierit, gras şi boboşit – urmele unor vechi coşuri – oglindeşte acum două sentimente care se bat cap în cap: adâncă smerenie în faţa tainelor nepătrunse ale sorţii şi nemărginit şi prostesc dispreţ faţă de scurteicile şi de basmalele pestriţe care trec pe lângă el. Fiind zi de duminică, e gătit de sărbătoare. Poartă palton de postav cu nasturi galbeni de os, pantaloni lungi, albaştri, şi cogeamite galoşi uriaşi şi butucănoşi, aşa cum poartă de obicei numai oamenii cumpăniţi, cu scaun la cap şi prea cucernici.

Ochii lui umflaţi şi adormiţi stau întorşi spre catapeteasmă. Vede, pe rând, feţele de mult cunoscute ale sfinţilor, îl vede şi pe paznicul Matvei, care-şi umflă obrajii ca să stingă lumânările, vede sfeşnicele afumate, lăicerul ros şi pe dascălul Lopuhov ieşind grăbit din altar cu o prescură pentru epitrop… Toate acestea le-a văzut de atâtea ori, încât le ştie ca pe cele cinci degete de la mână… Un singur lucru i se pare astăzi neobişnuit şi oarecum ciudat: părintele Grigori, care nu şi-a scos încă odăjdiile, stă lângă uşa de la miazănoapte a altarului şi-şi încruntă, mânios, sprâncenele stufoase.

„La cine s-o fi încruntând aşa, Dumnezeu să-i dea sănătate? se întreabă băcanul. Uite că face şi un semn cu degetul! Ba mai bate şi din picior! Ia te uită… Ce s-o fi întâmplat, Maică Precistă? La cine s-o fi încruntând?”

Andrei Andreici se întoarce: biserica e aproape goală. Doar lângă uşă mai sunt vreo zece oameni, dar aceştia, ieşind, sunt cu spatele la altar.

— Haide odată, când te chem! Ce stai acolo ca o stană? aude el glasul furios al părintelui Grigori. Pe tine te chem!

Băcanul se uită la fata înroşită de mânie a părintelui Grigori şi abia acum îşi dă seama că sprâncenele încruntate şi semnul cu degetul ar putea să-l privească pe el. Tresare, coboară din strană şi se îndreaptă spre altar nehotărât, bocănind cu galoşii lui uriaşi.

— Andrei Andreici, îl întreabă preotul, aruncând o privire supărată spre obrazul lui gras şi asudat, tu ai dat pomelnicul ăsta pentru iertarea păcatelor răposatei Maria?

— Da, eu.

— Vasăzică, tu ai scris-o asta? Tu?…

Şi, furios, părintele Grigori îi vâră sub nas un petic de hârtie. Iar pe peticul acela de hârtie, pe care Andrei Andreici îl lăsase la proscomidie odată cu anafura, e scris cu litere mari şi atât de strâmbe de parcă stau gata să cadă:

„Pentru odihna sufletului roabei lui Dumnezeu Maria, preacurvita.”

— Da, e drept… eu am scris-o… răspunde băcanul.

— Cum ai îndrăznit să scrii aşa ceva? întreabă preotul în şoaptă, lungind fiecare cuvânt. Şi glasul lui răguşit e plin şi de mânie, şi de spaimă.

Uluit, băcanul se uită la preot cu o nedumerire prostească şi se înspăimântă şi el: niciodată în viaţa lui părintele Grigori nu mai vorbise aşa cu intelectualii din Verhnie-Zaprudî! Câteva clipe tac amândoi, privindu-se drept în ochi. Nedumerirea băcanului e atât de mare, încât faţa lui umflată parcă se lăţeşte, ca un aluat gata să dea afară din copaie.

— Cum ai îndrăznit? repetă preotul.

— Dar ce… ce anume? întreabă Andrei Andreici, tot atât de nedumerit.

— Nu înţelegi? zice părintele Grigori în şoaptă şi, făcând un pas îndărăt, îşi împreunează mâinile a mirare. Cap ai pe umeri, sau ce altă? Dai un pomelnic la altarul unde se sfinţeşte anafura, şi scrii în el vorbe din acelea care nici pe stradă nu se cuvine să le rosteşti! Ce holbezi ochii la mine, de parcă n-ai şti ce înseamnă cuvântul ăsta?…

— Aha, vă gândiţi la „preacurvita”? îngăimă băcanul, înroşindu-se şi clipind mărunţel din ochi. Doar Domnul, în marea lui milostenie, a iertat-o pe asta… pe… cum să-i spun… pe preacurvita… şi i-a pregătit lăcaş în ceruri! Şi pe urmă, iertaţi-mă, dar şi din cele ce scrie în cărţile sfinte cu privire la viaţa prea cuvioasei Maria Egipteanca, se vede lămurit care-i înţelesul cuvântului ăstuia…

Băcanul ar vrea să mai aducă vreun argument întru apărarea sa, dar se încurcă şi-şi şterge buzele cu mâneca.

— Aşa înţelegi tu?… şi părintele Grigori îşi înalţă braţele spre cer. Pricepe odată că Domnul a iertat – înţelegi? A iertat! Tu însă osândeşti, huleşti şi împroşti cu vorbe neruşinate – pe cine? Pe răposata ta fiică! Un păcat mai mare nu se pomeneşte nici în cărţile sfinte, nici în cele laice! Îţi mai spun o dată, Andrei, nu căuta să faci pe deşteptul! Da, frate, nu căuta… Dacă Dumnezeu te-a înzestrat cu o minte ascuţită, dar pe care nu ştii s-o foloseşti, atunci mai bine nu cerceta… Nu cerceta şi pune lacăt gurii tale!

— Bine, dar ea, cum să vă spun… iertaţi-mă… a fost actriţă! zice Andrei Andreici, ameţit.

— Actriţă!… Dar orice o fi fost, odată ce a răposat se cuvine să uiţi totul. Iar tu, te-apuci să scrii asemenea vorbe în pomelnic!

— De, asta aşa-i, părinte… încuviinţează băcanul.

— Ar trebui să te punem la post negru, se amestecă şi diaconul din fundul altarului, cu glasul lui adânc, uitându-se cu dispreţ la faţa umilită a lui Andrei Andreici. Atunci nu te-ai mai apuca s-o faci pe deşteptul! Fiică-ta a fost o actriţă mare. Despre moartea ei s-a scris şi în gazete… Ia te uită, filozoful!

— De, asta aşa-i… adevărat… se încurcă băcanul. Nu-i un cuvânt tocmai potrivit. Numai că, părinte Grigori, eu nu l-am scris ca s-o osândesc. Am căutat un cuvânt din cărţile sfinte, ca să ştiţi despre ce e vorba şi pentru cine să vă rugaţi… Doar în pomelnice se scriu fel de fel de vorbe, de pildă: pentru pruncul Ioan, pentru Pelagheia înecată, pentru ostaşul Egor, pentru Pavel cel ucis, şi altele… Asta am căutat să fac şi eu…

— Nu-i lucru înţelept ce ai făcut, Andrei! Bun e Dumnezeu şi o să te ierte, dar altă dată să bagi de seamă! Şi nu uita: n-o mai face pe deşteptul şi cată să judeci şi tu ca toată lumea. Bate zece mătănii şi du-te sănătos.

— Am înţeles, zice băcanul, fericit că scapă de morală şi luându-şi din nou aerul lui grav, de om aşezat. Zece mătănii? Am înţeles, asta-i bine! Şi acum îngăduiţi-mi, părinţele, să vă fac o rugăminte… Pentru că, oricum, sunt tatăl ei şi, după cum ştiţi şi dumneavoastră… iar ea, orice o fi fost, a fost fata mea, m-am gândit… cum să spun… să vă rog, dacă nu vă e cu supărare, să-i facem astăzi un parastas. Dă-mi voie să te rog şi pe dumneata, părinte diacone!

— Uite, asta-i cât se poate de frumos din partea ta! zice părintele Grigori dezbrăcându-se de odăjdii. Pentru asta ţi se cuvine toată lauda. N-am nimic împotrivă… Şi acum du-te, că venim şi noi îndată.

Cu acelaşi aer grav, Andrei Andreici se depărtează de altar şi, stacojiu, se opreşte în mijlocul bisericii, luându-şi o înfăţişare solemnă, ca pentru parastas.

Paracliserul Matvei aşază în faţa lui măsuţa cu coliva şi, peste câteva clipe, slujba începe.

În biserică stăruie o linişte adâncă. Nu se aude decât clinchetul de argint al cădelniţei şi cântarea tărăgănată a dascălului… Lângă Andrei Andreici stă paracliserul Matvei, apoi moaşa Makarievna cu băiatul ei Mitka, cel cu mâna seacă. Nimeni afară de ei. Dascălul cântă fals, gros şi înăbuşit, însă cântarea şi vorbele sunt atât de jalnice, încât băcanul îşi uită cu încetul de aerul lui grav şi se lasă pradă durerii. Îşi aduce aminte de Maşutka lui… Se născuse pe când el era lacheu la boierii din Verhnie-Zaprudî. Veşnic prins de treburile lui, Andrei Andreici nu-şi dăduse seama că fetiţa creştea. Vremea aceea îndelungată, în care copilul se împlineşte şi se schimbă într-o făptură gingaşă, cu păr bălai şi cu ochi visători, mari cât două copeici, trecuse fără să-şi dea seama. Aşa cum se întâmplă adeseori cu copiii slugilor favorite, fetiţa îşi făcuse educaţia laolaltă cu fetele boierilor, care, neavând ce face, o învăţaseră să scrie, să citească şi să danseze. El nu se amesteca deloc în creşterea ei. Doar rareori, când o întâlnea la poartă sau pe scară, îşi aducea aminte că era fata lui şi încerca, atât cât îi îngăduia timpul, s-o înveţe rugăciunile şi istoria sfântă. Încă de pe atunci îi mergea vestea că ar fi un bun cunoscător al canoanelor şi al sfintei scripturi. Iar fetiţa, cu toate că tată-său era totdeauna posomorât şi grav, îl asculta cu plăcere. Rugăciunile le repeta după el, căscând; în schimb, când Andrei Andreici începea să-i povestească din istoria sfântă, bâlbâindu-se şi căutând cuvinte cât mai alese, Maşutka se făcea numai urechi. Ascultându-l cum îi vorbea despre lintea lui Isav, despre pieirea Sodomei sau despre suferinţele prin care trecuse micul Iosif, fetiţa se îngălbenea şi ochii ei albaştri se făceau parcă şi mai mari.

Mai târziu, când Andrei Andreici părăsi serviciul de lacheu şi, cu banii agonisiţi, deschise o băcănie în sat, Maşutka plecă împreună cu boierii la Moscova…

Cu trei ani înainte de a muri, veni să-l vadă. Andrei Andreici abia o recunoscu. Era acum o femeie tânără, înaltă şi subţire, cu apucături şi îmbrăcăminte de cucoană. Vorbea frumos, ca din carte, fuma şi dormea până la amiază. Când Andrei Andreici o întrebă cu ce se ocupă, ea îi răspunse deschis, privindu-l drept în ochi: „Sunt actriţă!” Această sinceritate îi păru fostului lacheu peste măsură de neruşinată. Maşutka încercă să se laude cu succesele şi cu viaţa ei de actriţă, dar văzând că bătrânul se înroşeşte şi dă din mâini scârbit, tăcu. Şi timp de două săptămâni cât mai stătu acasă, nu mai schimbară niciun cuvânt, nicio privire. Înainte de a pleca, Maşutka îl rugă să se plimbe cu ea pe malul râului. Cu toate că-i venea peste măsură de greu să se arate ziua în amiaza mare, în văzul oamenilor cinstiţi, cu fata lui, cu „actriţa”, îi făcu totuşi pe plac…

— Ce privelişti minunate sunt pe aici! striga ea încântată, mergând alene. Ce râpe, ce bălţi! Doamne, cât sunt de frumoase locurile unde m-am născut…

Şi începu să plângă.

„Priveliştile tale minunate încurcă lumea fără niciun folos… se gândea Andrei Andreici uitându-se prosteşte la râpi, fără să poată înţelege de ce era atât de încântată fata lui. Ai folos de la ele, cât lapte de la ţap!”

Iar Maşutka plângea, plângea mereu şi răsufla rar, cu lăcomie, din adâncul pieptului, de parcă presimţea că nu mai avea mult de trăit…

Andrei Andreici îşi scutură capul ca un cal pişcat de muscă şi, ca să-şi alunge amintirile dureroase, începe să-şi facă repede cruce după cruce…

— Pomeneşte, Doamne, şopteşte el, pre roaba ta, răposata Maria preacurvita, şi iartă-i ei păcatele cele de voie şi cele fără de voie…

Cuvântul neruşinat îi scapă din nou, dar el nici nu-şi dă seama: ceea ce a apucat a i se înfige în minte nu-i mai poţi scoate nici cu cleştele, darămite cu morala părintelui Grigori!

Makarievna oftează şi îngaimă şi ea ceva, răsuflând adânc, iar Mitka cel cu mâna seacă stă pierdut în gânduri…

— …unde nu este durere, nici întristare, nici suspin… cântă dogit dascălul, ţinându-şi mâna la obrazul drept.

O şuviţă albăstruie de fum se înalţă din cădelniţă şi se pierde în raza de soare piezişă, care străbate golul întunecat şi mort al bisericii. Ai zice că însuşi sufletul răposatei pluteşte, odată cu fumul de tămâie, în raza strălucitoare. Rotocoale fumurii, ca nişte cârlionţi de copil, se răsucesc şi se ridică spre fereastră, de parcă vor să se ferească din calea tristeţii şi a durerii de care e plin sufletul acela nefericit.

Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3581, 15 februarie, la rubrica „Pomelnicul de sâmbătă”. Semnată: An. Cehov. A intrat, cu eliminarea câtorva cuvinte, în culegerea „În amurg”, Sankt-Petersburg, 1887 şi în reeditările ei ulterioare (de la a 2-a la a 13-a, Sankt-Petersburg, 1888-1899). Cu modificarea unei fraze, a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.

Cu povestirea „Un parastas” şi-a început Cehov colaborarea la ziarul „Novoe vremea” al lui A. S. Suvorin. Cum pe atunci era apolitic, Cehov nu dădea nicio importanţă faptului că ziarul „Novoe vremea” ocupa poziţii reacţionare şi că fusese stigmatizat de Saltîkov-Şcedrin cu ucigătoarea apostrofă: „Ce doriţi?” Lui Cehov nu-i păsa în ce publicaţie îşi tipărea lucrările; principalul era ca ele să fie oneste. «Ce au cu „Novoe vremea” îi spunea el lui Lazarev-Gruzinski, furios pe cei care se arătau nemulţumiţi de colaborarea lui la un organ reacţionar. Doar socoteala e foarte simplă. Să zicem că ziarul are cincizeci de mii de cititori – nu vorbesc de „Novoe vremea”, ci de oricare altul, în general. Şi atunci cred că e mult mai bine ca aceşti cincizeci, patruzeci sau treizeci de mii de oameni să citească cele cinci sute de rânduri inofensive scrise de mine decât alte cinci sute de rânduri dăunătoare, care s-ar publica în foileton, dacă nu le-aş da eu pe ale mele. Doar asta-i clar! De aceea sunt hotărât să scriu la orice publicaţie care mă va invita să colaborez.»

Mai târziu, odată cu părăsirea treptată a atitudinii sale politice, Cehov înţelese că punctul său de vedere nu fusese just şi rupse orice legătură cu „Novoe vremea”.