Consilierul

La începutul lunii aprilie a anului 1870, mama mea, Klavdia Arhipovna, văduvă de locotenent, primi o scrisoare din Petersburg, de la fratele ei Ivan, consilier, în care, printre altele, îi spunea: „Boala mea de ficat mă obligă să plec în fiecare vară în străinătate. Dar cum în momentul de faţă nu am bani disponibili ca să mă duc la Marienbad, e foarte posibil, surioară dragă, să-mi petrec vara asta la tine, în Kociuevka ta…”

După ce citi scrisoarea, maică-mea se îngălbeni şi începu să tremure din tot trupul. Apoi pe faţa ei se ivi o umbră de râs amestecat cu lacrimi şi îndată începu să plângă şi să râdă. Amestecul acesta de plâns cu râs mă face totdeauna să mă gândesc cum pâlpâie şi sfârâie o lumânare aprinsă când o stropeşti cu apă. După ce mai citi o dată scrisoarea, mama îi adună pe toţi ai casei şi, cu glas întretăiat de emoţie, începu să le spună că Gundasovii fuseseră, de toţi, patru fraţi: unul murise pe când era copil, altul îmbrăţişase cariera armelor şi murise şi el, al treilea, să nu fie cu bănat, era actor, iar al patrulea…

— Al patrulea s-a ridicat sus, sus de tot, zicea mama printre suspine. Mi-e frate drept, am crescut împreună, şi totuşi tremur, tremur toată… Gândiţi-vă numai că e consilier, egal în grad cu un general! Cum o să-l primesc, îngerul meu? Despre ce o să vorbesc cu el, eu, femeie proastă şi neştiutoare? Sunt cincisprezece ani de când nu l-am văzut! Andriuşenka, – se întoarse mama spre mine, – bucură-te, prostuţule! Dumnezeu ni-l trimite spre norocul tău!

După ce aflarăm cu toţii spiţa neamului Gundasovilor până în cele mai mici amănunte, se porni în conac o zarvă cum nu eram deprins să văd decât în ajunul sărbătorilor de Crăciun. Numai bolta cerească şi apa râului erau cruţate. Încolo, totul a fost frecat, spălat şi vopsit. Dacă bolta cerului ar fi atârnat ceva mai jos şi ar fi fost mai mică, şi dacă apa râului n-ar fi alergat aşa de repede – fără îndoială că şi ele ar fi fost frecate cu cărămidă şi şterse cu spălătorul. Pereţii erau albi ca zăpada, totuşi au fost văruiţi din nou; podelele străluceau, totuşi au început să fie spălate în fiecare zi. Motanul Bercu (când era mic de tot i-am retezat, cu satârul de spart zahărul, mai mult de un sfert de coadă şi de atunci i s-a zis „Bercu”) a fost luat din odăile boiereşti, dus la bucătărie şi dat în seama Anisiei. Iar lui Fedka i s-a spus că „o să-l pedepsească Dumnezeu” dacă or să se mai apropie câinii de cerdac. Dar mai rău decât toţi au pătimit-o bietele canapele, fotolii şi covoare! Niciodată nu mai fuseseră bătute cu atâta străşnicie ca acum, în aşteptarea oaspetelui. Auzind bătăile cu băţul, porumbeii mei se speriau şi mereu îşi luau zborul în ’naltul cerului.

A venit de mai multe ori şi croitorul Spiridon din Novostroevka, singurul din tot judeţul care avea curajul să facă haine pentru boieri. Era un om harnic şi priceput, care nu bea. Avea chiar şi oarecare fantezie şi oarecare gust. Şi cu toate acestea, hainele pe care ni le cosea erau îngrozitoare. Neîncrederea în sine îl făcea să strice totul… La gândul că nu lucrează exact după modă, descosea fiecare haină de câte cinci ori şi se ducea pe jos până în oraş, numai ca să-i studieze pe eleganţii de acolo. Şi totuşi până la urmă ne îmbrăca în nişte haine pe care chiar şi un caricaturist le-ar fi găsit din cale-afară de exagerate. Purtam pantaloni peste măsură de strâmţi şi surtuce aşa de scurte, încât totdeauna ne era ruşine în faţa fetelor.

Acest Spiridon îşi pierdu o groază de timp, numai ca să-mi ia măsurile. Mă măsură în lung şi în lat, de parcă voia să mă ferece în cercuri, însemnă fără grabă nu ştiu ce cu un creion gros pe o hârtiuţă, apoi îşi mâzgăli toate măsurătorile cu semne triunghiulare. După ce termină cu mine, îl luă în primire de profesorul meu, Egor Alexeevici Pobedimski ^cclxv . Neuitatul meu profesor era pe atunci la vârsta când bărbaţii urmăresc îndeaproape cum le mijesc mustăţile şi adoptă o atitudine teribil de critică faţă de îmbrăcăminte. Aşa că vă puteţi închipui sfânta groază cu care Spiridon începu să-i ia măsura. Egor Alexeevici trebui să-şi dea capul pe spate, să-şi depărteze picioarele în chip de V întors, să-şi ridice braţele sau să şi le lase în jos. Spiridon îl măsură de câteva ori, în care scop se învârti în jurul profesorului meu ca un porumbel îndrăgostit în jurul porumbiţei lui, se lăsă într-un genunchi, sau se făcu cârlig… Mama, moleşită şi istovită de alergătură şi cu dureri de cap din pricina maşinilor de călcat, urmărea toată această operaţie nesfârşită zicând:

— Bagă de seamă, Spiridon, că te pedepseşte Dumnezeu dacă strici stofa! Şi n-ai să ai parte de fericire dacă nu faci lucrul cum trebuie!

Vorbele mamei făceau să-l treacă toate năduşelile, deoarece Spiridon nu era sigur că o să iasă lucru bun. Pentru hainele mele luă o rublă şi douăzeci de copeici, pentru costumul lui Pobedimski, două ruble. Stofa, căptuşeala şi nasturii i le dădea mama. Nu era un preţ exagerat, mai ales dacă te gândeai că de la Novostroevka şi până la noi erau nouă verste şi croitorul venea la probă de câte patru ori… Şi de câte ori încercam hainele, îmbrăcând cu greu pantalonii strâmţi şi surtucelul însăilat cu aţă albă, mama se încrunta cu dispreţ şi se minuna:

— Doamne, ce modă a mai ieşit şi astăzi! Ţi-e şi ruşine să te uiţi. Dacă n-ar fi să vină fratele meu din capitală, spun drept că nu v-aş fi făcut haine la modă!

Bucuros că nu-l scoate vinovat pe el, ci moda, Spiridon ridica din umeri, de parcă voia să spună: „Ce să faci, aşa-s vremurile!”

Emoţia cu care aşteptam sosirea oaspetelui nu se putea asemui decât cu încordarea cu care aşteaptă spiritiştii sosirea, din clipă în clipă, a spiritului. Mama avea mereu migrenă şi plângea aproape fără întrerupere. Mie îmi pierise pofta de mâncare, dormeam prost şi nu-mi învăţam lecţiile. Nici în somn nu mă părăsea dorinţa de a-l vedea cât mai curând pe general, adică pe omul acela cu epoleţi, cu gulerul brodat care-i ajungea până sub urechi şi cu sabia în mână, întocmai ca generalul din portretul atârnat în salon, deasupra divanului, care-şi holba ochii negri şi înspăimântători la oricine îndrăznea să se uite la el. Numai Pobedimski rămânea acelaşi. Nici nu se speria, nici nu se bucura; doar uneori, după ce o asculta pe mama povestind despre trecutul familiei Gundasov, zicea:

— Da, o să-mi facă plăcere să stau de vorbă cu un om nou…

Toţi cei de la conac îl socoteau un om cu totul excepţional. Pobedimski era un tânăr de vreo douăzeci de ani, cu faţa plină de coşuri, cu părul zburlit, cu fruntea îngustă şi cu nasul neobişnuit de lung; atât de lung încât, când voia să cerceteze ceva cu atenţie, trebuia să-şi plece capul într-o parte, ca găinile. După mintea noastră, nu era în toată gubernia om mai deştept, mai învăţat şi mai bine-crescut ca el. Făcuse şase clase de liceu, apoi intrase la institutul veterinar, de unde fusese dat afară după mai puţin de jumătate de an. Pobedimski ascundea cu grijă pricina pentru care fusese exmatriculat, ceea ce dădea oricui prilejul să vadă în educatorul meu un om nedreptăţit şi, până la un punct, misterios. Vorbea puţin şi numai despre probleme înalte, mânca de frupt în timpul postului şi privea de sus şi cu dispreţ viaţa înconjurătoare – ceea ce nu-l împiedeca să primească daruri de la mama, sub formă de haine, şi să deseneze pe zmeiele mele mutre tâmpite, cu dinţii roşii. Mama nu-l iubea, deoarece îl socotea prea „mândru”, dar se pleca în faţa inteligenţei lui.

N-a trebuit să aşteptăm prea mult sosirea oaspetelui nostru. La începutul lui mai, veniră de la gară două căruţe încărcate cu geamantane uriaşe. Geamantanele acelea aveau un aer atât de impunător, încât, în timp ce le coborau, căruţaşii îşi scoteau fără voie căciulile.

„În cuferele astea, îmi ziceam eu, trebuie să fie tunici şi praf de puşcă…”

De ce praf de puşcă? Se vede că, în mintea mea, noţiunea de general era strâns legată de tunuri şi de praf de puşcă.

În dimineaţa zilei de zece mai, când m-am trezit, dădaca mi-a spus în şoaptă că „a sosit domnul unchi”. M-am îmbrăcat în grabă, m-am spălat de mântuială şi, fără să-mi mai fac rugăciunea, am ieşit puşcă din odaie. În sală am dat peste un domn înalt şi bine legat, cu favoriţi la modă, îmbrăcat într-un palton elegant. Încremenit ca în faţa unei icoane, m-am apropiat de el şi, căutând să-mi amintesc ceremonialul hotărât de mama, am bătut din călcâie, am făcut o plecăciune adâncă şi m-am întins spre mâna lui. Dar străinul nu m-a lăsat să i-o sărut şi mi-a spus că nu el era unchiul, ci Piotr, cameristul lui. Înfăţişarea acestui Piotr, mult mai bine îmbrăcat decât mine şi Pobedimski, mi-a lăsat o mare nedumerire care, la drept vorbind, nu m-a părăsit nici până astăzi: cum e cu putinţă ca oameni atât de serioşi şi de prezentabili, cu figuri atât de inteligente şi de grave, să nu fie decât nişte simpli lachei?… Şi pentru ce, oare?

Piotr îmi spuse că unchiul meu şi mama erau în grădină. M-am repezit într-acolo.

Natura, care nu cunoştea nici spiţa neamului Gundasovilor şi nici gradul unchiului meu, era mult mai nestingherită şi mai la largul ei decât mine. În grădină era o forfotă ca la iarmaroc. Spintecând văzduhul şi sărind pe alei, puzderie de grauri urmăreau, cu ţipete şi larmă, cărăbuşii. Vrăbiile se zburătăceau printre tufele de liliac, ale căror flori delicate şi parfumate ţi se vârau de-a dreptul în obraz. Încotro te întorceai, nu auzeai decât cântec de grauri, strigăte de pupăză şi de pui de gaie. Altădată aş fi început să fug după caii-dracului sau să arunc cu pietre în corbul care se cocoţase pe stogul de sub plop şi-şi întorcea în toate părţile pliscul lui bont. Dar acum n-aveam timp de zbenguială. Îmi bătea inima şi simţeam ceva ca o răceală, în stomac: aşteptam să văd bărbatul acela cu epoleţi, cu sabia scoasă şi cu ochii fioroşi.

Dar ce dezamăgire! Alături de mama se plimba prin grădină un om mărunt, subţirel şi elegant, în haine albe de mătase şi purtând pe cap un chipiu, tot alb. Aşa cum mergea, cu mâinile în buzunare, cu capul uşor lăsat pe spate şi luând-o mereu înaintea mamei, părea să fie foarte tânăr. În toată făptura lui era atâta neastâmpăr şi atâta viaţă, încât n-am putut să descopăr bătrâneţea prădătoare decât atunci când m-am apropiat pe la spate şi i-am zărit, sub marginea chipiului, părul argintiu, tuns scurt. În locul ţinutei rigide şi grave, de general, descoperisem un mers sprinten, aproape băieţesc; în locul gulerului până sub urechi, o cravată obişnuită, albastră. Mama şi unchiul se plimbau pe alee şi vorbeau. M-am apropiat încetişor pe la spate, aşteptând ca vreunul dintre ei să se întoarcă spre mine.

— Ce frumos e aici la tine, Kladia! zicea unchiul. Ce frumos şi ce plăcut! Dacă aş fi ştiut mai demult ce minunat e, pentru nimic în lume nu m-aş mai fi dus atâţia ani în străinătate!

Unchiul se aplecă repede şi mirosi o lalea. Tot ce-i ieşea înaintea ochilor îl umplea de entuziasm şi de curiozitate, de parcă nu mai văzuse de când lumea o grădină şi o zi însorită. Omul acela ciudat mergea ca pe arcuri şi vorbea întruna, fără să-i dea răgaz mamei să spună şi ea vreun cuvânt. Deodată, la o cotitură a aleii, de după o tufă de soc, se ivi Pobedimski. Apariţia lui era atât de neaşteptată, încât unchiul tresări şi se trase uşor îndărăt. De data aceasta, profesorul meu avea pe umeri pelerina lui de gală, care-l făcea să semene, mai ales pe la spate, cu o moară de vânt. Avea o înfăţişare măreaţă şi gravă. Ţinându-şi pălăria la piept, spanioleşte, Pobedimski făcu un pas spre unchiul meu şi se înclină, aşa cum se înclină marchizii în melodrame: înainte şi puţin pieziş.

— Am onoarea să mă prezint Excelenţei Voastre, zise el tare. Sunt Pobedimski, fost audient al institutului veterinar, nobil de obârşie, astăzi pedagogul şi profesorul nepotului Domniei Voastre.

Această politeţe a profesorului meu îi plăcu mult mamei. Zâmbi şi rămase cu răsuflarea oprită, aşteptând încântată ca Pobedimski să mai adauge ceva inteligent. Dar profesorul meu se aştepta ca la această prezentare măreaţă să i se răspundă tot cu măreţie, adică să i se spună aşa cum spun generalii: „hm!” şi să i se întindă două degete. De aceea se ruşină şi se zăpăci când unchiul meu începu să râdă prieteneşte şi-i strânse mâna cu putere. Profesorul mai îngăimă nu ştiu ce, nedesluşit, tuşi şi se trase la o parte.

— Ei, spune, nu-i aşa că are haz? zise unchiul. Uite, şi-a pus pelerina asta care fâlfâie şi i se pare că-i grozav de deştept! Îmi place, pe Dumnezeul meu!… Gândeşte-te câtă îndrăzneală tinerească şi câtă viaţă e în pelerina asta idioată!… Dar băieţelul ăsta cine-i? întrebă el, întorcându-se fără veste şi dând cu ochii de mine.

— E Andriuşenka al meu! mă prezintă mama, înroşindu-se. Mângâierea mea.

Am bătut din călcâie pe nisip şi m-am ploconit adânc.

— Bravo, băiatule… bravo, băiatule!… mormăi unchiul, trăgându-şi mâna pe care voiam s-o duc la gură şi mângâindu-mă pe cap. Şi zici că te cheamă Andriuşa? Aşa, aşa… pe Dumnezeul meu… înveţi?

Atunci mama, minţind puţin şi exagerând puţin, ca toate mamele, începu să-i înşire succesele mele la învăţătură şi la purtare. Iar eu mergeam alături de unchiu-meu şi, potrivit ceremonialului, îi făceam mereu temenele. Tocmai când mama căuta să aducă vorba pe departe că, având în vedere aptitudinile mele excepţionale, ar fi bine să pot intra bursier la liceul militar şi când, potrivit aceluiaşi ceremonial, trebuia să izbucnesc în lacrimi şi să-l rog să pună o vorbă bună pentru mine – unchiul se opri deodată şi, aruncându-şi braţele în lături, mirat, întrebă:

— Ei, dar ce mai e şi asta?

Pe alee venea spre noi Tatiana Ivanovna, soţia lui Feodor Petrovici, administratorul nostru, ducând pe braţ o fustă albă scrobită şi o scândură lungă de călcat. Trecând pe lângă noi, aruncă oaspetelui o privire sfioasă pe sub gene şi se înroşi.

— Nici nu se sfârşeşte bine una, şi gata: alta în rând!… făcu unchiul printre dinţi, uitându-se galeş în urma Tatianei. Aici la tine, surioară dragă, nu-i chip să faci un pas fără să dai de o surpriză… pe Dumnezeul meu!

— Tatiana e cea mai frumoasă femeie de pe la noi, îi răspunse mama. Feodor a peţit-o tocmai de la târg… la o sută de verste de aici…

Nu oricine ar fi găsit că Tatiana era chiar aşa de frumoasă. Cam de vreo douăzeci de ani, mică de stat şi plinuţă, dar mlădioasă, cu sprâncenele negre, totdeauna rumenă şi drăguţă, n-avea, pe faţa şi în toată făptura ei, nicio trăsătură mai caracteristică, nicio linie mai îndrăzneaţă, care să-ţi reţină privirea. Ai fi zis că în clipa când o crease, natura fusese lipsită de fantezie şi de precizie. Tatiana Ivanovna era o fiinţă sfioasă, ruşinoasă şi bine-crescută, călca uşor şi lin, vorbea puţin, râdea rar şi viaţa ei era tot atât de dreaptă şi de netedă ca şi părul ei lins. Unchiul o urmărea cu ochii pe jumătate închişi, zâmbind. Mama se uită lung la faţa lui surâzătoare şi-şi luă un aer grav:

— Şi dumneata, frăţioare, tot nu te-ai însurat! oftă ea.

— Nu, nu m-am însurat…

— De ce? îl întrebă ea, încet.

— Cum să-ţi spun… aşa a fost să fie! Cât am fost tânăr, a trebuit să muncesc din greu şi n-am avut când mă gândi la ale vieţii. Iar când mi-a venit şi mie gust să trăiesc, m-am uitat în urmă: aveam la spate cincizeci de ani… Pierdusem momentul! De altfel, nu-mi face nicio plăcere să vorbesc despre asta…

Mama şi unchiul oftară amândoi în acelaşi timp şi plecară înainte. Cât despre mine, am rămas în urma lor şi am alergat să-mi caut profesorul, ca să-i împărtăşesc şi lui impresiile mele. Pobedimski stătea în mijlocul curţii şi se uita, maiestuos, la cer.

— Se vede că-i om cult! a zis, dând din cap cu importanţă. Cred că o să ne înţelegem bine…

Peste vreo oră, mama veni în goană la noi.

— Mare pacoste pe capul meu, drăguţă! începu ea, gâfâind. Ştiţi că fratele meu şi-a adus lacheul, iar lacheul ăsta e aşa fel de om că, Doamne iartă-mă, nu poţi să-l culci nici în bucătărie, nici în sală. Îi trebuie numaidecât o odaie şi nu mă duce capul ce să fac! Doar să vă mut pe voi la Feodor, în atenanse, şi să-i dau odaia voastră.

Am primit bucuroşi, deoarece ştiam că o să ne simţim mult mai la largul nostru în atenanse decât în casa cea mare, sub ochii mamei.

— Şi mai am un necaz! urmă mama. Fratele meu mi-a spus că nu obişnuieşte să ia prânzul la amiază, ci tocmai la şapte seara, ca în capitală. Ce să vă spun, de-atâtea griji, mi-am pierdut şi capul! Că până la şapte seara, se usucă mâncarea în cuptor. E drept că bărbaţii nu se pricep în ale gospodăriei, cu toate că-s mai deştepţi… O să trebuiască, păcatele mele, să gătesc două rânduri de mese! Voi, copii, o să mâncaţi ca şi până acum, la amiază; iar eu, bătrână cum sunt, o să rabd de dragul frăţiorului meu până la şapte seara!

Mama oftă adânc, îmi dădu în grijă să-i plac unchiului, pe care Dumnezeu ni-l trimisese spre norocul meu, apoi alergă la bucătărie. În aceeaşi zi, Pobedimski şi cu mine ne-am mutat în atenanse, într-o odaie de trecere, aşezată între sală şi odaia de culcare a administratorului.

Cu toate că sosise unchiul şi noi ne schimbaserăm locul – împotriva aşteptărilor, viaţa îşi urma drumul ei obişnuit, lânced şi monoton. „În cinstea sosirii unchiului”, profesorul meu şi cu mine fuseserăm scutiţi de lecţii. Pobedimski, care nu citea şi nu făcea niciodată nimic, stătea ca de obicei pe pat şi se gândea la nu ştiu ce, plimbându-şi prin aer nasul lui cel lung. Doar din când în când se ridica, îşi încerca hainele cele noi, apoi se aşeza iarăşi, ca să tacă şi să se gândească. Un singur lucru îl preocupa: muştele, pe care le lăţea, fără milă, cu palma. După masă se „odihnea”, cu care prilej scotea din sărite întreg conacul cu sforăitul lui. Cât despre mine, alergam de dimineaţă şi până seara prin grădină sau rămâneam în odaie şi făceam zmeie. Cele dintâi două-trei săptămâni nu l-am văzut decât rareori pe unchiu-meu. Stătea zile întregi în odaia lui şi lucra, fără să ţină seamă nici de muşte, nici de căldură. Puterea lui neobişnuită de a sta ţintuit la masă ni se părea o taină de nepătruns. Pentru noi leneşii, care nu ştiam ce înseamnă munca sistematică, hărnicia sa ţinea, fără îndoială, de miracol. Se scula dimineaţa în jurul lui nouă şi se aşeza la masa lui de lucru, de unde nu se ridica până la ora prânzului. După ce mânca, se aşeza din nou la lucru şi stătea aşa până noaptea târziu. De câte ori mă uitam la el prin gaura cheii, totdeauna vedeam acelaşi tablou: unchiul meu lucra la masă, scriind cu o mână şi, cu cealaltă, răsfoind o carte. Şi, oricât ar părea de ciudat, în timp ce lucra tot trupul lui n-avea astâmpăr: îşi legăna piciorul ca o limbă de pendulă, fluiera şi bătea măsura clătinând din cap. Iar în vremea asta avea un aer atât de distrat şi de neserios, de parcă nu lucra, ci se juca de-a „zerouri şi cruciuliţe”. Îl vedeam veşnic îmbrăcat cu acelaşi surtuc scurt şi elegant, purtând o cravată legată cât se poate de tinereşte, şi totdeauna, chiar prin gaura cheii, răspândea un parfum delicat, de femeie. Nu ieşea din odaia lui decât ca să ia masa, dar mânca foarte puţin.

— Nu-l înţeleg deloc pe fratele meu! se plângea mama. În fiecare zi tai câte o curcă şi câţiva porumbei, anume pentru el, compotul i-l fac chiar eu, cu mâna mea – iar el ia o farfurie cu bulion, o bucăţică de carne cât unghia – şi gata, se şi ridică de la masă! Dacă stărui şi-l rog să mănânce, se întoarce şi mai bea un pic de lapte. Ce folos poate să aibă de la laptele ăsta? Un fel de zoaie! Poţi să şi mori cu asemenea mâncare… Dacă încerc să-l fac să înţeleagă, începe să râdă şi să facă glume… Nu, hotărât că nu-i plac, drăguţul de el, bucatele noastre!

Serile însă erau mult mai vesele decât zilele. De obicei, îndată ce începea soarele să coboare în asfinţit, iar în curte se aşterneau umbre lungi, noi – adică Tatiana Ivanovna, Pobedimski şi cu mine – ne şi aşezam în cerdacul atenanselor. Până se înnopta, tăceam cu toţii. De altfel, despre ce am fi putut să mai vorbim, când de mult ne spuseserăm tot ce aveam de spus? Nu se întâmplase decât un singur lucru nou: vizita unchiului. Dar şi subiectul acesta se epuiză repede. Profesorul meu nu-şi lua o clipă ochii de la faţa Tatianei Ivanovna şi ofta adânc… Pe vremea aceea încă nu ştiam ce însemnau aceste ofuri şi nici nu căutam să le pătrund înţelesul. Acum însă ele îmi spun multe.

Când toate umbrele pământului se topeau într-una singură, fără sfârşit, Feodor administratorul se întorcea acasă, ori de la vânătoare, ori de la câmp. Acest Feodor mi se părea sălbatic, fioros chiar. Fiul unui ţigan rusificat de prin părţile Iziumului, era tuciuriu la obraz, avea ochii mari şi negri, părul creţ şi barba încâlcită, aşa că ţăranii din Kociuevka noastră nu-i spuneau altfel decât „diavolul”. De altfel, afară de înfăţişare, mai avea şi alte apucături ţigăneşti. De pildă, nu putea cu niciun chip să stea acasă, şi-şi petrecea zilele pe câmp sau la vânătoare. Era ursuz, arţăgos şi mocnit, nu se temea de nimeni şi nu se supunea nimănui. Se purta mojic cu mama, mie îmi spunea „tu” şi se arăta plin de dispreţ faţă de cultura lui Pobedimski. Noi i le iertam toate, socotindu-l om sucit şi bolnăvicios. Iar mama ţinea la el, deoarece, cu toată firea lui de ţigan, era cât se poate de harnic şi de cinstit. Pe Tatiana Ivanovna o iubea cu patimă, ca un ţigan ce era, însă dragostea lui părea întunecată, chinuită parcă. Nu-şi mângâia niciodată nevasta de faţă cu noi, doar îşi holba ochii la ea, cu duşmănie, strâmbându-şi gura.

Când se întorcea de la câmp, îşi trântea mânios puşca într-un colţ, se urca la noi pe cerdac şi se aşeza lângă femeia lui. După ce răsufla adânc, o întreba câte ceva de-ale gospodăriei, apoi se cufunda în tăcere.

— Hai să cântăm ceva, propuneam eu.

Profesorul meu îşi acorda chitara şi, cu glas adânc, de ţârcovnic, începea „Prin văile line”. Cântam cu toţii. Profesorul meu avea voce de bas, Feodor voce subţire, de tenor, iar Tatiana Ivanovna şi cu mine, de soprano.

După ce amuţeau broaştele şi tot cerul se umplea de stele, ni se aducea, de la bucătărie, masa de seară. Intram în odaie şi ne aşezam în jurul mesei. Hămesiţi, Pobedimski şi ţiganul mâncau cu lăcomie, aşa că ar fi fost greu să-ţi dai seama când trosneau oasele din mâncare şi când fălcile lor, în timp ce Tatiana Ivanovna şi cu mine abia puteam dovedi porţiile noastre. După aceea, atenansele se cufundau în somn adânc.

Odată, spre sfârşitul lunii mai, stăteam cu toţii în cerdac şi aşteptam masa de seară. Pe neaşteptate, o umbră lunecă prin curte şi în faţa noastră ieşi, ca din pământ, unchiul Gundasov. Se uită întâi lung la noi, apoi bătu din palme şi râse cu veselie.

— Ce idilic! strigă el. Să cânţi şi să visezi la Lună! Straşnic, pe Dumnezeul meu! Pot să stau şi eu lângă voi şi să visez?

Tăceam şi ne uitam unul la altul. Unchiul se aşeză pe treapta de jos a scării, căscă şi se uită la cer. Nimeni nu zicea nimic. Pobedimski însă, care de mult ţinea să stea de vorbă cu omul acela „nou”, fericit de acest prilej neaşteptat, rupse cel dintâi tăcerea. În ce priveşte discuţiile mai înalte, profesorul meu nu avea decât un singur subiect: epizootiile. Vi s-a întâmplat, fără îndoială, aflându-vă în mijlocul unei mulţimi, să nu vi se întipărească în minte, din miile de chipuri, decât acela al unei singure persoane. Aşa şi cu Pobedimski. Din tot ce învăţase în cele şase luni cât urmase la institutul veterinar, nu reţinuse decât un singur alineat:

„Epizootiile aduc un prejudiciu incalculabil economiei noastre naţionale. Ca să lupte împotriva lor, societatea trebuie să meargă mână în mână cu guvernul.”

Înainte de a i le spune toate acestea lui Gundasov, profesorul meu icni de câteva ori, încurcat, petrecându-şi mereu una peste alta poalele pelerinei. Auzindu-l că vorbeşte despre epizootii, unchiul meu se uită ţintă la Pobedimski şi scoase pe nas un sunet care aducea a râs.

— Îmi place, pe Dumnezeul meu!… mormăi el, cercetându-ne cu ochii ca pe nişte manechine. Da, asta e adevărata viaţă… Şi la drept vorbind, aşa şi trebuie să fie… Dar dumneata de ce taci, Pelagheia Ivanovna? i se adresă el Tatianei.

Femeia se sfii, şi începu să tuşească.

— Haide, domnilor, vorbiţi, cântaţi… jucaţi! Nu vă pierdeţi vremea. Că doar afurisitul ăsta de timp fuge, nu vă aşteaptă! Nici n-apucaţi să vă uitaţi bine în jurul vostru, că vă şi pomeniţi nas în nas cu bătrâneţea… pe Dumnezeul meu! Şi atunci e prea târziu să vă mai bucuraţi de viaţă. Aşa-i, Pelagheia Ivanovna… Omul nu trebuie să stea încremenit şi să tacă…

Tocmai atunci ni se aducea de la bucătărie masa de seară. Unchiul intră cu noi în casă să ne tină tovărăşie şi înfulecă pe nerăsuflate cinci plăcinte cu brânză şi o aripă de raţă. Mânca şi se uita la noi. Se entuziasma şi se înduioşa în faţa fiecăruia. Orice prostie spunea neuitatul meu profesor şi orice mişcare făcea Tatiana Ivanovna, unchiul meu găsea că totul era drăguţ şi încântător. Iar după cină, când Tatiana Ivanovna se aşeză cuminte într-un colţişor şi începu să împletească, el nu-şi mai luă ochii de la degetele ei mici, în timp ce vorbea fără încetare.

— Grăbiţi-vă, prieteni, să vă trăiţi viaţa… zicea. Să vă ferească Dumnezeu să sacrificaţi prezentul de dragul viitorului! Prezentul înseamnă tinereţe, sănătate şi entuziasm, pe când viitorul – minciună şi fum! Cum aţi împlinit douăzeci de ani – daţi-i drumul şi puneţi-vă pe trai!

Tatiana Ivanovna scăpă o andrea. Unchiul se repezi, o ridică şi, făcând o plecăciune, i-o întinse. Abia atunci mi-am dat seama, pentru întâia oară, că erau pe lume oameni mai bine crescuţi decât Pobedimski.

— Da… urmă unchiul meu. Iubiţi… însuraţi-vă… faceţi prostii! Orice prostie e mai bună şi mai sănătoasă decât goana noastră după o viaţă raţională…

Unchiul vorbea mereu şi atât de mult încât, până la urmă, ne plictisi pe toţi. Eu, care stăteam mai la o parte pe un cufăr, moţăiam încalte de-a binelea. Mă chinuia gândul că în tot timpul acesta nu se uitase măcar o singură dată la mine. A plecat abia pe la două noaptea când, nemaiputând lupta cu oboseala, adormisem de mult.

De atunci, unchiul meu începu să vină la noi în fiecare seară. Cânta, mânca la masa noastră şi stătea regulat până la două noaptea, vorbind mereu despre unul şi acelaşi lucru. Îşi lăsă baltă toate lucrările care-l ţineau închis în odaia lui seara şi noaptea, iar către sfârşitul lui iunie, când se deprinsese să mănânce curcile şi compoturile mamei, renunţă şi la lucrul de peste zi. Îşi părăsi masa şi hârtiile şi „se dărui vieţii”. Ziua umbla prin grădină fluierând, nu lăsa oamenii să-şi caute de treburi şi îi punea să-i povestească fel de fel de întâmplări. Dacă dădea cu ochii de Tatiana Ivanovna, îi ieşea grăbit înainte şi se oferea s-o ajute când ducea ceva greu, ceea ce o făcea să se ruşineze peste măsură.

Cu cât intram mai adânc în vară, cu atât unchiul meu era mai uşuratic, mai neastâmpărat şi mai distrat. Pobedimski se arăta decepţionat.

— E prea unilateral… zicea el. Nu se cunoaşte deloc că stă pe treptele cele mai înalte ale ierarhiei. Şi pe urmă, nu ştie să vorbească. După fiecare cuvânt îţi trânteşte câte un „pe Dumnezeul meu”! Nu, nu-mi place!

Din ziua în care unchiul meu începuse să vină la noi, în atenanse, în Feodor şi în Pobedimski se petrecuse o vădită schimbare. Feodor nu se mai ducea la vânătoare şi se întorcea acasă devreme. Se făcuse şi mai tăcut şi holba la nevastă-sa ochi şi mai duşmănoşi. Iar profesorul meu nu mai vorbea în faţa unchiului de epizootiile lui, stătea încruntat, ba uneori chiar zâmbea cu dispreţ.

— Ia te uită că iar vine moşneagul cel muieratic! bombăni el o dată, în timp ce unchiul se apropia de atenansele noastre.

Schimbarea aceasta căutam să mi-o explic zicându-mi că, desigur, şi unul, şi altul, erau supăraţi pe el. Distrat cum era, unchiul meu le încurca numele aşa fel, încât nici până la plecare nu era încă bine lămurit care din doi era profesorul meu şi care bărbatul Tatianei Ivanovna. Ba chiar şi Tatianei Ivanovna îi zicea când Nastasia, când Pelagheia, când Evdokia. Şi cu toate că părea entuziasmat şi încântat de noi, se purta aşa cum s-ar fi purtat cu nişte copii, râzând întruna… Fără îndoială că asta avea de ce să-i supere pe cei doi tineri. Dar nu era vorba de supărare, ci, aşa cum înţeleg astăzi, de un sentiment mult mai subtil.

Ţin minte că într-o seară stăteam pe cufăr şi mă luptam cu somnul. Simţeam cum mi se lipeau ochii cu ceva vâscos parcă şi cum trupul, frânt de alergăturile de peste zi, mi se lăsa într-o parte. Cu toate astea, mă luptam şi făceam tot chipul să-mi ţin ochii deschişi. Era aproape de miezul nopţii. Tatiana Ivanovna, îmbujorată şi smerită ca totdeauna, stătea la o măsuţă şi cosea o cămaşă pentru bărbatu-său. Dintr-un colţ, Feodor îşi zgâia ochii la ea, întunecat şi ursuz, iar în celălalt colţ pufnea pe nas Pobedimski, furios, cu faţa adâncită în gulerul înalt al cămăşii. Unchiul meu se plimba dintr-un capăt în altul al odăii, gândindu-se Dumnezeu ştie la ce. Era linişte. Nu se auzea decât foşnetul pânzei din mâinile Tatianei Ivanovna. Deodată, unchiul meu se opri în faţa ei şi zise:

— Sunteţi cu toţii aşa de tineri, aşa de plini de viaţă şi de buni, trăiţi aşa de tihnit şi de fără griji în liniştea asta, încât spun drept că vă invidiez. Simt că m-am legat de viaţa voastră şi mi se strânge inima când mă gândesc că trebuie să plec de aici… Vă rog să mă credeţi că-s sincer!

Oboseala mi-a închis ochii şi am trecut în lumea visurilor. Mai târziu, când nu ştiu ce zgomot m-a trezit din somn, l-am văzut pe unchiul meu stând în faţa Tatianei Ivanovna şi privind-o cu duioşie. Îi ardeau obrajii.

— Viaţa mea s-a dus, îi spunea el, şi eu nu mi-am trăit-o! Chipul dumitale tânăr îmi aduce aminte de tinereţea pierdută şi aş primi bucuros să rămân aici până la moarte, să mă tot uit la dumneata… Mi-ar face multă plăcere să te iau cu mine la Petersburg.

— Pentru ce? întrebă deodată Feodor, răguşit.

— Te-aş pune pe masa mea de lucru, sub un clopot de sticlă, te-aş admira şi eu şi te-aş arăta şi altora. Să ştii, Pelagheia Ivanovna, că noi n-avem femei ca dumneata. Avem bogăţie, aristocraţie, avem uneori şi frumuseţe, însă această naturaleţe… această linişte sănătoasă, n-o avem…

Unchiul se aşeză în faţa Tatianei Ivanovna şi o luă de mână.

— Atunci, nu vrei să mergi cu mine la Petersburg! începu el să râdă. În cazul acesta, lasă-mă să iau măcar mâna dumitale… Ce mânuţă fermecătoare! Nu mi-o dai? Bine, zgârcito, atunci îngăduie-mi cel puţin să ţi-o sărut…

În clipa aceea se auzi trosnind un scaun. Feodor sări în picioare şi, cu paşi grei şi măsuraţi, se apropie de nevastă-sa. Obrazul i se făcuse galben-cenuşiu şi-i zvâcnea. Izbi cât putu cu pumnul în măsuţă şi strigă cu glas înăbuşit:

— Nu permit!

Odată cu el sări de pe scaun şi Pobedimski. Tot atât de furios şi de palid ca şi celălalt, se apropie de Tatiana Ivanovna şi izbi şi el cu pumnul în măsuţă:

— Nu… nu permit!

— Cum?… Cum ai spus? întrebă nedumerit unchiul meu.

— Nu permit! repetă Feodor, mai izbind o dată cu pumnul în masă.

Unchiul sări ars de pe scaun şi începu să clipească din ochi, speriat. Ar fi vrut să spună ceva, dar de mirare şi de spaimă nu scoase un cuvânt. Zâmbi doar ruşinat şi cu paşi mărunţei, de bătrân, ieşi din odaie, uitându-şi la noi pălăria. Peste câtva timp, când mama, îngrijorată, veni în atenanse, Feodor şi Pobedimski încă mai băteau cu pumnul în masă, ca doi fierari cu ciocanele, strigând: „Nu permit!”

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă mama. De ce i-a venit rău fratelui meu? Ce este?

Aruncând o privire spre Tatiana Ivanovna, care stătea palidă şi speriată, şi spre bărbatul ei turbat de mânie, mama înţelese, fără îndoială, despre ce era vorba. Oftă şi clătină din cap.

— Ei, ajunge, destul aţi bocănit în masă! zise ea. Sfârşeşte odată, Feodor! Dar dumneata de ce bocăneşti, Egor Alexeevici? Ce te privesc toate astea pe dumneata?

Pobedimski îşi veni în fire şi se ruşină. Feodor se uită ţintă întâi la el, apoi la nevastă-sa şi începu să se plimbe cu paşi mari prin odaie. După ce a ieşit mama, am văzut un lucru pe care mult timp după aceea l-am socotit ca pe un vis: l-am văzut pe Feodor cum l-a înşfăcat pe profesorul meu, cum l-a ridicat în aer şi l-a aruncat pe uşă afară…

Când m-am trezit a doua zi dimineaţă, patul profesorului meu era gol. Întrebând-o pe dădacă unde era Pobedimski, femeia mi-a răspuns în şoaptă că fusese dus la spital, în zori, să-şi lecuiască mâna ruptă. Întristat de această veste şi aducându-mi aminte de scandalul din seara trecută, am ieşit în curte. Vremea era posomorâtă. Nori grei învăluiau cerul, iar vântul se plimba în voie pe faţa pământului, stârnind praful şi învârtind hârtiuţe şi pene. Se simţea că vine ploaia. Şi oamenii, şi dobitoacele, păreau plictisiţi. Când am intrat în casă, m-au rugat să calc uşor, deoarece mama avea migrenă şi stătea în pat. Ce puteam să fac? Am ieşit în poartă, m-am aşezat pe bancă şi am încercat să înţeleg tot ce văzusem şi auzisem cu o zi înainte. Drumul pleca din poarta noastră, ocolea fierăria şi o baltă care nu seca niciodată, apoi dădea în şleaul cel mare al poştei… M-am uitat la stâlpii de telegraf în jurul cărora se învârteau nori de praf, la păsărelele somnoroase care se legănau pe sârme – şi deodată am simţit că mi-e aşa de urât, încât am început să plâng.

Pe şleaul mare trecu un bric prăfuit, plin de târgoveţi care, fără îndoială, se duceau undeva în pelerinaj. Nici nu dispăru bine bricul, şi se ivi o brişcă uşoară, cu doi cai. În brişcă stătea în picioare, ţinându-se de cureaua vizitiului, comisarul de poliţie rurală Akim Nikitici. Spre marea mea uimire, brişca o luă spre noi şi, trecând ca vântul pe lângă mine, intră pe poartă. În timp ce mă întrebam, nedumerit, ce-o fi căutând comisarul la noi, se auzi iarăşi uruind, şi pe drum apăru o troică: în caleaşcă stătea în picioare ispravnicul, arătând cu mâna spre poarta noastră.

„Dar ăsta ce-o mai fi vrând? mă gândeam, cercetându-l cu ochii pe ispravnic, care era plin de praf din cap până-n picioare. Nu mai rămâne vorbă că Pobedimski a făcut plângere împotriva administratorului şi acum vin să-l ridice pe Feodor şi să-l ducă la închisoare.”

Dar enigma nu era chiar atât de uşor de dezlegat. Comisarul şi ispravnicul nu erau decât o avangardă, deoarece, la mai puţin de cinci minute, pe poarta noastră intră o caretă. Trecu atât de repede pe lângă mine încât, aruncându-mi ochii pe gemuşor, nu izbutii să văd înăuntru decât o barbă roşcată.

Neştiind ce să mai cred şi presimţind ceva rău, am alergat în casă. În sală am dat mai întâi de mama. Era palidă şi se uita cu spaimă spre uşa dincolo de care se auzeau glasuri de bărbaţi. Oaspeţii îi picaseră pe neaşteptate, tocmai când o durea capul mai tare.

— Cine a venit la noi, mamă? am întrebat eu.

— Surioară dragă! se auzi glasul unchiului meu. Nu ne dai o gustare, guvernatorului şi mie?

— Uşor de zis, o gustare! şopti mama, încremenind de spaimă. Ce pot să le pregătesc, aşa, la repezeală? Iacă, mă fac de râs la bătrâneţe!

Mama se luă cu mâinile de cap şi fugi la bucătărie. Sosirea neaşteptată a guvernatorului ridică în picioare şi zăpăci tot conacul. Se porni un măcel înspăimântător. Se tăiară vreo zece găini, cinci curci, opt raţe şi, din grabă, căzu victimă şi gânsacul cel bătrân, întemeietorul cârdului nostru de gâşte şi favoritul mamei. Vizitiii şi bucătarul parcă îşi ieşiseră din minţi şi tăiau păsările la întâmplare, fără să mai ţină seama nici de vârstă, nici de rasă. De hatârul nu ştiu cărui sos, mi-au tăiat doi porumbei încălţaţi, scumpi, la care ţineam cum ţinea şi mama la gânsacul ei. Mult timp nu i-am putut ierta guvernatorului această crimă.

Seara, când guvernatorul şi suita lui se urcară în echipajele lor şi plecară, după ce mâncaseră pe săturate, m-am dus în casă, cu gândul să mă uit la rămăşiţele ospăţului. Aruncându-mi privirea din sală în salon, l-am văzut şi pe unchiul şi am văzut-o şi pe mama. Unchiul se plimba nervos de-a lungul peretelui, cu mâinile la spate şi ridicând mereu din umeri. Istovită şi peste măsură de trasă la obraz, mama stătea pe divan şi urmărea cu ochi plini de suferinţă toate mişcările fratelui ei.

— Iartă-mă, surioară dragă, dar aşa nu se poate… bombănea unchiul, încreţindu-şi obrazul. Eu ţi-l prezint pe guvernator, iar tu nici nu-i întinzi mâna! L-ai făcut să se ruşineze, bietul om! Nu, asta nu se face… E frumos să fii naiv, nu zic, dar şi naivitatea are o margine… pe Dumnezeul meu!… Şi pe urmă dejunul! E cu putinţă să servească cineva asemenea mâncăruri? De pildă, ce era felul patru, care semăna cu un spălător de vase?

— Raţă în sos dulce… îi răspunse încet mama.

— Hm… raţă… Iartă-mă, surioară, însă… uite, îmi face arsuri la stomac. Mi-e rău!

Şi unchiul făcu o mutră acră şi plângăreaţă, apoi urmă:

— L-a adus dracu’ pe guvernator! Ce nevoie aveam eu de vizita lui? Pff… iar mă arde! Nu mai pot dormi, nu mai pot lucra… M-am hodorogit de tot… Şi pe urmă, nu înţeleg cum puteţi trăi aici, în această împărăţie a plictiselii, fără să munciţi!… Poftim, acum începe să mă doară la lingurică!…

Unchiul se încruntă şi începu să meargă mai repede.

— Frăţioare, îl întrebă mama, încet. Cât costă o călătorie în străinătate?

— Trei mii de ruble, pe puţin… îi răspunse unchiul meu cu glas jalnic. Aş pleca, dar de unde să iau atâţia bani? N-am nicio copeică! Pff… Iar mă arde!

Unchiul se opri, aruncă o privire tristă pe fereastra cenuşie şi mohorâtă, apoi începu iarăşi să se plimbe.

Se făcu linişte… Mama se uită mult timp la icoană, chibzuind nu ştiu ce, după aceea izbucni în plâns şi zise:

— Frăţioare, îţi dau eu cele trei mii de ruble…

După vreo trei zile, geamantanele cele impunătoare erau expediate la gară, iar în urma lor plecă şi consilierul. În momentul când îşi luă rămas-bun de la mama, începu să plângă şi multă vreme nu-şi putu dezlipi buzele de mâna ei. Dar după ce se urcă în trăsură, faţa i se lumină de o bucurie copilărească… Radios şi fericit, se aşeză mai bine pe perne, îi făcu un semn de adio mamei care suspina şi, pe neaşteptate, îşi opri ochii asupra mea. Pe faţa lui se aşternu o expresie de adâncă mirare.

— Dar băieţelul ăsta cine-i? întrebă el.

Întrebarea aceasta o lovi drept în inimă pe mama care, la început, căutase să mă convingă că numai Dumnezeu îl adusese la noi pe unchiul, spre norocul meu. Dar mie prea puţin îmi păsa. Mă uitam la faţa lui fericită şi, fără să ştiu de ce, mi-era milă de el. Nu m-am mai putut stăpâni, am sărit în trăsură şi l-am îmbrăţişat cu dragoste pe omul acela uşuratic şi plin de slăbiciuni, cum sunt, de altfel, toţi oamenii. Uitându-mă în ochii lui şi încercând să-i spun ceva care să-i facă plăcere, l-am întrebat:

— Unchiule, dumneata ai fost vreodată la război?

— Drăguţ băieţel… a început să râdă unchiul meu, sărutându-mă. Drăguţ băieţel, pe Dumnezeul meu!… Totul e aşa de firesc… aşa e viaţa, pe Dumnezeul meu!…

Trăsura s-a urnit din loc. Am rămas privind în urma ei şi încă mult timp mi-au răsunat în urechi vorbele acelea de bun rămas: „pe Dumnezeul meu…”

Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3657, 6 mai. Semnată: An. Cehov. După ce i s-au făcut unele modificări, a intrat în culegerea „Povestiri”, Sankt Petersburg, 1888 şi în Culegerea de opere din anul 1901, voi. IV. Publicăm textul din 1901.

La includerea în culegerea de opere, textul a mai suferit mici modificări.