Un roman cu un contrabas

Muzicantul Smîcikov ^cclxvi se ducea afară din oraş la vila prinţului Bibulov, unde urma „să aibă loc” o serată cu muzică şi dans, cu prilejul unei logodne. Pe spatele lui se odihnea, într-o cutie de piele, un contrabas uriaş. Smîcikov mergea pe malul unui râu, nu tocmai impunător, dar foarte poetic, care-şi rostogolea la vale apa proaspătă.

„Ce-ar fi să mă scald?” îşi zise Smîcikov.

Fără să stea mult la gânduri, se dezbrăcă şi-şi afundă trupul în undele răcoroase. Era o seară neasemuit de frumoasă. Sufletul poetic al lui Smîcikov începea a se acorda cu armonia lumii înconjurătoare. Dar cine ar putea să spună ce sentiment dulce îi umplu inima când, depărtându-se înot cu vreo sută de paşi mai la vale, văzu o fată frumoasă stând pe malul înalt şi pescuind? Smîcikov simţi că i se opreşte răsuflarea şi încremeni, năpădit de fel de fel de sentimente: amintiri din copilărie, nostalgia trecutului, iubirea care se trezea… Doamne, şi el care credea că nu mai e în stare să iubească! După ce-şi pierduse încrederea în oameni (scumpa lui soţie fugise cu fagotistul Sobakin ^cclxvii , care-i era prieten), îşi simţea sufletul pustiu şi ajunsese mizantrop.

„Ce e viaţa? se întrebase, şi nu numai o dată. Pentru ce trăim? Nu, viaţa nu e decât o poveste… un vis… o iluzie…”

Dar acum, în faţa frumoasei adormite (nu era greu să-şi dea seama că dormea), simţi deodată în piept, fără voia lui, ceva ce semăna a dragoste. Şi rămase mult timp acolo, sorbind-o pe fată din ochi…

„Ei, destul!… îşi zise el, oftând adânc. Adio, încântătoare vedenie! E timpul să mă duc la bal, la Luminăţia Sa…”

Mai aruncă o privire frumoasei lui şi era gata să plece înot îndărăt, când îi veni o idee.

„Ce-ar fi să-i las o amintire? se gândi. De pildă, să-i anin ceva în undiţă. O surpriză de la un necunoscut…”

Şi Smîcikov se apropie încet de mal, culese un buchet bogat de flori de apă şi de câmp, îl legă cu un fir de lobodă şi-l agăţă de undiţă.

Buchetul se duse la fund, trăgând după el şi pluta cea frumoasă.

Raţiunea, legile firii, ca şi starea socială a eroului meu ar cere ca romanul să se termine aici. Dar vai! Destinul autorului e neînduplecat: datorită unor împrejurări străine de voinţa lui, romanul nu se termină cu buchetul. Împotriva raţiunii şi a legilor firii, sărmanul umil contrabasist, fără niciun titlu de nobleţe, va trebui să joace un rol de seamă în viaţa fetei celei nobile, bogate şi frumoase.

Când se întoarse la mal, Smîcikov rămase încremenit: hainele lui nu mai erau acolo. I le furase nu se ştie cine… În timp ce el admira pe frumoasa necunoscută, răufăcătorii îi luaseră tot, lăsându-i doar contrabasul şi jobenul.

— Mare pacoste pe capul meu! strigă Smîcikov. O, oameni zămisliţi din şarpe! Nu mă revoltă atâta faptul că m-au lăsat fără haine (că doar hainele sunt pieritoare), cât gândul că trebuie să umblu în pielea goală, încălcând, în felul acesta, morala publică!

Se aşeză pe cutia contrabasului şi începu să chibzuiască: oare cum ar putea să iasă din situaţia aceea îngrozitoare?

„Că doar n-o să intru în pielea goală la prinţul Bibulov! se gândea el. Acolo or să fie şi cucoane… Şi unde mai pui că hoţii mi-au furat, odată cu pantalonii, şi sacâzul pe care-l aveam în buzunar!”

Atâta timp îşi frământă mintea şi atât de mult se necăji, încât începură să-l doară tâmplele.

„Aha! îşi aduse în sfârşit aminte. Nu departe de mal, în tufăriş, e un podeţ… Aş putea să stau sub podeţul acela până se întunecă şi pe urmă, la adăpostul întunericului, să mă strecor până la cea dintâi casă…”

Smîcikov se opri asupra acestui gând, îşi puse jobenul pe cap, făcu vânt contrabasului în spinare şi o luă domol spre tufăriş. Aşa cum era, gol şi cu contrabasul în spate, ai fi zis că e un semizeu din mitologie.

Şi acum, cititorule, în timp ce eroul meu stă amărât sub podeţ, să-l lăsăm puţin şi să ne întoarcem la fata care pescuia. Ce se întâmplase cu ea? Frumoasa se trezi şi, nevăzându-şi pluta, se grăbi să tragă de undiţă. Sfoara se întinse, dar cârligul şi pluta nu ieşiră la suprafaţă. Se vede că buchetul lui Smîcikov se umflase de apă şi se îngreuiase.

„Ori s-a prins un peşte mare, ori s-a înţepenit cârligul,” îi trecu fetei prin gând.

Mai trase de câteva ori, apoi ajunse la convingerea că se înţepenise cârligul.

„Mare păcat! îşi zise ea. Şi ce bine trage peştele la undiţă seara! Ce-i de făcut?”

Fără să stea mult la gânduri, fata cea misterioasă îşi aruncă de pe ea rochia străvezie şi-şi vârî în apă, până la umeri, trupul frumos, ca de marmură. Nu era tocmai uşor să desprinzi cârligul din buchetul în care se prinsese. Până la urmă însă, răbdarea şi stăruinţa învinseră. Peste vreun sfert de oră, frumoasa ieşea din apă, strălucitoare şi fericită, cu cârligul în mână.

Dar soarta necruţătoare stătea la pândă. Ticăloşii care furaseră hainele lui Smîcikov i le şterpeliseră şi pe ale ei, lăsându-i doar cutia cu viermi.

„Ce să mă fac acum? începu să plângă fata. Oare o să fiu nevoită să umblu aşa, în halul ăsta?… Nu, niciodată! Mai bine mor! Aştept până s-o face noapte şi atunci, pe întuneric, mă strecor până la mătuşica Agafia şi o trimit acasă după haine… Deocamdată însă, mă duc să mă ascund sub podeţ.”

Şi eroina noastră o luă la fugă într-acolo, aplecându-se şi alegând locurile pe unde iarba era mai înaltă. Dar când să intre sub podeţ, dădu cu ochii de un bărbat gol, cu plete de muzicant şi cu pieptul păros. Atunci fata ţipă şi-şi pierdu cunoştinţa.

Smîcikov se sperie şi el. La început, o luă pe fată drept o naiadă.

„N-o fi cumva vreo undină din râu, care vine să mă răpească? se întrebă el, şi această presupunere îl măguli, deoarece avusese totdeauna o părere cât se poate de bună despre înfăţişarea lui. Dar dacă nu-i undină, ci femeie, atunci cum se explică transformarea asta? Ce caută aici, sub podeţ? Şi ce s-a întâmplat cu ea?”

În timp ce încerca să afle răspuns la toate aceste întrebări, fata cea frumoasă îşi venea, încetul cu încetul, în fire.

— Nu mă ucide! se rugă ea în şoaptă. Sunt principesa Bibulova. Te rog din tot sufletul! Ai să capeţi bani mulţi… Adineauri, în timp ce-mi descurcam cârligul în apă, hoţii mi-au furat şi rochia cea nouă, şi pantofii, şi tot, tot!

— Domniţă! zise Smîcikov, cu rugăminte în glas. Vedeţi că şi mie mi-au furat hainele… Ba, mai mult, mi-au şterpelit şi sacâzul pe care-l aveam în buzunarul pantalonilor!

În mod obişnuit, contrabasiştii şi tromboniştii nu sunt tocmai ageri la minte. Smîcikov însă era o excepţie fericită.

— Domniţă! urmă el după aceea. După cum văd, aspectul meu vă intimidează. Dar gândiţi-vă că nici eu nu pot pleca de aici, din aceleaşi motive din care nu puteţi pleca nici dumneavoastră! Iată ce m-am gândit: n-aţi binevoi să vă culcaţi în cutia contrabasului şi să vă acoperiţi cu capacul? Asta m-ar feri şi pe mine de ochii dumneavoastră…

Zicând aşa, Smîcikov scoase contrabasul din cutie. Câteva clipe avu impresia că, cedând cutia, îşi profanase însăşi arta lui sfântă. Dar impresia aceasta nu ţinu mult. Fata se culcă în cutie şi se făcu ghem, iar el, strângând curelele, se bucură că natura îl înzestrase cu o minte atât de ageră.

— Iată, acum nu mă mai vedeţi, domniţă, zise el. Staţi culcată acolo şi fiţi liniştită. Când s-o întuneca, o să vă duc în casa părinţilor dumneavoastră. Cât despre contrabas, pot să vin să mi-l iau şi mai târziu.

Când se făcu întuneric, Smîcikov luă pe umeri cutia cu fata cea frumoasă şi se îndreptă spre vila Bibulov. Îşi făcuse un plan: să ajungă până la cea dintâi casă, să-şi facă rost de haine, iar după aceea să-şi urmeze drumul…

„Tot răul e spre bine… îşi zicea el, stârnind praful drumului cu picioarele goale şi încovoindu-se sub povară. Nu mai încape îndoială că Bibulov o să mă recompenseze cu dărnicie pentru râvna cu care am ajutat-o pe principesă în împrejurarea de faţă…”

— Staţi bine, domniţă? o întrebă el cu tonul unui cavalier galant ^cclxviii care face o invitaţie la cadril. Binevoiţi a nu vă sfii şi a vă instala în cutia mea ca la dumneavoastră acasă!

Deodată, lui Smîcikov cel galant i se păru că înaintea lui mergeau, învăluite în întuneric, două umbre omeneşti. Uitându-se mai bine, se încredinţă că nu era o simplă iluzie: cele două umbre mergeau cu adevărat, ba chiar duceau în braţe nişte boccele…

„N-or fi cumva hoţii? îi fulgeră prin gând. Parcă duc ceva cu ei… Fără îndoială că-s hainele noastre!”

Smîcikov lăsă cutia pe marginea drumului şi plecă după umbre.

— Stai! strigă el. Stai! Puneţi mâna pe ei!

Cele două umbre întoarseră capul şi, văzând că erau urmărite, o luară la picior… Principesa auzi încă mult timp tropot grăbit de paşi şi strigăte: „Stai!” În cele din urmă, totul amuţi.

Smîcikov se luă cu urmărirea hoţilor. Şi fără îndoială că principesa ar fi rămas să zacă cine ştie cât pe marginea drumului, dacă n-ar fi intervenit jocul fericit al întâmplării: tocmai atunci se nimeri să treacă pe drum prietenii lui Smîcikov, flautistul Jucikov ^cclxix şi clarinetistul Razmahaikin ^cclxx , care se duceau şi ei tot la vila lui Bibulov. Găsind cutia, cei doi se uitară miraţi unul la altul, desfăcându-şi braţele a nedumerire.

— Ia te uită, un contrabas! strigă Jucikov. Ei, dar ăsta e contrabasul lui Smîcikov! Cum de-a ajuns aici?…

— Fără îndoială că i s-a întâmplat ceva lui Smîcikov, zise Razmahaikin. Ori s-a îmbătat, ori l-au jefuit… În orice caz, nu putem lăsa contrabasul în drum. Trebuie să-l luăm cu noi.

Jucikov aburcă în spinare cutia şi muzicanţii îşi căutară de drum.

— E al dracului de greu! bombănea tot timpul flautistul. Pentru nimic în lume nu m-aş prinde să cânt pe o matahală ca asta… Uf!

Ajungând la vila prinţului Bibulov, muzicanţii lăsară cutia în locul rezervat pentru orchestră şi se duseră la bufet.

În vremea asta, în vilă începuseră să se aprindă candelabrele şi lămpile de perete. Logodnicul, consilierul Lakeici ^cclxxi , funcţionar la departamentul căilor de comunicaţii, un bărbat frumos şi simpatic, stătea în mijlocul salonului, cu mâinile în buzunare şi discuta cu contele Şkalikov ^cclxxii . Vorbeau despre muzică.

— Când eram la Neapole, zicea Lakeici, am cunoscut personal un muzicant care, literalmente, făcea minuni. Şi – n-o să mă crezi – la contrabas… la cel mai banal contrabas! Scotea din el nişte triluri aşa de îndrăcite, că rămâneai de-a dreptul trăsnit! Cânta valsuri de Strauss!

— Asta-i prea din cale-afară! Nu se poate… îşi arătă îndoiala contele.

— Te rog să mă crezi! Executa chiar şi rapsodia lui Liszt. Am stat cu el în aceeaşi cameră de hotel şi, neavând ce face, am învăţat şi eu să cânt rapsodia lui Liszt la contrabas.

— Rapsodia lui Liszt?… Hm! Glumeşti…

— Nu mă crezi? râse Lakeici. Îţi dovedesc imediat! Hai cu mine la orchestră.

Logodnicul şi contele se îndreptară spre orchestră. Ajungând lângă contrabas, începură să-i desfacă grăbiţi curelele… şi – grozăvie!

Iar acum, în timp ce cititorul, dând frâu slobod imaginaţiei, îşi închipuie care a fost urmarea acestei dispute muzicale, să ne întoarcem la Smîcikov… Neputând să-i ajungă pe hoţi, veni înapoi la locul unde-şi lăsase cutia. Însă, bietul, nu-şi mai găsi nepreţuita povară. Nu ştia ce să creadă. Trecu de câteva ori înainte şi îndărăt şi, negăsind nimic, se gândi că, fără îndoială, o luase pe alt drum…

„Dar asta-i îngrozitor! îşi zise el îngheţat de spaimă, smulgându-şi părul. O să se înăbuşe în cutie! Sunt un ucigaş!”

Şi Smîcikov umblă pe drumuri, căutându-şi cutia, până târziu după miezul nopţii. Până, la urmă, istovit, se întoarse sub podeţ.

— Am s-o caut mâine, în zori de zi, se hotărî el.

Dar nici în zori de zi nu găsi nimic, aşa că trebui să aştepte sub pod căderea nopţii…

— Am s-o găsesc! striga el, scoţându-şi jobenul şi luându-se cu mâinile de păr. De-ar fi să caut un an, şi tot am s-o găsesc!

Mujicii de prin partea locului mai povestesc şi astăzi că uneori, noaptea, se vede umblând în jurul podeţului un om în pielea goală, cu părul lung şi cu joben pe cap. Iar de sub podeţ se aude, din când în când, scârţâit răguşit de contrabas…

Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 23, 7 iunie, cu subtitlul: (O feerie în împrejurimile oraşului). Semnată: A. Cehonte. Retipărită în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.

La includerea în culegerea de opere, povestirea a suferit unele modificări neînsemnate. Aşa s-a renunţat la subtitlu şi s-a schimbat un amănunt din text: în prima versiune, hoţii nu-i furaseră prinţesei toată îmbrăcămintea, ci-i lăsaseră cămăşuţa („lăsându-i numai cămăşuţa şi cutia cu viermi”…).