Un om fericit

Din gara „Bologoe”, de pe traseul regionalei Nikolaev, pleacă un tren personal. Într-un compartiment de clasa a doua „pentru fumători”, moţăie, învăluiţi în întuneric, vreo cinci călători. Abia au mâncat şi acum, rezemaţi de speteaza canapelelor, încearcă să adoarmă. E linişte.

Deodată, uşa se deschide şi în compartiment intră un bărbat lung şi deşirat, îmbrăcat cu un palton elegant şi cu pălărie roşcată. Omul aduce mult cu reporterii de operetă sau cu cei din cărţile lui Jules Verne.

Călătorul se opreşte în mijlocul compartimentului, răsuflă greu pe nas şi, clipind din ochi, se uită lung spre canapele.

— Nu, nici ăsta nu-i! bombăneşte el. Dracu’ ştie ce-o mai fi însemnând şi asta! E de-a dreptul revoltător! Nu; nu-i nici ăsta!

Unul dintre călători îl cercetează cu atenţie şi deodată scoate un strigăt de bucurie:

— Ivan Alexeevici! Dumneata erai? Ce vânt te aduce pe aici?

Ivan Alexeevici cel deşirat tresare, se uită prostit la călător, apoi, recunoscându-l, îşi împreunează mâinile, bucurându-se şi el.

— Ia te uită, Piotr Petrovici! zice. Nu te-am văzut de-un car de ani! Habar n-aveam că eşti şi dumneata în trenul ăsta.

— Ce faci? Bine, sănătos?

— Aşa şi aşa… Numai, vezi dumneata, mi-am rătăcit vagonul şi nu-i chip să-l găsesc. Mare idiot mai sunt! N-are cine să mă bată!

Şi Ivan Alexeevici cel deşirat se leagănă pe picioare şi râde: „Hi-hi-hi.”

— Să vezi ce întâmplare! urmează el. După ce a sunat clopotul a doua oară, m-am dat jos să beau un păhăruţ cu coniac. Bineînţeles, l-am băut. Ce-ar fi să mai beau unul, mi-am zis, mai ales că staţia următoare e cine ştie unde? Şi până m-am socotit, până am băut, clopotul a sunat şi a treia oară… M-am repezit ca un nebun şi am sărit la întâmplare în cel dintâi vagon. Apoi, spune şi dumneata: Nu-s idiot? Nu-s gâscă?

— După cât văd, eşti binedispus, zice Piotr Petrovici. Rămâi aici, cu noi. Fă-ne cinstea şi stai!

— Nu, nu… mă duc să-mi caut vagonul! La revedere!

— Bagă de seamă, pe întunericul ăsta poţi să mai şi cazi de pe platformă! Mai bine stai colea şi, când o să ajungem în gară, ai să-ţi găseşti vagonul. Haide, stai!

Ivan Alexeevici oftează şi se aşază nehotărât în faţa lui Piotr Petrovici. Se vede bine că e tulburat şi stă ca pe spini.

— Unde te duci? îl întreabă Piotr Petrovici.

— Eu? În lumea largă! În capul meu e o harababură aşa de cumplită, încât singur nu ştiu încotro mă duc! Unde mă mână soarta, acolo mă duc şi eu. Ha-ha!… Ia ascultă, drăguţă, ai văzut vreodată un idiot fericit? Nu? Atunci poftim, uite-te la mine: ai în faţa dumitale pe cel mai fericit dintre muritori! Da, da! Nu mi se vede pe faţă?

— Cum nu, se vede… că ai cam tras la măsea!

— Îmi închipui ce mutră idioată oi fi având! Păcat că n-am o oglindă, să mă văd. Simt, frate, cum mă tâmpesc! Pe cuvântul meu! Ha-ha!… Închipuieşte-ţi că-s în voiaj de nuntă… Apoi, spune şi dumneata, nu-s o gâscă?

— Dumneata?… Cum? Te-ai însurat?

— Chiar astăzi, stimabile! Şi îndată după cununie, am şi plecat la gară.

Urmează felicitările şi întrebările de rigoare.

— Ia te uită… râde Piotr Petrovici. De aceea eşti aşa de gătit!

— Da, da… Şi ca să fie tabloul întreg, m-am şi parfumat… Sunt într-al nouălea cer! Am uitat şi de griji, şi de gânduri, şi nu mai am decât o singură senzaţie, ceva aşa… cum dracu’ să-i zic?… Mulţumire sufletească, poate? De când mă ştiu, nu m-am simţit aşa de bine!

Şi Ivan Alexeevici închide ochii şi clatină din cap.

— Da, sunt revoltător de fericit! urmează el. Gândeşte-te şi dumneata: acuşi o să mă duc în vagonul meu şi acolo, pe canapeluţa de lângă fereastră, stă fiinţa care, ca să zic aşa, mi-e devotată cu trup şi suflet. E blondă şi are un năsuc… şi nişte degeţele… O, sufleţelul meu! îngeraşul meu! Păpuşica mea! Filoxera inimii mele! D-apoi picioruşul?… Doamne! Nu ca picioroangele noastre, nu! Un picioruş mic-mititel, fermecător… o nebunie! Uite, acum l-aş lua şi l-aş mânca! Ei, dar dumneata nu poţi să înţelegi nimic! Dumneata eşti prozaic şi îndată ai să începi a despica firul în patru: că-i aşa, că-i pe dincolo… Zi-i holtei cu suflet sterp şi pace! Numai când o fi să te însori ai să-ţi aduci aminte de vorbele mele! Unde-o fi acum Ivan Alexeevici? – ai să zici. Aşa… Şi, cum îţi spuneam, acuşi o să mă duc în vagonul meu. Acolo mă aşteaptă cu nerăbdare… se bucură de pe acum de întoarcerea mea! Mă întâmpină cu un zâmbet… Eu mă aşez lângă ea şi, cu două degete, o apuc de guşuliţă…

Ivan Alexeevici îşi întoarce capul şi izbucneşte într-un râs fericit.

— Apoi îmi las căpăţâna asta a mea pe umărul ei mititel şi o cuprind cu braţul de după mijloc. Şi, ştii, în jurul nostru e o linişte… un întuneric plin de poezie… O, în clipa asta aş îmbrăţişa pe toată lumea! Piotr Petrovici, îmi dai voie să te îmbrăţişez?

— Mă rog, mă rog…

Prietenii se îmbrăţişează în râsul general al călătorilor, apoi tânărul şi fericitul însurăţel vorbeşte înainte:

— Şi pentru ca tâmpenia să fie şi mai cumplită, sau, cum se spune în romane, pentru ca iluzia să fie şi mai desăvârşită – te duci la bufet şi dai de duşcă două-trei păhăruţe. Şi pe loc, în capul şi în pieptul meu se petrece ceva, cum nici în poveşti nu se pomeneşte! Vezi, sunt un om oarecare, o nimica toată, însă mie mi se pare că-s uriaş… că pot să îmbrăţişez lumea întreagă!

Călătorii se uită la însurăţelul cel cherchelit, se molipsesc şi ei de buna lui dispoziţie şi le piere somnul. Curând, în jurul fericitului se adună cinci ascultători în loc de unul, Ivan Alexeevici se învârte ca pe ace, dă mereu din mâini şi, împroşcându-i cu scuipat, turuie din gură ca o morişcă şi râde în hohote. Împreună cu el râd şi ceilalţi.

— În viaţă, domnilor, principalul e să gândeşti cât mai puţin. Ducă-se dracului de analize!… Dacă-ţi vine gust să bei – bea, fără să mai filozofezi dacă-ţi prieşte ori nu… La naiba cu toate filozofiile şi cu toate psihologiile!

Conductorul trece prin vagon.

— Ascultă, drăguţă, i se adresează tânărul însurăţel, când ajungi la vagonul 209, caută, te rog, o doamnă cu pălărie gri garnisită cu o păsărică albă şi spune-i că eu sunt aici!

— Am înţeles. Numai că trenul ăsta n-are niciun vagon cu numărul 209. Este unul cu numărul 219.

— Fie şi 219! N-are nicio importanţă! Atunci aşa: spune-i doamnei că soţul dumisale e bine sănătos!

Ivan Alexeevici îşi ia deodată capul în mâini şi oftează:

— Soţ… Doamne… De când, oare, toate astea? Soţ… Ha-ha!… Eşti bun de bătut, nu de însurat! Ce idiot, Doamne! D-apoi ea… Până mai ieri era o fetişcană… o gâză, acolo… Nu, nu-mi vine să cred!

— În vremurile noastre ţi se pare ciudat când dai peste un om fericit, zice unul dintre călători. Mai curând dai peste un elefant alb!

— Aşa o fi, dar cine-i de vină? face Ivan Alexeevici, întinzându-şi picioarele lungi în pantofi foarte ascuţiţi. Că dacă nu eşti fericit, apoi singur eşti de vină! Întocmai. Dumneata cum crezi? Omul îşi făureşte singur propria lui fericire. E de ajuns să vrei şi gata: eşti fericit. Dar dumneata nu vrei. Dumneata te încăpăţânezi să te dai la o parte din calea fericirii!

— Ei, asta-mi place! Cum aşa?

— Foarte simplu!… Natura a hotărât ca, la o anumită perioadă a vieţii lui, omul să iubească. Îndată ce vine perioada asta – dă-i drumul, iubeşte cât poţi! Dar dumneata nu vrei să asculţi de imperativul naturii, nu ştiu ce tot aştepţi. Mai departe… Legea spune că un individ normal trebuie să se însoare… Nu există fericire în afară de căsătorie. Cum ţi-a sosit sorocul, însoară-te, n-o mai lungi… Dar dumneata nu te însori, aştepţi Dumnezeu ştie ce! Apoi, în sfânta scriptură stă scris că vinul înveseleşte inima omului… Dacă ţi-e bine şi vrei să-ţi fie şi mai bine – nu mai sta la gânduri, du-te la bufet şi bea. Principalul e să nu filozofezi, ci să-i dai înainte cu şablonul! Mare lucru şi şablonul ăsta!

— Dumneata zici că omul îşi făureşte singur propria lui fericire. Dar ce fel şi-o făureşte, dacă e de ajuns să-l doară o măsea, sau să dea peste o soacră afurisită, pentru ca toată fericirea lui să se ducă dracului, de-a berbeleacul?… Nu, întâmplarea e totul. Dacă ar da peste noi acum o catastrofă, ca aceea de la Kukuevska de pildă, alt cântec ai cânta…

— Ce copilărie! protestează tânărul însurăţel. Catastrofele vin o dată la un an! Mie nu mi-e frică de niciun fel de catastrofă, deoarece nu există niciun motiv să se întâmple întâmplările de care vorbeşti dumneata. Întâmplări de astea se întâmplă foarte rar! Ducă-se dracului! Nici nu vreau să mă gândesc la ele!… Dar stai, mi se pare că ne apropiem de haltă…

— Unde te duci? îl întreabă Piotr Petrovici. La Moscova, sau undeva mai la sud?

— Na-ţi-o bună! Adică, cum vine asta? Eu, care merg spre nord, să nimeresc undeva mai la sud?

— Bine, dar Moscova nu e la nord.

— Ştiu, însă deocamdată noi ne ducem la Petersburg! zice Ivan Alexeevici.

— Ce tot spui! Doar trenul ăsta merge la Moscova.

— Adică, cum, la Moscova? întreabă nedumerit tânărul însurăţel.

— Ciudat… Până unde ţi-ai luat bilet?

— Până la Petersburg.

— În cazul acesta, felicitările mele: te-ai urcat în alt tren.

Trece, aşa, ca o jumătate de minut de tăcere. Apoi tânărul însurăţel se ridică şi-şi poartă privirea îndobitocită asupra călătorilor.

— Aşa-i, îl lămureşte Piotr Petrovici. La „Bologoe” te-ai urcat în alt tren… înseamnă că după ce ţi-ai băut coniacul, ai avut ghinionul să nimereşti în trenul care merge în direcţia opusă!

Ivan Alexeevici păleşte, se ia cu mâinile de cap şi începe să se plimbe cu paşi grăbiţi prin compartiment.

— Mare dobitoc mai sunt! strigă el indignat. Ticălosul de mine, lua-m-ar dracu’! Ce să mă fac acum? Mi-a rămas nevasta în trenul celălalt! E singurică, mă aşteaptă, se frământă… Ce dobitoc, ce dobitoc!

Şi tânărul însurăţel se lasă pe canapea, închircindu-se de parcă l-ar fi călcat cineva pe bătătură.

— Nenorocitul de mine! oftează el. Ce mă fac acum? Ce mă fac?

— Ei, lasă, lasă… încearcă să-l mângâie ceilalţi călători. Nu-i nimic… telegrafiază nevestei dumitale şi pe urmă caută să prinzi în drum un accelerat. În felul ăsta, poţi s-o ajungi din urmă.

— Un accelerat! scânceşte tânărul însurăţel, „făuritorul propriei sale fericiri”. Dar de unde să iau eu bani pentru accelerat? Toţi banii mei au rămas la nevastă-mea!

După ce şuşotesc ei între ei, pufnind de râs, călătorii pun mână de la mână şi-i oferă fericitului banii de care are nevoie.

Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 121, 5 mai, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: (Scenetă). Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova, 1887, apoi în Culegerea de opere din 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.

Modificările de stil aduse acestei schiţe la includerea ei în culegerea „Vorbe nevinovate”, apoi în Culegerea de opere au fost neînsemnate.

Catastrofa de la Kukuevka: e vorba de catastrofa de cale ferată întâmplată în vara anului 1882 pe linia Moscova-Kursk, în apropiere de satul Kukuevka. Mult timp după aceea a servit drept subiect pentru articole de ziare şi de reviste umoristice. Cehov o pomeneşte de multe ori în povestirile şi foiletoanele lui.