Copiii

Tata, mama şi mătuşa Nadia nu sunt acasă. Au plecat la un botez, la ofiţerul cel bătrân care umblă mereu cu un căluţ sur. Aşteptându-i să se întoarcă, Grişa, Ania, Alioşa, Sonia şi Andrei, băiatul bucătăresei, stau în sufragerie în jurul mesei şi joacă loto. La drept vorbind, ar cam fi timpul să se culce. Dar parcă poţi să dormi până nu afli de la mama cum arăta copilaşul la botez şi ce mâncaseră la cină? Masa, luminată de o lampă atârnată, e pestriţă de numere, de coji de nucă, de hârtiuţe şi pătrăţele de sticlă. În faţa fiecărui jucător sunt câte două cartoane şi câte o grămăjoară de pătrăţele pentru acoperit numerele. În mijlocul mesei sclipeşte o farfurioară albă, cu cinci monede de câte o copeică. Lângă farfurioară, un măr muşcat, un foarfece şi farfuria în care copiii ar fi trebuit să pună, după cum fusese porunca, cojile de nucă. Copiii joacă pe bani. Miza: o copeică. Condiţia: dacă vreunul face coţcării, să fie imediat scos din joc. În sufragerie nu e nimeni decât jucătorii. Dădaca, Agafia Ivanovna, e jos la bucătărie, unde-i arată bucătăresei să croiască nu ştiu ce, iar Vasea, fratele lor mai mare, elev în clasa a V-a, stă întins pe divanul din salon şi se plictiseşte.

Copiii joacă pătimaş. Cel mai ahtiat, după cum i se şi vede pe faţă, e Grişa, un băieţel de nouă ani, tuns chilug, cu obrajii bucălaţi şi cu buzele groase, ca la negri. E în clasa pregătitoare, de aceea e socotit băiat mare şi mai deştept decât toţi. Nu joacă decât pe bani. Ehei, de când ar dormi el dacă n-ar fi copeicile din farfurioară! Ochişorii căprui îi aleargă, neliniştiţi şi bănuitori, pe cartoanele tovarăşilor de joc. Teama că ar putea să nu câştige, invidia şi calculele de care e plin capul lui tuns chilug, nu-i îngăduie să stea liniştit şi să chibzuiască. Se învârte ca pe ace. Când câştigă, înşfacă banii cu lăcomie şi-i vâră numaidecât în buzunar. Sora lui, Ania, o fetiţă de vreo opt ani, cu bărbia ascuţită şi cu ochi inteligenţi şi sclipitori, se teme şi ea ca nu cumva să câştige ceilalţi. Rând pe rând se înroşeşte şi se îngălbeneşte urmărind cu atenţie jucătorii. N-o interesează banii. Pentru ea, câştigul e chestie de a amor-propriu. Sonia, cealaltă soră, fetiţă de şase ani cu părul cârlionţat şi cu obrajii rumeni, cum n-au decât copiii foarte sănătoşi, păpuşile scumpe şi pozele de pe bomboniere, joacă loto de dragul jocului. Toată faţa ei e numai încântare: oricine ar câştiga, ea râde în hohote, bate din palme şi se bucură. Aleoşa, dolofan şi rotund ca o minge, gâfâie, smiorcăie pe nas şi stă cu ochii zgâiţi la cartoane. La el nu e vorba nici de lăcomie, nici de amor-propriu. Dacă nu-l alungă de la masă şi nu-l trimit la culcare, se mulţumeşte cu atât. Ca înfăţişare, ai zice că-i un bleg, dar în fond e o mică bestie. Nu s-a aşezat la joc atât de dragul jocului, cât de al neînţelegerilor inevitabile în asemenea împrejurare. Îi face nespusă plăcere să-i vadă pe ceilalţi luându-se la ceartă şi încăierându-se. De mult are nevoie să tragă o fugă până undeva, dar nu se ridică de la masă nicio clipă, de frică să nu i se fure, în lipsă, pătrăţelele şi copeicile. Cum nu cunoaşte decât cifrele până la zece şi pe cele cu zero la sfârşit. Ania îi acoperă numerele în locul lui. Cel de al cincilea tovarăş de joc, Andrei, băiatul bucătăresei – oacheş, bolnăvicios, cu rubaşcă de stambă şi cu cruciuliţă de aramă la gât – stă nemişcat şi se uită visător la numere. Nu-i pasă nici de câştig şi nici de succesul celorlalţi, deoarece e adâncit pe de-a-ntregul în aritmetica jocului, în filozofia lui lipsită de complicaţii: Doamne, ce de-a mai cifre sunt pe lumea asta! Cum de nu se încurcă?…

Copiii strigă numerele pe rând, afară de Sonia şi de Alioşa. Având în vedere monotonia numerelor, jucătorii le-au dat, cu timpul, tot soiul de nume şi de porecle caraghioase. Aşa, lui şapte îi zic cociorva, lui unsprezece – beţişoarele, lui şaptezeci şi şapte – Semion Semionîci ^ccxxxvii lui nouăzeci – bunicul şi aşa mai departe. Jocul merge înainte, vioi.

— Treizeci şi doi! strigă Grişa, scoţând din căciula lui taică-su cilindrii mici şi galbeni de lemn. Şaptesprezece! Cociorva! Douăzeci şi opt, grâul ni s-a copt!

Ania vedea că Andrei l-a scăpat pe douăzeci şi opt. Altădată i-ar fi atras atenţia. Acum însă, când în farfurioară, alături de copeică stă şi amorul ei propriu, nu mai poate de bucurie.

— Douăzeci şi trei! urmează Grişa. Semion Semionîci! Nouă!

— Uite-un şvab, uite-un şvab! strigă Sonia, arătând un gândac care aleargă pe masă. Vai!

— Nu-l ucide, zice Alioşa, gros. Poate că are copii…

Sonia petrece cu ochii şvabul şi se gândeşte la copiii lui: ce mititei trebuie să fie!

— Patruzeci şi trei! Unu! urmează Grişa, chinuit de gândul că Ania a şi pus două pătrăţele pe carton. Şase!…

— Gata! Am câştigat! strigă Sonia, dând cochetă ochii peste cap şi râzând în hohote.

Feţele celorlalţi se lungesc.

— Să verificăm! zice Grişa, uitându-se cu ură la Sonia.

În virtutea dreptului celui mai mare şi mai deştept, Grişa are cuvântul hotărâtor. Ce vrea el, aceea se face. Jucătorii cercetează îndelung şi cu de-amănuntul cartonul fetei şi, spre adânca lor părere de rău, se dovedeşte că Sonia n-a făcut nicio coţcărie. Începe partida următoare.

— Vai, ce-am văzut ieri! zice Ania, ca pentru ea singură. Filipp Filippîci şi-a întors nu ştiu cum pleoapele de i s-au făcut ochii roşii, roşii… Ca la necuratul, ceva de speriat!

— L-am văzut şi eu, întăreşte Grişa. Opt! Dar la noi la şcoală este un băiat care poate să mişte din urechi… Douăzeci şi şapte!

Andrei ridică ochii la Grişa, se gândeşte puţin şi zice:

— Şi eu pot să mişc din urechi…

— Ia să vedem!

Andrei îşi strâmbă ochii, gura şi degetele şi i se pare că mişcă şi din urechi. Râd cu toţii.

— Nu-i om de treabă Filipp Filippîci ăsta, oftează Sonia. Ieri a intrat în odaie la noi şi eu eram numai în cămăşuţă… Vai, ce ruşine mi-a fost!

— Gata! strigă deodată Grişa înşfăcând banii din farfurioară. Am câştigat! Controlaţi dacă vreţi!

Băiatul bucătăresei ridică ochii şi păleşte.

— Prin urmare, eu nu mai pot juca… zice el în şoaptă.

— De ce?

— Pentru că… pentru că nu mai am bani.

— Fără bani nu se poate! hotărăşte Grişa.

Ca să se încredinţeze, Andrei se mai scotoceşte o dată prin buzunare. Dar nu găseşte nimic decât firimituri de pâine şi un capăt de creion ros. Gura i se strâmbă şi începe să clipească des din ochi, a suferinţă. E gata să plângă.

— Lasă că pun eu pentru tine! zice Sonia, care nu poate suporta privirea lui chinuită. Numai vezi să mi-i dai înapoi la sfârşit!

Se pun iarăşi mizele şi jocul merge înainte.

— Mi se pare că trag clopotele, zice Ania, făcând ochii mari.

Toţi lasă jocul şi se uită cu gurile căscate la fereastra întunecată. Dincolo de geam, în bezna nopţii, pâlpâie reflexul lămpii.

— Ţi s-a părut.

— Numai la cimitir trag clopotele noaptea… zice Andrei.

— Şi de ce trag?

— Ca să nu intre tâlharii în biserică… Fiindcă tâlharii se sperie când aud clopotele.

— Dar ce să cate tâlharii în biserică? întreabă Sonia.

— Apoi se ştie: ca să ucidă paznicii!

Un minut de tăcere. Copiii se uită unul la altul, tresar, apoi îşi reiau jocul. De data aceasta câştigă Andrei.

— A făcut coţcării, zice Alioşa ca din senin, cu glasul lui gros.

— Minţi, n-am făcut nicio coţcărie.

Andrei se îngălbeneşte, îşi strâmbă gura şi-i trânteşte lui Alioşa una peste cap. Alioşa holbează ochii cu ură, sare în picioare, pune un genunchi pe masă şi, la rândul lui, îi arde una lui Andrei peste obraz! Îşi mai trag câte o palmă, pe urmă încep să urle amândoi. Sonia, care nu poate suferi asemenea grozăvii, începe să plângă şi ea. Şi sufrageria răsună de urlete pe toate tonurile. Dar să nu credeţi cumva că jocul se sparge din pricina asta! Nu trec nici cinci minute şi iată-i din nou râzând şi vorbind liniştit. Obrajii li-s plânşi, dar asta nu-i împiedică să zâmbească. Alioşa e chiar fericit: doar n-a fost decât o neînţelegere!

În sufragerie intră Vasea, elev în clasa a V-a. E somnoros şi are aerul unui om dezamăgit.

„E revoltător! se gândeşte el, uitându-se la Grişa care-şi pipăie buzunarul şi-şi zăngăneşte copeicile. Cum se poate să dea bani pe mâna copiilor? Şi cum de li se permite să joace jocuri de noroc? Straşnică pedagogie, n-am ce zice… E revoltător!”

Însă copiii joacă dinainte cu atâta plăcere, încât îi vine şi lui gust să se aşeze lângă ei şi să-şi încerce norocul.

— Staţi că vin şi eu să joc cu voi, zice el.

— Pune repede o copeică!

— Îndată, face Vasea, scotocindu-se prin buzunare. Copeică n-am, dar am o rublă. Uite pun o rublă.

— Nu, nu, nu… pune o copeică!

— Proşti mai sunteţi! Doar rubla e mai mare decât copeica! le explică liceanul. Cine câştigă, îmi dă restul.

— Nu, te rog! Du-te!

Elevul de clasa a V-a ridică din umeri şi se duce la bucătărie să ceară mărunţiş de la servitori. Dar cei de acolo n-au nicio copeică.

— Schimbă-mi tu, îl roagă el pe Grişa, după ce se întoarce de la bucătărie. Îţi dau ceva pe deasupra pentru schimb. Nu vrei? Atunci, dă-mi zece copeici şi ia-ţi rubla.

Grişa se uită la Vasea bănuitor, numai cu coada ochiului: oare n-o fi vrând să-l tragă pe sfoară, să-l înşele?…

— Nu vreau, răspunde el, ţinându-şi mâna peste buzunar.

Vasea îşi pierde răbdarea. Are gust de sfadă. Începe să-i batjocorească pe jucători, făcându-i neghiobi şi zevzeci.

— Vasea, pun eu miza pentru tine! zice Sonia. Aşază-te.

Liceanul se aşază şi-şi ia două cartoane. Ania începe să strige numerele.

— Staţi că mi-a căzut o copeică! ţipă deodată Grişa, cu spaimă în glas. Staţi puţin!

Copiii coboară lampa şi se vâră sub masă, să caute copeica. Dau cu mâna prin scuipături, prin coji de nucă, se bat cap în cap – dar copeica nu-i nicăieri. Încep iarăşi să bâjbâie pe jos şi o caută aşa până când Vasea smuceşte lampa din mâna lui Grişa şi o aşază la locul ei. Grişa rămâne să caute singur, pe întuneric.

În sfârşit, a găsit-o. Copiii se aşază din nou la masă şi vor să reia jocul.

— Sonia a adormit! îi vesteşte Alioşa.

Cu capul cârlionţat culcat pe braţe, Sonia doarme somn dulce, adânc şi tihnit, de parcă s-ar fi culcat de cel puţin o oră. A aţipit fără să vrea, cât timp ceilalţi căutau copeica.

— Du-te şi te culcă pe patul mamei! îi zice Ania, ajutând-o să plece din sufragerie. Haide, du-te!

O însoţesc cu toţii, buluc, şi peste cinci minute patul mamei prezintă un tablou cât se poate de hazliu: Sonia doarme. Lângă ea sforăie Alioşa. Culcaţi cu capul pe picioarele lor, au adormit şi Grişa, şi Ania. Tot acolo, ca să le ţină tovărăşie, s-a cuibărit şi Andrei, băiatul bucătăresei.

Iar în jurul lor stau, risipite, copeicile care nu mai au niciun preţ până la partida următoare. Noapte bună!

Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1866, nr. 19, 20 ianuarie, la rubrica „Efemeride”. Subtitlul: (Scenetă). Semnată: A. Cehonte. Fără subtitlu, a intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt-Petersburg, 1886. Cu unele modificări de vocabular, a fost inclusă în ediţia a doua a aceleiaşi culegeri şi în reeditările ei ulterioare (de la a 3-a la a 14-a, Sankt-Petersburg, 1892-1899). A intrat, ca primă povestire, în culegerea „Copiii”, Sankt-Petersburg, 1889 şi în reeditările ei ulterioare (ediţia a 2-a, Sankt-Petersburg, 1890, ediţia a 3-a, Sankt-Petersburg, 1895). După înlocuirea unui cuvânt în text, a intrat în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.

După cum spune M. P. Cehov, fratele scriitorului, în amintirile lui, Cehov a luat drept model pe copiii Maevski, pe care îi cunoscuse la Vozkresensk. Colonelul Maevski comanda o brigadă de artilerie lângă Vozkresensk. Şi, cu acest prilej, amintim că prietenia autorului cu Maevski a avut fără îndoială un rol precumpănitor în conceperea povestirii „Sărutul” cât şi a piesei „Trei surori”, deoarece, fără a fi cunoscut felul de viaţă al ofiţerilor, Cehov n-ar fi putut scrie aceste opere.

L. N. Tolstoi socotea povestirea „Copiii” ca făcând parte dintre povestirile cehoviene de „prima calitate”.