Durere

Cui să-i împărtăşesc durerea mea?…

Se înserează. Fulgi de zăpadă mari şi apoşi roiesc alene în jurul felinarelor aprinse de curând şi se aşază în strat subţire şi moale pe acoperişuri, pe spinările cailor, pe umerii şi pe căciulile oamenilor. Birjarul Iona Potapov e alb din cap până-n picioare, ca o nălucă. Stă pe capră încovoiat, atât cât se poate încovoia un trup viu, şi nici nu-i trece prin gând să se mişte. Dacă s-ar aşeza peste el un troian întreg, poate că nici atunci n-ar găsi de cuviinţă să se scuture… Căluţul lui e tot atât de alb şi de nemişcat, ca şi stăpânul. Aşa cum stă încremenit, cu forme colţuroase şi cu picioare lungi şi drepte ca nişte beţe, aduce, chiar de aproape, cu un căluţ de turtă dulce, din cei de o copeică bucata. Fără îndoială că e adâncit în gânduri. Un căluţ ca el, smuls de la plug, de la priveliştile lui obişnuite, cenuşii şi aruncat aici în vâltoarea plină de lumini monstruoase, de zgomote neîntrerupte şi de oameni grăbiţi, nu poate să nu stea pe gânduri…

Iona şi căluţul lui nu s-au urnit din loc de mult. Au ieşit din curte înainte de amiază, totuşi încă n-au făcut saftea. Şi iată că peste oraş se lasă umbra înserării. Lumina palidă a felinarelor se colorează mai viu, iar larma străzii sporeşte tot mai mult.

— Birjar, la Vîborg! aude Iona. Hei, tu, birjar!

Iona tresare şi, printre genele lipite de zăpadă, vede un militar într-o manta cu glugă.

— Du-mă la Vîborg! repetă militarul. Da’ ce-i cu tine, ai adormit? La Vîborg, îţi spun!

În semn de încuviinţare Iona smuceşte de hăţuri, de se scutură zăpada de pe spinarea calului şi de pe umerii lui. Militarul se aşază în sanie. Birjarul plescăie din buze, întinde gâtul ca o lebădă, se ridică puţin şi mai mult din deprindere decât de nevoie, învârte biciul. Căluţul îşi întinde şi el gâtul, îşi îndoaie picioarele subţiri şi se urneşte din loc, nehotărât…

— Un’ te bagi, momâie? aude Iona deodată din puhoiul întunecat care se mişcă înainte şi înapoi. Unde dracu’ te bagi? Ţine dreapta!

— Ce, nu ştii să măi? Ţine dreapta! se înfurie şi militarul.

Vizitiul unui cupeu îl înjură, un trecător care trece strada în goană se izbeşte de botul căluţului şi se uită urât la el, în timp ce-şi scutură zăpada de pe mânecă. Iona stă pe capră ca pe ace, îşi aruncă coatele în lături şi-şi roteşte ochii în jur ca un nebun, de parcă nu-şi dă seama unde se află şi ce caută acolo.

— Mari ticăloşi! face militarul în batjocură. N-au altă grijă decât să dea peste tine ori să ţi se vâre sub cal! Să ştii că s-au înţeles…

Iona se întoarce spre muşteriu şi-şi mişcă buzele… Se vede că vrea să spună ceva, dar din gâtul lui nu iese decât un fel de hârâială.

— Ce este? îl întreabă militarul.

Iona îşi strâmbă gura într-un fel de zâmbet, îşi întinde gâtul şi şuieră:

— Mie, boierule… cum să vă spun?… Mi-a murit feciorul săptămâna asta.

— Hm!… Şi de ce a murit?

Iona se întoarce cu tot trupul spre militar şi urmează:

— Apoi, cine poate să ştie? Gândesc că de friguri… A stat trei zile în spital şi pe urmă a murit… Aşa a vrut Dumnezeu.

— Fă loc, afurisitule! se aude din întuneric. Eşti chior, câine bătrân? Cască ochii mai bine!

— Haide, mână, mână… îl îndeamnă muşteriul. Aşa n-ajungem nici poimâine. Arde-l cu biciul!

Birjarul întinde iarăşi gâtul, se ridică puţin şi, cu un fel de graţie stângace, învârte biciul. Apoi întoarce capul, de câteva ori, spre muşteriu. Dar omul stă cu ochii închişi. Se vede că n-are chef de vorbă. După ce îl lasă pe Vîborg, birjarul se opreşte în faţa unui birt, se încovoaie pe capră şi rămâne din nou nemişcat… Zăpada apoasă îi zugrăveşte iarăşi în alb, şi pe el, şi pe căluţ. Trece un ceas, trec două…

Bocănind îndesat cu galoşii şi aruncându-şi vorbe murdare, pe trotuar vin trei tineri: doi înalţi şi subţiri, al treilea scurt şi cocoşat.

— Birjar, la podul Politeiski! strigă cocoşatul cu un glas dogit. Douăzeci de copeici pentru toţi trei!

Iona smuceşte din hăţuri şi plescăie din buze. Douăzeci de copeici nu-s cine ştie ce, dar el nu se gândeşte la bani… O rublă sau cinci copeici, pentru el e totuna acum, numai să aibă muşterii… Tinerii se apropie de birjar, îmbrâncindu-se şi aruncându-şi vorbe spurcate. Apoi se urcă în sanie toţi trei deodată şi încep să dezbată problema: care dintre ei să stea jos şi care în picioare? După certuri, mofturi şi discuţii fără sfârşit, ajung la concluzia că, fiind cel mai scurt, cocoşatul trebuie să stea în picioare.

— Haide, mână! strigă cocoşatul cu glas dogit, cuibărindu-se la spatele lui Iona şi suflându-i în ceafă. Arde-l!… Ei, dar ce căciulă ai, măi frate-meu! Să cauţi tot Petersburgul şi una mai ponosită nu găseşti!…

— Hî-î… hî-î… râde Iona. De, căciulă…

— Hei, tu, „de, căciulă”, mână! Aşa ai de gând să ne duci tot drumul, hai? Poate că doreşti vreo doi dupaci peste ceafă?…

— Parcă-mi pocneşte capul… zice unul dintre cei doi lungani. Ieri, la Dukmasovi, Vaska şi cu mine am băut patru sticle de coniac.

— Nu înţeleg de ce minţi! se înfurie celălalt lungan. Minte ca un dobitoc!

— Să mă bată Dumnezeu dacă nu-i adevărat…

— E tot aşa de adevărat ca şi vorba ceea cu păduchele care tuşeşte…

— Hî-î! râde Iona. Ce veseli îs boierii!

— Ptiu, lua-te-ar dracu’!… se indignează cocoşatul. Ai de gând să mergi odată ca lumea, holeră bătrână ce eşti? Da ori ba? Aşa se mână? Arde-l cu biciul! Haide, afurisitule, dă-i! Arde-l mai bine!

Iona simte în spatele lui trupul neastâmpărat al cocoşatului şi-i aude glasul dogit. Aude cum îl înjură muşteriii, vede oamenii în jurul lui, şi încetul cu încetul sentimentul singurătăţii începe să-l părăsească. Cocoşatul înjură până ce se îneacă – o sudalmă birjărească nesfârşită – apoi tuşeşte. Lunganii încep să vorbească despre o oarecare Nadejda Petrovna. Iona întoarce capul spre ei. Îi aşteaptă să facă o pauză, apoi se întoarce iarăşi şi zice:

— Mie, săptămâna asta… cum să vă spun… mi-a murit feciorul!

— Toţi suntem muritori… oftează cocoşatul, ştergându-şi buzele de atâta tuse. Haide, mână, mână! Hotărât lucru, domnilor, că nu mai merge aşa! Când dracu’ o să ajungem?

— Mai îndeamnă-l şi tu câte un pic… ştii, după ceafă!

— Auzi, holeră bătrână? Să ştii că te ating după ceafă!… Dacă se poartă omul cu mănuşi cu de-alde voi, rămâne să meargă pe jos!… Auzi, măi năzdrăvanule? Ori poate că puţin îţi pasă de vorbele noastre?

Şi Iona mai mult aude decât simte dupacii peste ceafă.

— Hî-î… râde el. Ce veseli îs boierii… să le dea Dumnezeu sănătate!

— Ascultă, birjar, eşti însurat? îl întreabă unul dintre lungani.

— Eu? Hî-i… că poznaşi îs boierii! Acuma am o singură nevastă: pământul umed care mă adastă… Hî-î!… Adică, cum s-ar zice, mormântul!… Iaca, feciorul mi-a murit, şi eu trăiesc… Anapoda treabă! Moartea a greşit uşa… în loc să nimerească la mine, a nimerit la el…

Şi Iona se întoarce, să le povestească muşteriilor cum i-a murit feciorul. Dar tocmai atunci cocoşatul scoate un suspin de uşurare şi-i anunţă pe ceilalţi că, în sfârşit, slavă Domnului, au ajuns. După ce primeşte cele douăzeci de copeici, Iona se uită lung în urma chefliilor care dispar într-un gang întunecos. Şi iarăşi rămâne singur, şi iarăşi îl împresoară liniştea… Durerea, potolită o vreme, îl cuprinde din nou şi-i apasă mai greu încă pieptul. Ochii lui aleargă neliniştiţi şi îndureraţi pe deasupra puhoiului care se mişcă, înainte şi înapoi, pe cele două părţi ale străzii: oare nu s-o găsi, în puzderia aceea de oameni, măcar unul singur care să-l asculte? Dar oamenii trec fără să-l ia în seamă nici pe el, nici durerea lui… Iar durerea lui e fără margini şi fără sfârşit: dacă i s-ar sparge pieptul şi s-ar revărsa, apoi fără îndoială că ar inunda întreg pământul… Şi cu toate astea, nimeni n-o vede. S-a cuibărit într-o găoace atât de mică, încât n-o vezi s-o cauţi cu lumânarea!

Iona zăreşte un portar cu un săculeţ în braţe, îşi adună curajul şi încearcă să intre în vorbă cu el.

— Ascultă drăguţă, oare cât să fie ceasul? îl întreabă.

— Nouă trecute… Dar ce te-ai oprit aici? Fă-te mai încolo!

Iona se depărtează câţiva paşi, apoi se încovoaie şi se lasă iarăşi în voia durerii. Socoteşte că n-are niciun rost să mai încerce a vorbi cu oamenii… Dar nu trec nici cinci minute şi se îndreaptă de mijloc, scutură din cap de parcă l-ar fi săgetat o durere ascuţită şi iarăşi smuceşte de hăţuri… Nu mai poate îndura, e peste puterile lui!

„S-o iau spre casă, se gândeşte el. Spre casă!”

Şi, ca şi cum i-ar fi înţeles gândul, căluţul porneşte în trap mărunt. Peste vreun ceas şi jumătate, Iona stă lângă un cuptor mare şi murdar. Pe cuptor, pe podele şi pe bănci, sforăie oameni mulţi.

În aer e duhoare grea şi înăbuşeală… Iona se uită la cei care dorm, se scarpină şi-i pare rău că s-a întors aşa devreme acasă…

„N-am scos nici cât îmi trebuie pentru ovăz, se gândeşte el. De asta şi sunt aşa de amărât. Omul care-şi cunoaşte rostul… care-i sătul şi el, şi calul lui, e totdeauna liniştit…”

Dintr-un colţ se ridică un birjar tânăr. Cască somnoros şi se întinde spre căldarea cu apă.

— Ţi-e sete? îl întreabă Iona.

— După cum vezi!

— Ei… să fii sănătos… Da’ ştii, frate, că mi-a murit feciorul… Poate că ai auzit? Săptămâna asta, la spital… Mare pacoste!

Iona se uită să vadă ce efect au vorbele lui. Dar nu vede nimic. Tânărul s-a învelit până peste cap şi a adormit. Bătrânul oftează şi se scarpină… Cum avea tânărul nevoie să bea apă, aşa are şi el nevoie să vorbească. Acuşi se împlineşte o săptămână de când i-a murit băiatul şi el încă n-a vorbit cu nimeni despre asta aşa cum se cuvine… Trebuie să-i povestească cuiva tot, cu socoteală şi pe îndelete… Trebuie să spună cum i s-a îmbolnăvit feciorul, cum s-a chinuit, ce vorbe a spus înainte de a muri şi cum a murit… Trebuie să spună cum a fost înmormântarea şi cum s-a dus pe urmă la spital după hainele mortului. În sat a rămas fata băiatului, Anisia… Şi despre ea trebuie să vorbească… Parcă puţine are el de povestit acum? Iar cel care-l ascultă trebuie să ofteze, să suspine, să-l căineze… Cu muierile e şi mai bine să stai de vorbă, cu toate că-s proaste şi încep a plânge de la cele dintâi vorbe.

„Să mă duc să văd ce face calul, îşi zice Iona. Că am destulă vreme pentru dormit… Nicio grijă, că mă satur eu de somn!…”

Iona se îmbracă şi se duce la grajd, la căluţ. Se gândeşte la ovăz, la fân, la vremea rea… La fecioru-său nu se poate gândi când e singur… Să stea cu cineva de vorbă despre el – asta da, se poate. Dar să se gândească numai şi să şi-l închipuie cum arăta – îi vine din cale-afară de greu…

— Ronţăi, hai? îl întreabă Iona pe căluţ, văzând că-i strălucesc ochii. Ei, ronţăie, ronţăie… Dacă nu ne-a ieşit destul pentru ovăz, avem să mâncăm fân… Da… îs prea bătrân ca să mai umblu pe capră… Băiatul ar fi trebuit să umble, nu eu… Era birjar, nu glumă! Numai să fi trăit!…

Iona tace câtva timp, apoi urmează:

— Aşa, puică, aşa, iepuşoara tatei. Nu mai este Kuzma Ionîci… M-a lăsat cu sănătate şi s-a dus… S-a apucat să moară, aşa, degeaba… Să zicem că ai avea tu un mânz, şi că mânzului ăstuia i-ai fi mamă dreaptă… Şi să mai zicem că, aşa deodată, mânzişorul ăsta s-ar prăpădi… Nu-i aşa că ţi s-ar rupe inima?

Căluţul ronţăie, ascultă şi suflă peste mâinile stăpânului.

Iar Iona se înfierbântă şi începe să i le povestească toate, de-a fir a păr…

Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 26, 27 ianuarie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. Cu unele schimbări de vocabular, a intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt-Petersburg, 1886. A mai suferit neînsemnate modificări la pregătirea ediţiei a doua a aceleiaşi culegeri şi a intrat şi în reeditările ei ulterioare. Cu înlocuirea unui galicism, a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.

Din textul publicat în „Povestiri felurite”, 1891, pe lângă unele schimbări de vocabular („după tradiţie” înlocuit cu „după obicei”, „după necesitate” cu „după nevoie”, „pleacă” cu „hai, pleacă”, „de tenor” cu „cu glas”) şi pe lângă câteva schimbări de punctuaţie, s-a scos fraza: „[oare nu s-o găsi, în puzderia aceea de oameni, măcar unul singur care să-l asculte?] Doar nimic nu e mai uşor decât să asculţi ce-ţi spune un om…”

La includerea povestirii în culegerea de opere, fraza «şi vuietul străzii atinge „fortissimo”», a fost înlocuită cu: „iar larma străzii sporeşte tot mai mult.”

Alexandr Pavlovici, fratele scriitorului, îi scria lui Cehov: „…şi, fără să vreau, îmi aduc aminte de vorbele acelea din povestirea ta, unde Iona îi spune iepei: „să zicem că ai fi avut un mânzişor care a murit şi că tu i-ai fi fost mamă… Ţi-ar părea rău, nu?…” Bineînţeles că nu reproduc exact, dar pasajul acesta din povestire te face „nemuritor”.

L. N. Tolstoi punea „Durere” în rândul povestirilor cehoviene de „prima calitate”.

Motto: „Cui să-i împărtăşesc durerea mea?”… e luat din psaltire.