Corista

Odată, pe când era mai tânără, mai frumoasă şi avea încă glas, venise în vizită la ea, în antresolul vilei unde locuia, Nikolai Petrovici Kolpakov ^cclxxxiii , admiratorul ei. Ziua fusese nesuferit de fierbinte şi de înăbuşitoare. Kolpakov abia se ridicase de la masă, după ce băuse o sticlă întreagă de vin prost de Porto, aşa că se simţea rău şi n-avea niciun chef. Stăteau amândoi şi se plictiseau, aşteptând să se răcorească şi să iasă la plimbare.

Atunci, pe neaşteptate, se auzi în sală soneria. Kolpakov, care era fără haină şi în papuci, sări în picioare şi se uită nedumerit la Paşa.

— Trebuie să fie sau poştaşul, sau prietena mea, zise cântăreaţa.

Kolpakov nu se ruşina nici de poştaş, nici de prietena Paşei. Dar, pentru orice eventualitate, îşi luă hainele şi trecu în odaia de alături, în timp ce Paşa alergă să deschidă uşa. Spre marea ei mirare, în prag nu era nici poştaşul, nici prietena ei, ci o doamnă necunoscută, tânără, frumoasă, îmbrăcată cu gust şi, după toate aparenţele, o femeie cinstită.

Necunoscuta era palidă şi respira greu, de parcă urcase o scară înaltă.

— Ce doriţi? o întrebă Paşa.

Doamna nu-i răspunse îndată. Făcu un pas înainte, se uită încet în jurul ei prin odaie şi se lăsă pe un scaun, ca şi cum n-ar mai fi fost în stare să se ţină pe picioare de oboseală, sau i-ar fi venit rău. Apoi îşi mişcă mult timp buzele palide, încercând să spună ceva.

— Soţul meu e la dumneata? întrebă în sfârşit, ridicând spre Paşa ochii ei mari, cu pleoapele înroşite de plâns.

— Care soţ? făcu Paşa în şoaptă. Şi deodată se sperie atât de cumplit, încât îi îngheţară şi mâinile şi picioarele. Care soţ? repetă ea şi începu să tremure.

— Soţul meu… Nikolai Petrovici Kolpakov.

— Nu… nu, doamnă… Nu cunosc niciun soţ.

Urmă o clipă de tăcere. Necunoscuta îşi trecu de câteva ori batista peste buzele palide, ţinându-şi răsuflarea ca să-şi biruie tremurul lăuntric, în timp ce Paşa stătea în faţa ei nemişcată, ca încremenită, privind-o cu nedumerire şi spaimă.

— Zici că nu e aici? întrebă doamna, de data aceasta cu glasul ferm şi zâmbind, nu ştiu cum, ciudat.

— Nu… nu ştiu de cine vorbiţi.

— Scârboasă, ticăloasă, mizerabilă ce eşti!… şuieră străina printre dinţi, măsurând-o pe Paşa cu ură şi dezgust. Da, da… eşti o scârboasă. Şi sunt cât se poate de fericită că pot, în sfârşit, să ţi-o arunc în obraz!

Paşa înţelese că făcea o impresie detestabilă asupra acestei femei îmbrăcate în negru, cu ochii plini de ură şi cu degetele albe şi subţiri. Şi se simţi ruşinată de obrajii ei bucălaţi şi roşii, de ciupiturile de vărsat de pe nas şi de bretonul zburlit de pe frunte, care nu voia cu niciun chip să stea la locul lui. I se părea că dacă ar fi fost mai subţirică, mai puţin pudrată şi n-ar fi avutbreton, ar fi putut ascunde că nu era o femeie cumsecade şi nu i-ar fi fost atât de ruşine şi de frică în faţa acestei misterioase necunoscute.

— Unde-i soţul meu? urmă doamna. De altfel, mi-e totuna dacă e aici sau nu. Trebuie să-ţi spun că s-au descoperit în sarcina lui o serie de fraude… Îl caută… Vor să-l aresteze… Iată ce ai făcut!

Doamna se ridică în picioare şi începu să se plimbe prin odaie, tulburată. Paşa se uita la ea şi, de spaimă, nu mai putea să înţeleagă nimic.

— Chiar astăzi or să-l găsească şi or să-l aresteze, urmă doamna izbucnind în plâns, iar în plânsul ei era şi umilinţă, dar şi ură. Şi eu ştiu cine l-a împins la grozăvia asta! Ticăloasă, nemernică ce eşti! Creatură scârboasă, femeie vândută! (Buzele i se strâmbaseră şi nasul i se încreţise de silă.) Eu n-am nicio putere… ascultă, femeie pierdută ce eşti!… Eu n-am nicio putere, dumneata eşti mai tare decât mine, dar să ştii că are cine să ne apere, pe mine şi pe copiii mei! Dumnezeu vede tot! El e drept! O să te pedepsească pentru fiecare lacrimă pe care o vărs, pentru toate nopţile mele nedormite! Da, vine ea vremea să-ţi aduci aminte de vorbele mele!

Se făcu din nou tăcere. Doamna se plimba prin odaie frângându-şi mâinile, iar Paşa se uita înainte la ea, prostită, nedumerită, fără să înţeleagă nimic, de parcă aştepta să se petreacă ceva înspăimântător.

— Dar eu nu ştiu nimic, doamnă! zise şi, deodată, începu să plângă.

— Minţi! strigă necunoscuta, fulgerând-o cu o căutătură aprigă. Ştiu tot! Te cunosc de mult! Ştiu că în luna din urmă venea la dumneata în fiecare zi!

– Aşa-i. Ei, şi? Ce-i cu asta? La mine vin mulţi, dar eu nu silesc pe nimeni… Fiecare e liber să facă ce pofteşte.

— Ţi-am spus doar că s-au descoperit fraude! Bărbatul meu a delapidat de la serviciu bani străini!… Pentru dumneata… pentru una ca dumneata a făcut el o crimă ca asta! Ascultă, urmă femeia cu hotărâre, oprindu-se în faţa Paşei. Dumneata n-ai principii, dumneata nu trăieşti decât ca să faci rău, acesta doar e rostul vieţii dumitale. Cu toate astea nu cred că ai căzut atât de jos încât să nu-ţi fi rămas măcar un dram de omenie! Gândeşte-te că are nevastă şi copii… Dacă e condamnat şi trimis la ocnă – şi eu, şi copiii rămânem muritori de foame… înţelege odată! Şi totuşi este un mijloc care să-l scape şi pe el şi să ne scape şi pe noi de mizerie şi de ruşine: dacă depun chiar astăzi nouă sute de ruble, îl lasă în pace. Numai nouă sute de ruble!

— Care nouă sute de ruble? întrebă încet Paşa. Eu… eu nu ştiu… Eu n-am luat…

— Dar nu cer de la dumneata nouă sute de ruble… dumneata n-ai bani, de altfel nici n-am nevoie de banii dumitale! Altceva îţi cer… De obicei, unor femei ca dumneata bărbaţii le fac daruri scumpe. Dă-mi înapoi darurile pe care ţi le-a făcut bărbatul meu!

— Doamnă, dar el nu mi-a dat niciodată nimic! strigă Paşa cu glas ascuţit, începând să înţeleagă.

— Atunci, ce-a făcut cu banii? Că a cheltuit şi banii lui, şi pe ai mei, şi bani străini… Ce-a făcut cu ei?… Ascultă, te rog! Mi-am pierdut capul şi ţi-am spus o mulţime de lucruri neplăcute, te rog să mă ierţi… Dumneata mă urăşti, dar dacă totuşi ştii ce e aceea milă, încearcă să te pui în locul meu! Te implor, dă-mi înapoi ce ai de la el!

— Hm… zise Paşa, ridicând din umeri. Aş face-o cu plăcere, dar să mă bată Dumnezeu dacă mi-a dat vreodată ceva! V-o spun cinstit! Adică nu, aveţi dreptate… se tulbură cântăreaţa, mi-a adus o dată două fleacuri… Dacă doriţi, uite, vi le dau…

Paşa trase unul dintre sertarele măsuţei de la toaletă şi scoase de acolo o brăţară uşoară de aur şi un inel, subţirel de tot, cu piatră de rubin.

— Astea-s, zise ea, întinzându-i-le străinei.

Doamna se înroşi şi obrazul începu să-i zvâcnească. Era jignită.

— Ce înseamnă asta? strigă ea. Eu nu-ţi cer de pomană, îţi cer lucrurile care nu sunt ale dumitale… lucrurile pe care, profitând de situaţia dumitale, le-ai stors de la soţul meu… bărbatul acesta nenorocit, lipsit de voinţă… Joi, când te-am văzut cu el în port, purtai brăţări şi broşe scumpe. N-o face cu mine pe mieluşelul nevinovat! Te întreb pentru ultima oară: îmi dai bijuteriile, sau nu?

— Ciudată mai sunteţi, pe cuvântul meu… zise Paşa, începând să se supere. Vă asigur că n-am văzut de la Nikolai Petrovici al dumneavoastră decât brăţara şi inelul pe care vi le-am arătat. El nu-mi aducea decât pateuri dulci.

— Pateuri dulci!… începu să râdă necunoscuta. Acasă copiii n-aveau ce mânca şi el căra aici pateuri dulci! Prin urmare, nu vrei să-mi dai înapoi bijuteriile?

Neprimind niciun răspuns, doamna se aşeză pe scaun şi rămase pe gânduri, cu privirea aţintită în gol.

— Ce să mă fac acum? urmă ea mai mult în şoaptă. Dacă nu găsesc nouă sute de ruble, suntem pierduţi şi el, şi eu, şi copiii… Ce să fac cu ticăloasa asta? S-o ucid, sau să-i cad în genunchi?

Doamna îşi duse batista la obraz şi începu să plângă.

— Te rog! vorbea printre suspine. Doar dumneata l-ai nenorocit şi l-ai adus la sapă de lemn! Scapă-l, te rog… Dumitale poate că nu ţi-e milă de el – dar copiii… copiii… Ce vină au bieţii copilaşi?…

Paşa îşi închipui copilaşii aruncaţi în stradă şi plângând de foame. Şi începu să plângă şi ea.

— Ce pot să fac eu, doamnă? zise. Îmi spuneţi că sunt o mizerabilă şi că eu l-am adus pe Nikolai Petrovici la sapă de lemn. Iar eu vă jur în faţa lui Dumnezeu cel drept că n-am avut niciun folos de la el… Din tot corul nostru, numai Motia are un amant bogat; noi, celelalte, îl tragem pe dracu de coadă. Nikolai Petrovici e un domn cult şi delicat… cum aş fi putut să nu-l primesc? Noi nu putem să nu primim…

— Dar eu bijuteriile ţi le cer! Dă-mi bijuteriile! Nu vezi că plâng… Că mă înjosesc?… Uite, dacă vrei, cad în genunchi în faţa dumitale! Poftim!

Paşa ţipă speriată, apărându-se cu mâinile. Simţea că această doamnă palidă şi frumoasă, care vorbea atât de ales, ca la teatru, ar fi fost fără îndoială în stare să cadă în genunchi în faţa ei. Dar ar fi făcut-o înadins, din mândrie, ca să-şi arate nobleţea caracterului, să se înalţe pe sine şi s-o înjosească pe ea – o biată coristă…

— Bine, vi le dau! îi răspunse şi începu să se agite, ştergându-şi ochii. Poftim! Numai că astea nu le am de la Nikolai Petrovici… le-am primit de la alţii… Cum binevoiţi…

Şi Paşa trase sertarul de sus al scrinului, scoase de acolo o broşă cu diamante, un şirag de mărgean, câteva inele şi o brăţară şi i le întinse străinei.

— Luaţi-le, dacă doriţi, numai să ştiţi că de la soţul dumneavoastră n-am avut niciodată vreun folos. Luaţi-le şi îmbogăţiţi-vă! urmă Paşa, umilită de ameninţarea străinei de a-i cădea în genunchi. Iar dacă sunteţi soţia lui legitimă şi… de neam ales, atunci păstraţi-l lângă dumneavoastră. Asta-i! Nu l-am chemat eu la mine, singur a venit…

Doamna se uită printre lacrimi la bijuterii şi zise:

— Nu-s destule… Astea nu fac nici cinci sute de ruble!

Paşa se repezi la scrin şi, furioasă, mai aruncă din sertar un ceas de aur, un portţigaret şi o pereche de butoni. Apoi, desfăcându-şi braţele, strigă:

— Altceva nu mi-a mai rămas… N-aveţi decât să-mi faceţi şi percheziţie!

Străina oftă, adună într-o batistă, cu mâini tremurătoare, bijuteriile şi, fără să spună un cuvânt, fără să dea măcar din cap, plecă.

Uşa odăii de alături se deschise. Kolpakov intră. Era palid şi-şi scutura nervos capul, de parcă înghiţise chiar în clipa aceea ceva grozav de amar. Avea lacrimi în ochi.

— Ce bijuterii mi-ai adus? se repezi Paşa la el. Când mi-ai adus, dacă-mi dai voie să te-ntreb?

— Bijuterii?… Astea-s fleacuri! zise Kolpakov, scuturând mereu din cap. Doamne! A plâns în faţa ta, s-a înjosit…

— Te-ntreb: ce bijuterii mi-ai adus? strigă din nou Paşa.

— Doamne, Dumnezeule! Ea, femeie cinstită, mândră, curată… a fost gata să cadă în genunchi în faţa… în faţa uneia ca tine! Numai eu am adus-o aici! Numai eu sunt de vină!

Se luă cu mâinile de cap şi oftă:

— Nu, niciodată n-o să mi-o iert! N-o să mi-o iert! Pleacă de lângă mine… ticăloaso! strigă el cu silă, trăgându-se îndărăt din faţa Paşei şi împingând-o cu mâini tremurătoare. Da, a fost gata să cadă în genunchi… şi în faţa cui? În faţa uneia ca tine, Doamne, Dumnezeule!

Kolpakov se îmbrăcă repede şi, ferindu-se cu scârbă de Paşa, se îndreptă spre uşă şi ieşi.

Paşa se trânti pe pat şi începu să plângă în hohote. Îi părea rău acum după bijuteriile ei, pe care le dăduse într-o clipă de necugetată pornire şi se simţea oropsită. Îşi aduse aminte cum, cu trei ani în urmă, o bătuse un negustor aşa, din senin – şi începu să plângă şi mai amar.

Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 27, 5 iulie. Titlul: „Cântăreaţa”. Semnată: A. Cehonte. După ce i s-au adus modificări esenţiale, a intrat în culegerea ştiinţifico-literară „Drumeţie”, Sankt-Petersburg, 1893. A fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.

Pentru culegerea „Drumeţie”, povestirea a fost refăcută. În prima versiune, Kolpakov era portărel; acest amănunt a fost lăsat la o parte. Aproape fiecare frază a suferit modificări de stil.

Sfârşitul povestirii, aşa cum a fost publicat în revista „Oskolki”, era după cum urmează: [„— Bijuteriile?… Dar astea-s fleacuri! bombăni portărelul, luându-se cu mâinile de cap.

— Doamne Dumnezeule! A plâns în faţa ta, s-a înjosit!… Voia chiar să-ţi cadă în genunchi! Numai eu am adus-o până aici! Numai eu sunt de vină!

„Kolpakov se scărpină nervos la ceafă şi gemu.

Să se roage, să se înjosească… urmă el, uitându-se cu dispreţ la Paşa. Biata femeie! Voia să cadă în genunchi… şi în faţa cui? În faţa… uneia ca tine! Nu, asta n-o să mi-o iert niciodată! Niciodată!

„Portărelul se îmbrăcă grăbit şi, ferindu-se cu dispreţ de Paşa, se îndreptă spre uşă şi ieşi… Din clipa aceea, Paşa nu l-a mai văzut niciodată.” În culegerea „Drumeţie”, sfârşitul povestirii a fost schimbat: [„… şi ieşi. Paşa se trânti pe pat şi începu să plângă în hohote. Îi părea rău acum după bijuteriile ei, pe care le dăduse într-o clipă de necugetată pornire, şi se simţea oropsită. Îşi aduse aminte cum, cu trei ani înainte, o bătuse un negustor aşa, din senin – şi începu să plângă şi mai amar. Când se întunecă, se spălă, aprinse o lumânare, se pudră, apoi stătu mult în faţa oglinzii să-şi pieptene în sus bretonul. Dar bretonul nu voia să i se supună.”

La includerea povestirii în culegerea de opere, au fost scoase rândurile de la sfârşit: „Când se întunecă… nu voia să i se supună.” În acelaşi timp, s-au mai făcut şi alte câteva modificări fără importanţă.