Institutorul

Feodor Lukici Sîsoev, institutor la şcoala fabricii de manufactură „Kulikin ^cclxxxiv şi fiii”, întreţinută de patroni, se pregătea pentru masa festivă. În fiecare an, după examene, direcţia fabricii dădea o masă, la care luau parte inspectorul învăţământului primar, toţi cei care asistaseră la examene şi administraţia fabricii. Mesele acestea, cu tot caracterul lor oficial, ţineau totdeauna mult, erau pline de veselie şi încărcate cu bunătăţi. Nemaiţinând seamă de rang, institutorii vorbeau despre roadele muncii lor cinstite, mâncau pe săturate, beau pe îndestulate, vorbeau până răguşeau şi plecau acasă seara târziu, făcând să răsune toată colonia fabricii de cântece şi de sărutări zgomotoase. Socotind după numărul de ani serviţi la şcoala fabricii, Sîsoev luase parte la treisprezece mese de acestea.

Acum se pregătea pentru a paisprezecea şi căuta să-şi compună o înfăţişare cât mai corectă şi mai sărbătorească. O oră întreagă îşi curăţă cu măturica hainele cele noi, negre, şi rămase în faţa oglinzii aproape tot atât, că să-şi pună cămaşa la modă: butonii nu intrau în butonierele lor, şi asta dădu loc la o adevărată furtună de lamentări, de ameninţări şi de reproşuri la adresa nevestei. De-atâta ce alergase în jurul lui, biata femeie cădea din picioare de oboseală. De altfel, până la urmă căzu şi el, istovit: când i se aduseră de la bucătărie ghetele lustruite, nu mai avu putere să le încalţe. Trebui să bea puţină apă şi să se întindă în pat.

— Tare mai eşti slăbit! oftă nevastă-sa. Mai bine nu te-ai mai duce la masa asta.

— Fără morală, te rog! o întrerupse institutorul, supărat.

Se simţea prost dispus din pricină că nu era deloc mulţumit de ultimele examene. La drept vorbind, examenele îi ieşiseră minunat toţi băieţii din ultima clasă căpătaseră certificate şi premii. Şefii lui, atât cei oficiali cât şi cei din fabrică, rămăseseră încântaţi de rezultate, dar institutorul nu se mulţumea cu atât. Îi era necaz că elevul Babkin, care scria totdeauna fără greşeală, la examen făcuse trei greşeli, că elevul Sergheev se zăpăcise şi nu ştiuse să-l înmulţească pe 17 cu 13, că inspectorul, bărbat tânăr şi fără experienţă, alesese pentru dictare o bucată grea, iar institutorul Leapunov, de la o şcoală din apropiere, pe care inspectorul îl rugase să dicteze, se purtase necolegial: când dicta, nu pronunţa cuvintele aşa cum se scriu, ci parcă le molfăia în gură…

După ce-şi încălţă ghetele cu ajutorul nevestei şi după ce se mai uită o dată în oglindă, institutorul îşi luă bastonul noduros şi plecă la masă. Dar când să intre în casa directorului fabricii, unde se organizase serbarea, i se întâmplă ceva neplăcut. Pe neaşteptate, îl apucă tusea… Şi-l scutură atât de cumplit, încât chipiul îi zbură de pe cap şi bastonul îi scăpă din mână. Auzindu-l cum tuşea, institutorii şi inspectorul şcolar ieşiră din casă şi-l găsiră pe treapta de jos a scării, lac de sudoare.

— Dumneata erai, Feodor Lukici? se miră inspectorul. Cum asta, ai… ai venit?

— Da, şi de ce să nu vin?

— Dumneata, drăguţă, ar fi trebuit să stai acasă. Astăzi nu arăţi deloc bine…

— Astăzi mă simt întocmai cum mă simţeam şi ieri. Dar dacă prezenţa mea vă indispune, pot pleca…

— Ei, dar ce înseamnă asta, Feodor Lukici? De ce vorbeşti aşa? Intră, te rog. La drept vorbind, nu noi, ci dumneata eşti sărbătoritul! Dimpotrivă, suntem foarte fericiţi…

În casa directorului fabricii, totul era pregătit pentru serbare. În sufrageria încăpătoare, cu tablouri nemţeşti în ulei şi cu miros de muşcată şi de lac, erau întinse două mese: una lungă, pentru mâncăruri, şi alta mai mică, pentru gustări. Prin storurile lăsate se strecura, sfioasă, lumina dogoritoare a amiezii… Umbra odăilor, peisajele elveţiene pictate pe storuri, muşcatele, feliile de salam, tăiate subţire, de pe farfurii – toate se uitau naiv la oaspeţi, cu un sentimentalism de fată mare. Şi toate semănau cu stăpânul casei – un neamţ mic de statură, cu burticică respectabilă, cu faţa blajină şi cu doi ochişori blânzi şi sclipitori. Adolf Andreici Bruni (aşa-l chema pe stăpânul casei) se agita ca la foc, în jurul mesei cu gustări, turna prin pahare şi umplea mereu farfuriile, căutând să fie îndatoritor şi prietenos cu toată lumea şi să-i facă pe oaspeţi să râdă. Îi bătea pe umăr, li se uita în ochi şi-şi freca mâinile.

— Într-un cuvânt, se gudura ca un căţel cuminte.

— Aha, Feodor Lukici! începu el cu glasul întretăiat dând cu ochii de Sîsoev. Ce plăcere! Ai venit, cu toate că eşti bolnav!… Domnilor, daţi-mi voie să vă anunţ o bucurie: a venit Feodor Lukici!

Institutorii stăteau îngrămădiţi lângă masa cu gustări şi mâncau. Sîsoev se încruntă: nu-i plăcea că ceilalţi începuseră să mănânce şi să bea fără să-l aştepte. Îl căută cu ochii pe Leapunov ^cclxxxv , cel care dictase la examen şi, apropiindu-se de el, începu:

— Nu-i deloc colegial ce ai făcut dumneata! Nu, într-adevăr… Oamenii cumsecade nu dictează aşa!

— Doamne, tot despre asta vorbeşti! făcu Leapunov, întunecat. Cum de nu te-ai mai săturat?

— Ei da, tot despre asta! Elevul Babkin nu făcea nicio greşeală, niciodată! Crezi că nu ştiu de ce dictai aşa? Voiai, pur şi simplu să cadă la examen elevii mei şi să iasă în frunte şcoala dumitale! Înţeleg eu…

— De ce îmi cauţi pricină? se oţărî Leapunov. Ce dracu’ te tot legi de mine?

— Lăsaţi, domnilor, se amestecă în vorbă inspectorul, făcând o mutră jalnică. Nu face să vă certaţi pentru fleacuri. Cu trei greşeli… sau fără nicio greşeală… nu-i acelaşi lucru?

— Nu, nu-i acelaşi lucru. La mine, Babkin nu greşea niciodată!

— Uitaţi-vă cum se leagă de mine! urmă Leapunov pufnind mânios pe nas. Profită de situaţia lui de om bolnav şi ne pisează pe toţi. Numai că eu, frăţioare, nu mă uit că eşti bolnav!

— Lasă-mă în pace cu boala mea! strigă Sîsoev furios. Ce te priveşte pe dumneata? Şi ce-i tot dai mereu cu „boala, boala, boala!”… N-am nevoie de compătimirea dumitale! Şi pe urmă, de unde ai scos-o că sunt bolnav? E drept că mi-a fost cam rău înainte de examene, dar acum sunt sănătos, n-am mai rămas decât cu un fel de slăbiciune…

— Te-ai vindecat? Slavă Domnului! zise părintele Nikolai, profesorul de religie, un preot tânăr, îmbrăcat cu un elegant antereu cafeniu şi cu pantaloni pe dungă. Ar trebui să te bucuri, iar dumneata te enervezi şi aşa mai departe…

— Lasă că nici dumneata nu eşti mai breaz! îl întrerupse Sîsoev. Întrebările trebuie să fie formulate direct şi clar, pe când dumneata tot timpul parcă puneai ghicitori! Nu, aşa nu merge!

În sfârşit, după multă osteneală izbutiră să-l liniştească şi să-l aşeze la masă. Mult timp Sîsoev nu se putu hotărî la care băutură să se oprească. Până la urmă, oţărându-se, bău o jumătate de păhăruţ de rachiu verde, apoi luă o bucată de plăcintă şi începu să aleagă din umplutură, cu băgare de seamă, ouăle şi ceapa. Chiar de la prima înghiţitură, plăcinta i se păru nesărată. Puse sare, dar îndată o împinse cât colo: o sărase prea tare.

La masă îl aşezară între inspector şi Bruni. După cel dintâi fel de mâncare, potrivit unui obicei de mult statornicit, începură toasturile.

— Socotesc ca o plăcută datorie, începu inspectorul, să aduc mulţumirile mele epitropilor acestei şcoli, care nu sunt de faţă, Daniil Petrovici şi… şi… şi…

— Şi Ivan Petrovici… îi suflă Bruni.

— Şi Ivan Petrovici Kulikin, care nu-şi precupeţesc ajutorul pe care-l dau şcolii şi propun să bem în sănătatea lor…

— Din partea mea, – zise Bruni sărind în picioare de parcă-l înţepase ceva, – propun să ridicăm un pahar în sănătatea mult respectatului inspector al învăţământului primar, Pavel Ghennadievici Nadarov ^cclxxxvi .

Scaunele se urniră din loc, feţele se luminară de zâmbet şi, ca de obicei, începură cu toţii să ciocnească paharele. Al treilea toast îl ridica totdeauna Sîsoev. Şi de data aceasta el se sculă în picioare şi începu să vorbească. Luându-şi un aer grav şi dregându-şi glasul, ţinu înainte de toate să afirme că el nu avea darul elocinţei şi că nici măcar nu se pregătise să vorbească. Spuse apoi că în cei paisprezece ani de serviciu trecuse prin multe intrigi şi lucrături, ba i se făcuseră chiar şi denunţuri, că el ştia bine cine erau duşmanii şi denunţătorii lui, dar că nu voia să le spună numele „de frică să nu strice, unora din cei de faţă, pofta de mâncare”. Totuşi, cu toate intrigile, şcoala Kulikin era întâia din toată gubernia, „şi nu numai din punct de vedere moral, dar chiar şi material”.

— Pretutindeni,  zise el, institutorii primesc lefuri de două sute, cel mult trei sute de ruble, în timp ce eu primesc cinci sute. Pe lângă asta, fabrica mi-a renovat, ba chiar mi-a mobilat casa! Iar anul acesta, mi-a tapetat din nou toate odăile…

După aceea, institutorul povesti cu amănunte cum, în comparaţie cu cei de la şcolile zemstvei şi ale statului, elevii lui erau înzestraţi din belşug cu rechizite. Şi toate acestea nu se datorau, afirmă el, stăpânilor fabricii, care stăteau în străinătate şi poate că nici nu ştiau de existenţa şcolii, ci omului care, deşi de origine germană şi de religie luterană, avea un suflet de adevărat rus. Sîsoev vorbi mult, cu pauze şi înflorituri, şi cuvântarea lui era greoaie şi supărătoare. Mai aduse vorba de câteva ori de câţiva din duşmanii lui, făcu tot felul de aluzii, se repetă şi tuşi, mişcând urât din degete. În cele din urmă obosi, transpiră şi începu să vorbească tot mai încet, cu glasul întretăiat de parcă vorbea numai pentru el, încheindu-şi discursul cam ciudat:

— Prin urmare, propun să bem pentru Bruni, adică pentru Adolf Andreici, care se află aici, printre noi… în general… şi bineînţeles…

Când termină, răsuflară cu toţii uşuraţi, ca atunci când se împroaşcă în aer apă rece ca să se potolească zăduful. Numai Bruni părea că nu simte apăsarea aceea grea. Radios, dându-şi peste cap ochii sentimentali, neamţul scutură din toată inima mâna lui Sîsoev şi se gudură din nou ca un căţel.

— O, mulţumesc! zise el lungindu-l pe „o” şi ducându-şi mâna stângă la inimă. Sunt foarte fericit că mă înţelegi! Doresc din tot sufletul să fie bine! Totuşi mă simt dator să-ţi atrag atenţia că mi-ai cam exagerat meritele. Starea înfloritoare a şcolii ţi se datorează numai dumitale, prea stimatul meu prieten Feodor Lukici! Fără dumneata, ea nu s-ar fi deosebit prin nimic de celelalte şcoli! Desigur că te gândeşti aşa: neamţul îmi face complimente, neamţul îmi spune lucruri drăguţe… Ha-ha! Nu, dragul meu Feodor Lukici, eu sunt om cinstit şi nu fac niciodată complimente. Dacă îţi plătim cinci sute de ruble pe an, asta înseamnă că te preţuim. Nu-i aşa? N-am dreptate, domnilor? Altcuiva nu i-am plăti această sumă… Gândiţi-vă că o şcoală bună e o cinste pentru fabrică!

— Sunt dator să recunosc pe faţă că şcoala dumitale e într-adevăr o şcoală excepţională, vorbi şi inspectorul. Să nu credeţi cumva că vă tămâiez! În orice caz, eu n-am mai întâlnit alta la fel în toată viaţa mea. Asistam la examene şi tot timpul mă miram… Bine, dar copiii ăştia sunt adevărate minuni! Ştiu carte, nu glumă, răspund vioi şi pe urmă… parcă-s mai altfel decât ceilalţi copii: nu-s sperioşi, nu umblă cu ascunzişuri… Şi se vede bine că te iubesc, Feodor Lukici. Dumneata eşti pedagog până în măduva oaselor. Te-ai născut, pesemne, pedagog! Îndeplineşti toate condiţiile unui bun pedagog: ai şi chemare, şi experienţă, şi dragoste de meserie… E într-adevăr de mirare cum de mai poţi avea atâta energie şi pricepere, atâta… cum să spun… atâta stăruinţă şi hotărâre, cu sănătatea dumitale şubredă! Avea dreptate cineva care spunea la comitetul şcolar că dumneata eşti, în meseria dumitale, un poet… Un adevărat poet!

Şi toţi cei din jurul mesei începură să vorbească într-un glas de talentele excepţionale ale lui Sîsoev. Parcă se rupsese un zăgaz: se porniră unul după altul valuri de discursuri deschise şi calde, din acelea pe care omul nu le ţine cât e sub controlul judecăţii prevăzătoare şi chibzuite, cât e cu mintea trează. Uitaseră şi de discursul lui Sîsoev, şi de caracterul lui nesuferit, şi de expresia răutăcioasă şi acră a feţei lui. Li se dezlegă limba până şi institutorilor numiţi de curând – tineri sfioşi şi tăcuţi, cu înfăţişare jalnică de oameni veşnic speriaţi, care nu i se adresau inspectorului decât cu „Înălţimea Voastră”. Se vedea bine că, în cercul lui, Sîsoev era o personalitate proeminentă.

Deprins în cei paisprezece ani de slujbă cu succesele şi cu elogiile, Sîsoev asculta nepăsător osanalele admiratorilor săi.

În schimb, Bruni părea nespus de fericit de laudele care i se aduceau lui Sîsoev. Nu scăpa un cuvânt, strălucea de bucurie, bătea din palme şi se înroşea, timid, de parcă pe el îl lăudau, nu pe celălalt.

— Bravo! Bravo! striga neamţul întruna. Aşa-i! Ia te uită, parcă mi-ai ghicit gândul!… Minunat!…

Şi se uita în ochii lui Sîsoev, de parcă voia să împartă cu el fericirea de care era cuprins. Până la urmă nu se mai putu stăpâni, sări în picioare şi strigă cu glasul lui piţigăiat, acoperindu-le pe toate celelalte:

— Domnilor! Daţi-mi voie să vorbesc! Tăcere!… La toate cuvintele Domniilor Voastre, eu nu pot să adaug decât unul singur: administraţia fabricii n-o să-i rămână dator lui Feodor Lukici!

Toată lumea tăcu. Sîsoev îşi ridică ochii spre faţa rumenă a neamţului.

— Noi ştim să preţuim… urmă Bruni, luându-şi un aer grav şi coborând glasul. La cuvintele Domniilor Voastre, sunt dator să adaug că… da, că familia lui Feodor Lukici va fi asigurată şi că, în acest scop, s-a şi depus la bancă, încă de acum o lună, o sumă de bani…

Sîsoev se uită nedumerit întâi la neamţ, apoi la colegi, de parcă voia să-i întrebe: adică de ce să fie asigurată familia lui şi nu el însuşi? Şi atunci, pe feţele încremenite şi în privirile aţintite asupra lui, institutorul citi altceva decât milă – pe care, de altfel, nu putea s-o sufere. Era mai curând ceva duios şi blând, şi în acelaşi timp peste măsură de sinistru, ceva care semăna cu adevărul necruţător şi care îl făcu să-şi simtă într-o clipă trupul îngheţat şi sufletul cuprins de o deznădejde fără margini. Cu faţa pălită şi crispată, sări dintr-odată în picioare şi-şi duse amândouă mâinile la cap. Câteva clipe rămase aşa, privind înspăimântat înaintea lui într-un singur punct, de parcă vedea cum se apropia moartea de care vorbise Bruni. Apoi se lăsă pe scaun şi începu să plângă.

— Linişteşte-te!… Ce-i cu dumneata?… auzea în jurul lui glasuri speriate. Bea un pic de apă! Haide, bea un pic de apă!

După câtva timp, institutorul se linişti. Dar însufleţirea de până atunci nu se mai întoarse printre comeseni. Masa se termină într-o tăcere apăsătoare şi mult mai devreme ca în ceilalţi ani.

Când ajunse acasă, înainte de toate Sîsoev se cercetă în oglindă.

„Ei, nu degeaba am plâns! îşi zise, uitându-se la cearcănele cafenii de sub ochi şi la obrajii scofâlciţi. Culoarea feţei e mult mai normală astăzi decât ieri. Sunt anemic şi am catar la stomac, asta-i. Şi tusea tot de la stomac îmi vine…”

Liniştindu-se în felul acesta, Sîsoev se dezbrăcă, îşi curăţă îndelung, cu măturica, hainele cele negre, apoi le împături cu grijă şi le încuie în scrin.

După aceea se apropie de masa pe care se înălţa un teanc de caiete de ale elevilor lui şi, alegându-l dintre ele pe al lui Babkin, se aşeză pe scaun şi rămase în admiraţie în faţa scrisului frumos, de copil…

Şi în timp ce Sîsoev cerceta caietele de dictare ale elevilor, în odaia de alături medicul de zemstvă îi spunea în şoaptă nevestei lui că n-ar fi trebuit să-l lase să se ducă la masa aceea, mai ales că, după toate semnele, nu mai avea de trăit decât cel mult o săptămână.

Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, nr. 3723, 12 iulie, la rubrica „Pomelnicul de sâmbătă”. Semnată: An. Cehov. După ce a fost revăzută de autor, povestirea a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1901, vol. V. Publicăm textul din 1901.

Cu prilejul includerii în culegerea de opere, povestirea a fost revăzută şi scurtată. Numele de familie al patronilor fabricii de manufactură a fost schimbat din „Kalinkin şi fiii” în „Kulikin şi fiii”. Din textul definitiv a fost scos personajul Kamceatski, băiat de popă, suplinitorul lui Feodor Lukici, citat numai printre cei de faţă la masa sărbătorească de sfârşit de an, fără să ia parte cu nimic la desfăşurarea acţiunii.

În loc de: „Crezi că nu ştiu de ce dictai aşa? Voiai, pur şi simplu, să cadă la examen elevii mei şi să iasă în frunte şcoala dumitale. Înţeleg eu…” – în prima versiune era: „Lasă că ştiu eu de ce dictai aşa de scârbos. N-a fost decât o lucrătură perfidă: voiai să iasă şcoala dumitale mai bine ca a mea!”

În textul iniţial, cuvântarea inspectorului era întreruptă mereu de replicile lui Feodor Lukici: [«Da, minunaţi copii!] Fiecare băiat e o perlă… Să-l luăm, de pildă, Adolf Andreici, pe roşcovanul cela cu urechea crestată, cel care vorbea gros. Ţi-aduci aminte? Un băiat extraordinar! «— Aha, acela-i Sergheev! zâmbi Sîsoev, care se înviorase de când venise vorba despre băieţii lui. Da, Sergheev al nostru e un băiat şi jumătate. Dar pe Gruzdev îl mai ţii minte? Şi Gruzdev e tot aşa de bun. Pe ăştia doi nu-i dau pe toată şcoala! «— În general, toţi sunt băieţi minunaţi, urmă inspectorul. [Ştiu carte şi răspund cu vioiciune…]

«[„Şi se vede că ţin la dumneata, Feodor Lukici.] – Da, Sergheev şi Gruzdev sunt băieţi excepţionali… mormăia în vremea asta Sîsoev. Pot să mă laud cu ei. Şi dumneata ai unul la fel, – i se adresă el lui Leapunov. – Cum îl cheamă? – Sinceagov parcă… L-aş primi bucuros la mine. Şi la şcoala din Prohorov sunt doi băieţi tot aşa de buni.

«— Dar dumneata de unde ştii? îl întrebă inspectorul. «— Apoi, eu cunosc toate şcolile din judeţ… De altfel, îi cunosc aproape pe toţi băieţii… [Eşti pedagog până-n măduva oaselor…] " Continuarea acestei teme a fost de asemenea scoasă: [spre bucuria entuziastă a administratorilor săi.]

Cu capul sprijinit în pumn şi cu privirea îngândurată aţintită pieziş, Feodor Lukici vorbea din ce în ce mai mult despre băieţii lui eminenţi. – Sunt printre ei elemente excepţionale, zicea el cu un zâmbet trist. Da, da, excepţionale! Dar n-o să se aleagă nimic de capul lor. Ce îi aşteaptă după ce vor ieşi din şcoală decât fabrica, băutura şi desfrâul? [Bruni se bucura de laudele ce i se aduceau lui Sîsoev, de parcă îi erau adresate lui.]»

S-a scos de asemenea şi următorul dialog dintre Feodor Lukici şi Leapunov: [«Masa se termină într-o tăcere apăsătoare şi mult mai devreme ca în ceilalţi ani.] – Ce mi-a venit să izbucnesc în plâns? Nu pricep! se dojenea Sîsoev cu necaz, în drum spre casă. La naiba, mai mare ruşinea! La drept vorbind, neamţul n-a spus nimic… cum să zic… extraordinar. N-a vorbit omul decât de pensie… Şi atât… Or să creadă că m-am muiat de-atâta recunoştinţă… E de-a dreptul scârbos! Niciodată n-o să mi-o iert! – La mijlocul drumului spre casă, îl ajunse din urmă Leapunov.

Feodor Lukici – începu celălalt, uitându-se într-o parte şi răsuflând din greu –, am fost necuviincios cu dumneata înainte de masă, dar acum… îmi cer iertare… Iartă-mă, te rog!

«Sîsoev se uită iscoditor la el, ca şi cum căuta să găsească din nou pe faţa lui expresia aceea care stârnise atâta tulburare la masă.

«— Dumneata îmi ceri să te iert, de parcă… de parcă m-aş pregăti să plec pe lumea cealaltă… bombăni el. Adică… e drept… de câteva zile sunt aşa de acru, încât fără îndoială că par greu bolnav. Nu e de mirare că toată lumea se uită la mine ca la unul care-i cu un picior în groapă…

«— Dar ai văzut cum l-am tămâiat pe neamţ? urmă Sîsoev râzând. Cu toate că nu merita, păcătosul. Mereu îmi făcea temenele, parcă n-aş şti ce părere are despre mine. Am aflat eu că i-a spus odată lui Vahlakov: „Ca pedagog e un geniu, dar încolo e prost şi mărginit.”

«— Cine ţi-a spus?

«— S-a găsit el cine să-mi spună.

«— Intrigi, Feodor Lukici! oftă Leapunov. O fi el neamţul dumitale prost, dar e băiat bun… Are suflet nobil.

«— Toţi sunt nişte nemernici şi nişte ticăloşi… Toţi indivizii aceia care au fost astăzi la masă nu fac nici două parale… Nişte scârbe… [Când ajunse acasă, înainte de toate, Sîsoev…]»