Oameni de prisos

O seară de iunie. Sunt şase trecute. Din halta „Hilkovo” ^cclxxix pleacă spre staţiunea de odihnă, alcătuită numai din vile, un grup de vilegiaturişti care s-au coborât din tren cu câteva clipe înainte. Cea mai mare parte din ei sunt capi de familie şi merg încet, încărcaţi cu pachete, cu serviete şi cutii de pălării. Toţi au aerul unor oameni obosiţi, flămânzi şi rău dispuşi, de parcă soarele n-ar străluci şi iarba n-ar înverzi pentru ei.

Printre noii sosiţi e şi Pavel Matveevici Zaikin ^cclxxx , judecător la tribunalul de circumscripţie – un bărbat înalt şi puţin adus de spate, purtând o haină ieftină de dril şi un chipiu decolorat, cu cocardă. E năduşit, aprins la faţă şi încruntat.

— Veniţi în fiecare zi la vilă? îl întreabă un vilegiaturist cu pantaloni roşcaţi.

— Nu, nu chiar în fiecare zi, îi răspunde Zaikin, ursuz. Nevastă-mea şi băiatul stau aici tot timpul, dar eu vin doar de vreo două ori pe săptămână. N-am când veni în fiecare zi. Şi pe urmă, e şi costisitor.

— Adevărat că e costisitor, oftează pantalonii roşcaţi. Din oraş şi până la gară nu poţi veni pe jos, trebuie să iei o birjă. Apoi biletul costă patruzeci şi două de copeici… Pe drum îţi mai cumperi un ziar, mai iei un păhăruţ de votcă, dacă eşti slab de înger… Cheltuieli mărunte şi fără importanţă, dar când le aduni, se ridică la vreo două sute de ruble pe vară. Acum, ca să vorbim cinstit, e mare lucru să trăieşti în sânul naturii… fără discuţie: viaţă idilică şi toate celelalte… Totuşi, după cum ştiţi, cu lefurile noastre de funcţionari trebuie să-ţi socoteşti fiecare copeică. Dacă ai cheltuit cumva una mai mult – gata, nu mai poţi dormi toată noaptea!… Da… Eu, stimate domnule – n-am onoarea să vă cunosc – primesc aproape două mii de ruble pe an, am gradul de consilier de stat, şi totuşi fumez tutun de calitatea a doua şi nu-mi rămâne o rublă disponibilă să-mi cumpăr apă minerală de Vichy, cum mi-au prescris doctorii pentru pietrele mele de la ficat!

— Ce să mai vorbim, e o mizerie! zice Zaikin, după un timp de tăcere. Eu unul, domnule, rămân la părerea că viaţa de vilegiatură au născocit-o diavolul şi femeile. În cazul de faţă, pe diavol l-a mânat ura, iar pe femei marea lor uşurătate. La drept vorbind, asta nu mai e viaţă, ci muncă silnică, iad! E cald, zăduf, nu poţi nici să respiri – şi tu umbli de colo până colo ca un bezmetic şi nu găseşti un colţişor unde să-ţi pui capul! În oraş n-ai nici mobilă, nici servitori… totul a fost cărat la vilă… Mănânci pe dracu, nu-i chip să bei un ceai pentru că n-are cine să-ţi pună samovarul, nu te speli… Iar când vii aici, în sânul naturii, trebuie să mergi pe jos prin praf şi pe căldură… ptiu! Sunteţi căsătorit?

— Desigur… Am şi trei copii, oftează pantalonii roşcaţi.

— Ce să mai vorbim, e o mizerie… Pur şi simplu, e de mirare că mai suntem în viaţă!

În sfârşit, vilegiaturiştii ajung în staţiune. Zaikin îşi ia rămas-bun de la pantalonii roşcaţi şi se îndreaptă spre vila lui. Acolo îl întâmpină o linişte de mormânt. Nu se aude decât ţiuitul ţânţarilor şi bâzâitul jalnic al unei muşte care a nimerit, la vremea prânzului, într-o pânză de păianjen. La ferestre atârnă perdeluţe de muselină, prin care se străvăd florile ofilite ale unor muşcate. Pe pereţii de bârne, lângă tablourile în ulei, dormitează nenumărate muşte. Pe sală, în bucătărie, în sufragerie – nimeni. În odaia care serveşte în acelaşi timp şi de salon, şi de odaie de oaspeţi, Zaikin îl găseşte pe Petea, băieţelul lui de şase ani. Petea stă la masă, respiră cu zgomot pe nas şi, scoţându-şi înainte buza de jos, decupează cu foarfeca valetul de caro dintr-o carte de joc.

— Tu erai, tată? zice el, fără să se întoarcă. Bună ziua!

— Bună ziua… Dar mama unde-i?

— Mama? A plecat cu Olga Kirillovna la repetiţie, că joacă teatru. Poimâine au reprezentaţia. Or să mă ia şi pe mine… Ai să mergi şi tu?

— Hm!… Şi când se întoarce?

— Zicea că diseară.

— Şi Natalia unde-i?

— A luat-o şi pe Natalia, s-o ajute la îmbrăcat acolo, la repetiţie… iar Akulina s-a dus în pădure să culeagă ciuperci… Tată, de ce când te pişcă ţânţarii li se face burta roşie?

— Nu ştiu… Fiindcă sug sânge. Şi zi, nu-i nimeni acasă?

— Nimeni. Numai eu.

Zaikin se aşază în fotoliu şi se uită câtva timp pe fereastră, prostit.

— Atunci, cine o să ne servească masa? întreabă el.

— Apoi azi nici nu s-a făcut mâncare! Mama credea că n-ai să vii şi a poruncit să nu se gătească nimic. Ea o să mănânce la repetiţie, cu Olga Kirillovna.

— Foarte mulţumesc! Şi tu, ce ai mâncat?

— Eu am băut lapte. A cumpărat numai pentru mine, de şase copeici… Tată, dar de ce sug ţânţarii sânge?

Zaikin simte deodată că ceva greu i se furişează în ficat şi începe să-l râcâie. E aşa de înciudat şi de amărât, încât suflă anevoie şi tremură. Îi vine să sară în picioare, să bată cu picioarele în podea şi să dea drumul la o întreagă serie de înjurături… Dar aducându-şi aminte că doctorii i-au interzis să se enerveze, se ridică şi, stăpânindu-se cu greu, începe să fluiere aria din „Hughenoţii”.

— Tată, tu ştii să joci teatru? îl aude pe Petea.

— Ia mai slăbeşte-mă cu întrebările tale idioate! se supără Zaikin. Te legi de mine ca scaiul! Ai împlinit şase ani şi ai rămas tot aşa de prost ca şi pe vremea când aveai trei!… Da, eşti prost şi dezmăţat! De pildă, de ce strici cărţile de joc? Cine ţi-a dat voie?

— Nu-s cărţile tale, îl răspunde Petea, întorcându-se spre el. Natalia mi le-a dat.

— Minţi! Minţi, băiat rău ce eşti! şi Zaikin se înfurie din ce în ce mai mult. Totdeauna minţi! Eşti bun de bătut, porcule! Am să-ţi rup urechile, ai să vezi tu!

Petea sare în picioare, îşi lungeşte gâtul şi se uită ţintă la faţa congestionată şi cătrănită a lui Zaikin. Ochii mari ai băiatului încep să clipească, apoi se umplu de lacrimi, iar obrazul i se strâmbă a plâns.

— De ce mă cerţi? ţipă el. De ce te legi de mine, prostule! Eu nu mă leg de nimeni şi nici nu-mi fac de cap, ascult de toată lumea, şi tu… tu te înfurii! Haide, spune, de ce mă cerţi?

Băiatul vorbeşte atât de hotărât şi plânge cu atâta amărăciune, încât lui Zaikin i-e ruşine.

„Are dreptate, de ce m-oi fi legând de el?…”

— Ei, lasă… destul… îi spune, punându-i mâna pe umăr. Am greşit, Petiuha… iartă-mă. Tu eşti băiatul meu cel bun şi cuminte, şi-mi eşti drag…

Petea îşi şterge ochii cu mâneca hăinuţei, se aşază suspinând la locul lui şi începe să decupeze o damă. Zaikin se duce în birou. Se întinde pe divan şi, punându-şi mâinile sub cap, se adânceşte în gânduri. Lacrimile băiatului i-au risipit mânia şi durerea de ficat începe, încetul cu încetul, să i se potolească. Nu mai simte decât oboseală şi foame.

— Tată! aude el de după uşă. Vrei să-ţi arăt colecţia mea de insecte?

— Arată-mi-o!

Petea intră în birou şi-i întinde o cutie verde şi lungă. Încă înainte de a o duce la ureche, Zaikin aude gâzele zgâriind pereţii cutiei şi bâzâind cu deznădejde. Ridică încet capacul şi vede o mulţime de fluturi, de gândaci, de muşte şi de cosaşi înfipţi în ace pe fundul cutiei. Toţi, afară de doi sau trei fluturi, sunt încă vii şi mişcă.

— Ia te uită, cosaşul ăsta tot mai mişcă! se miră Petea. L-am prins ieri dimineaţă şi încă tot n-a murit!

— Cine te-a învăţat să-i vâri în ace? îl întreabă Zaikin.

— Olga Kirillovna.

— Mai bine o înfigeai în ace pe Olga Kirilovna! zice Zaikin cu scârbă. Ia de aici cutia! E ruşine să chinuieşti aşa nişte biete vietăţi!

„Doamne, ce proastă educaţie i se dă!” îşi zice el, după plecarea lui Petea.

Şi Pavel Matveevici uită şi de oboseală, şi de foame, şi nu se mai gândeşte decât la soarta băiatului. În vremea asta, dincolo de ferestre, lumina zilei scade treptat… Aude cum se întorc grupuri de vilegiaturişti de la scăldat. Cineva se opreşte lângă fereastra deschisă a sufrageriei şi strigă: „Nu doriţi ciuperci?” Şi neprimind niciun răspuns, pleacă înainte lipăind cu picioarele goale… Când întunericul se îngroaşe până într-atât încât muşcata de după perdeluţa de muselină îşi pierde conturul, iar pe fereastră începe să intre răcoarea serii, uşa de la sală se deschide cu zgomot şi se aud paşi grăbiţi, vorbe şi râsete…

— Mama! strigă Petea.

Zaikin scoate capul din birou şi o vede pe Nadejda Stepanovna, nevastă-sa, rumenă în obraji şi plină de viaţă ca totdeauna… O însoţesc Olga Kirillovna, o blondă uscăţivă, cu pistrui mari pe faţă, şi doi bărbaţi necunoscuţi: unul tânăr şi înalt, cu părul roşcat şi cârlionţat şi cu mărul lui Adam foarte proeminent, celălalt scund şi bine legat, cu faţa rasă de actor şi cu bărbia vânătă şi strâmbă.

— Natalia, pune samovarul! strigă Nadejda Stepanovna, foşnindu-şi rochia cu zgomot. Am auzit că a venit Pavel Matveevici. Unde eşti, Pavel? Bună seara! strigă ea dând buzna în birou şi răsuflând precipitat. Ai sosit? Îmi pare aşa de bine… Au venit cu mine şi doi dintre actorii noştri amatori… hai să te prezint… Uite, cel înalt, e Koromîslov ^cclxxxi cântă grozav! Iar celălalt mai mic, e un oarecare Smerkalov ^cclxxxii , actor de meserie… declamă straşnic!… Uf, nu mai pot, am obosit! Până mai adineauri am avut repetiţie… Merge minunat! Jucăm „Chiriaşul cu trombon” şi „Ea îl aşteaptă”… Spectacolul are loc poimâine…

— De ce i-ai adus? o întrebă Zaikin.

— Nu se putea altfel, tăicuţule! După ceai, trebuie să mai repetăm rolurile şi să mai cântăm puţin… Koromîslov şi cu mine avem un duet… Dar stai, să nu uit! Trimite, drăguţule, pe Natalia să cumpere sardele, votcă, brânzeturi şi ce-o mai fi. Nici vorbă că rămân să mănânce cu noi… Doamne, cât sunt de obosită!

— Hm… N-am bani!

— Nu se poate, tăicuţule! E ruşine. Nu mă face să roşesc!

Peste o jumătate de oră, Natalia se duce să cumpere votcă şi gustări, iar Zaikin, după ce-şi bea ceaiul şi mănâncă o franzelă întreagă, se retrage în dormitor şi se culcă în pat, în timp ce Nadejda Stepanovna şi oaspeţii ei, gălăgioşi şi veseli, încep să-şi repete rolurile. Pavel Matveevici îl aude încă mult timp pe Koromîslov citind pe nas şi pe Smerkalov exclamând ca la teatru… După ce se termină lectura, se porneşte o discuţie nesfârşită, întreruptă din când în când de râsul ascuţit al Olgăi Kirillovna. În virtutea dreptului său de actor veritabil, Smerkalov explică rolurile, sigur de sine şi entuziasmat.

Urmează apoi duetul, iar după duet, zgomot de farfurii… Prin somn, Zaikin aude cum îl roagă toţi pe Smerkalov să recite „Păcătoasa” şi cum actorul, după ce face fasoane, începe să declame: şuieră, se bate cu pumnii în piept, râde şi plânge cu glasul lui gros şi răguşit… Zaikin se strâmbă urât şi-şi vâră capul sub plapumă…

— Aveţi mult de mers şi e întuneric, aude el, după vreun ceas, glasul Nadejdei Stepanovna. De ce nu rămâneţi pe noapte la noi? Koromîslov o să se culce pe divan, aici, în salon, iar dumneata, Smerkalov, în locul lui Petea… Pe Petea îl putem muta în biroul bărbatului meu… Prin urmare rămâneţi, nu-i aşa?

În sfârşit, când pendula bate ora două, totul se linişteşte… Uşa dormitorului se deschide şi Nadejda Stepanovna se arată în prag.

— Dormi, Pavel? şopteşte ea.

— Nu, dar ce este?

— Du-te, tăicuţule, şi te culcă în birou la tine, pe divan. Aici, în patul tău, trebuie s-o culc pe Olga Kirillovna. Du-te, drăguţule! Aş culca-o pe ea în birou, dar se teme să doarmă singură… Haide, scoală-te odată!

Zaikin se dă jos din pat, îşi pune halatul şi, luându-şi perna, pleacă în birou… Ajungând pe dibuite la divan, aprinde un chibrit şi vede că acolo s-a culcat Petea. Băiatul nu doarme. Se uită cu ochii mari la chibrit…

— Tată, dar de ce nu dorm ţânţarii noaptea? întreabă el.

— Pentru că… pentru că… bombăneşte Zaikin, pentru că noi amândoi suntem de prisos aici… N-avem măcar unde dormi!

— Tată, dar de ce Olga Kirillovna are pistrui pe obraz?

— Ia mai lasă-mă în pace şi nu mă plictisi!

După ce stă puţin la gânduri, Zaikin se îmbracă şi iese în stradă, să se răcorească… Se uită la cerul plumburiu din preajma zorilor şi la norii încremeniţi, ascultă strigătul leneş al cristeiului somnoros şi se gândeşte la ziua de mâine când, după ce s-o întoarce de la tribunal, o să se întindă în pat şi o să doarmă… Deodată, de după colţ se iveşte o umbră.

„Trebuie să fie paznicul”… îşi zice Zaikin.

Dar, după ce se mai apropie de el şi se uită mai bine, îl recunoaşte pe vilegiaturistul de ieri, cel cu pantalonii roşcaţi.

— Nu dormiţi? întreabă.

— Vedeţi că… nu prea mi-e somn… oftează pantalonii roşcaţi. Admir natura… Ştiţi, cu trenul de noapte mi-a sosit un oaspete scump… mama nevestei… Şi odată cu ea au venit şi nepoatele mele… nişte fete straşnice! Sunt aşa de fericit… cu toate că… oricum e cam umed afară… Şi dumneavoastră binevoiţi să admiraţi natura?

— Da, urlă Zaikin, şi eu admir natura… Dar nu cumva ştiţi pe undeva, prin apropiere, vreo cârciumă sau vreun restaurant, ceva?

Pantalonii roşcaţi înaltă ochii la cer şi, cu un aer grav, se adânceşte în gânduri…

Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, nr. 169, 23 iunie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova, apoi în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.

„Păcătoasa” – versuri de A. K. Tolstoi.

„Hughenoţii” – operă de Meyerbeer.

„Chiriaşul cu trombon” – vodevil de S. Baikov.

„Ea îl aşteaptă” – vodevil tradus din limba franceză, 1873.