Coşmar

Îndată ce se întoarse de la Petersburg la moşie, la Borisov, Kunin, un bărbat tânăr, de vreo treizeci de ani, membru permanent al zemstvei pentru problemele ţărăneşti, trimise un călăreţ să-l cheme la el pe preotul Iakov Smirnov, parohul bisericii din satul Sinkovo.

Peste vreo cinci ore, părintele Iakov se înfăţişă la curte.

— Îmi pare bine de cunoştinţă! îl întâmpină Kunin la intrare. Era şi timpul: doar e un an de când sunt aici şi cu slujba, şi cu locuinţa. Fii binevenit! Dar nu mă aşteptam să fii aşa de tânăr! se miră el. Câţi ani ai?

— Douăzeci şi opt… răspunse părintele Iakov strângând cu sfială mâna care i se întinsese şi înroşindu-se fără niciun rost.

Kunin îl introduse în biroul lui şi începu să-l cerceteze cu ochii.

„Ce faţă pocită, de muiere!” îşi zise el.

Într-adevăr, faţa părintelui Iakov avea foarte multe trăsături „muiereşti”: nasul cârn, pomeţii rumeni, ochii mari de un albastru cenuşiu şi sprâncenele rare, abia desluşite. Părul roşcat, lung, neted şi fără lustru, îi cădea pe umeri în şuviţe drepte şi băţoase. Mustăţile abia începeau să i se schimbe în adevărate mustăţi de bărbat, iar bărbuţa era dintre acele bărbi prizărite cărora seminariştii le zic, într-o doară, „gâdilici”: rară de se vedea pielea prin ea, pe care n-ai putea-o nici pieptăna, nici peria, ci doar ciupi… Şi toată această vegetaţie sărăcăcioasă creştea la voia întâmplării, în smocuri împrăştiate, de parcă părintele Iakov se apucase să se grimeze în chip de popă şi fusese întrerupt tocmai când îşi lipea barba. Purta un anteriu în culoarea cafelei de cicoare, cu petice mari la amândouă coatele.

„Ciudat individ… îşi zise Kunin uitându-se la poalele anteriului stropite cu noroi. Vine pentru întâia oară în casă la mine şi n-are grijă să se îmbrace mai curăţel…”

— Stai te rog, părinte, începu el, mai mult fără fasoane decât prietenos, împingând un fotoliu spre masă. Haide, stai te rog!

Părintele Iakov îşi tuşi în pumn, se aşeză cu stângăcie pe marginea fotoliului, apoi îşi lăsă palmele pe genunchi. Mărunţel, cu pieptul îngust, asudat şi roşu la obraz, făcu chiar de la început o impresie neplăcută asupra lui Kunin: nici nu i-ar fi trecut prin minte că se mai găsesc în Rusia preoţi atât de puţin arătoşi, atât de prizăriţi. Iar în ţinuta părintelui Iakov, în felul lui de a-şi ţine palmele pe genunchi şi de a se aşeza pe marginea fotoliului, Kunin nu vedea numai lipsă de demnitate, ci de-a dreptul slugărnicie.

— Te-am poftit la mine, părinte, ca să discutăm… începu Kunin, lăsându-se pe speteaza fotoliului. Întâmplarea face să-mi revină plăcuta sarcină de a te ajuta în acţiunea pe care ai întreprins-o… Când m-am întors de la Petersburg, am găsit pe biroul meu o scrisoare din partea mareşalului nobilimii. Egor Dmitrievici îmi propune să iau sub patronajul meu şcoala primară parohială care urmează să se deschidă la dumneavoastră, la Sinkovo. Sunt foarte fericit, părinte, şi primesc cu dragă inimă… mai mult: cu entuziasm!

Kunin se ridică şi începu să se plimbe prin birou.

— Bineînţeles că Egor Dmitrievici ştie, şi fără îndoială că ştii şi dumneata, că nu dispun de cine ştie ce mijloace. Moşia mi-e ipotecată, aşa că trăiesc numai din salariul meu de membru permanent. Prin urmare, nu trebuie să vă aşteptaţi la un ajutor prea substanţial din partea mea, dar o să fac tot ce-mi stă în putinţă… Şi când crezi că o să puteţi deschide şcoala, părinte?

— Când vom avea bani… răspunse părintele Iakov.

— Dar în momentul de faţă aveţi ceva fonduri?

— Aproape nimic… E drept că s-a hotărât, la adunarea obştească, ca fiecare cap de familie să dea câte treizeci de copeici pe an. Dar astea-s numai făgăduieli. Deocamdată ne-ar trebui, pentru început, măcar două sute de ruble…

— Mda… îmi pare rău, dar vezi, acum nu dispun de suma aceasta… şi Kunin oftă. În călătoria mea am cheltuit tot ce-am avut, ba m-am mai şi împrumutat pe deasupra… Ia să ne mai gândim, poate găsim amândoi vreo soluţie…

Şi Kunin începu să socotească. Gândea cu glas, urmărind în acelaşi timp expresia feţei părintelui Iakov şi căutând să găsească vreun semn de înţelegere sau de încuviinţare. Dar faţa preotului era ca încremenită şi nu arăta decât sfială şi nelinişte. Uitându-te la el, ai fi putut să crezi că Kunin vorbea despre lucruri grozav de complicate, pe care părintele Iakov nu le înţelegea şi le asculta doar aşa, din bunăcuviinţă, temându-se în acelaşi timp să nu se dea de gol că nu le înţelege.

„După cât se vede, tânărul nu-i tocmai inteligent… îşi zicea Kunin. După ce că-i din cale-afară de timid, mai e şi prostuţ pe deasupra…”

Părintele Iakov se învioră puţin, ba chiar zâmbi, doar atunci când intră în birou un lacheu aducând o tavă cu două pahare de ceai şi un coşuleţ cu pesmeciori. Preotul se grăbi să ia un pahar şi începu să bea.

— Ce-ar fi să-i scriem preasfinţitului? se socotea Kunin. Pentru că, la drept vorbind, doar nu noi, zemstva, ci autorităţile ecleziastice au ridicat problema şcolilor primare parohiale. Prin urmare ele sunt datoare, de fapt, să ne indice de unde să luăm fondurile. După cât îmi aduc aminte, am citit undeva că s-ar fi şi alocat o sumă în acest scop. Dumneata nu ştii nimic, părinte?

Dar părintele Iakov era atât de cufundat în ceaiul lui încât nu răspunse îndată la întrebare. Îşi ridică spre Kunin ochii albaştri-cenuşii, se gândi puţin şi, ca şi cum în clipa aceea şi-ar fi adus aminte de întrebare, clătină din cap, în semn că nu ştie nimic. Pe toată faţa lui lipsită de frumuseţe i se revărsase, de la o ureche până la cealaltă, o expresie de fericire şi nu i se putea citi decât cea mai banală şi mai prozaică poftă de mâncare. Sorbea fiecare picătură de ceai cu o plăcere lacomă. După ce bău paharul până la fund, îl puse pe masă, apoi îl ridică iar, îl cercetă, şi-l lăsă la loc. Expresia de fericire îi dispăru de pe faţă… Kunin îl surprinse luând din coşuleţ un pesmecior, muşcând din el o bucăţică, învârtindu-l în mână şi băgându-l apoi, repede, în buzunar.

„Ei, dar astea nu mai sunt apucături de preot! îşi zise Kunin, ridicând din umeri cu dispreţ. Să fie lăcomie popească, ori simplă neştiinţă?…”

După ce îi mai oferi încă un pahar de ceai şi după ce-l petrecu până la ieşire, Kunin se întoarse şi se întinse pe divan, lăsându-se în voia impresiei neplăcute pe care i-o lăsase vizita părintelui Iakov.

«Ce om ciudat şi ursuz! se gândi el. Murdar, neîngrijit, grosolan, prost – fără îndoială că şi beţiv… Doamne Dumnezeule şi ăsta-i preot, tată duhovnicesc! Ăsta-i învăţătorul poporului! Numai îmi închipui cu ce ironie o fi spunând diaconul, la începutul fiecărei liturghii: „Binecuvântează stăpâne!” Halal stăpân! Un stăpân fără urmă de demnitate, prost crescut, care ascunde pesmeţii în buzunar ca un şcolar… Ptiu! Doamne, unde i-au fost ochii episcopului când a hirotonisit un preot ca ăsta? Drept ce iau ei poporul, de-i trimit asemenea învăţători? Aici avem nevoie de oameni care…»

Şi Kunin se adânci în gânduri: cum ar trebui să fie adevăratul preot rus…

„De pildă, dacă aş fi eu preot… Un preot cult şi care-şi iubeşte chemarea poate să facă multe… Ei, să fi fost eu în locul lui, de când s-ar fi deschis şcoala! D-apoi predicile! Când preotul e sincer şi plin de dragoste pentru chemarea lui, ce predici frumoase şi înflăcărate poate să ţină!”

Kunin închise ochii şi începu să ticluiască în minte o predică. Ceva mai târziu, stătea la masă şi scria grăbit.

„O s-o dau roşcovanului s-o citească în biserică.. “ îşi zicea.

Duminica următoare, Kunin plecă de dimineaţă la Sinkovo, să termine odată cu chestia şcolii şi în acelaşi timp să cunoască şi biserica, printre ai cărei enoriaşi se număra şi el. Drumul era rău, în schimb dimineaţa era frumoasă. Soarele lumina puternic şi razele lui topeau insuliţele albe de zăpadă care mai rămăseseră pe ici, pe colo. Ca şi cum îşi lua rămas-bun de la pământ, zăpada risipea scântei de diamante atât de sclipitoare, încât te dureau ochii când te uitai la ea. Iar alături, grâul de toamnă dădea zor să înverzească. Stoluri de stăncuţe zburau pe deasupra câmpiei, iar când se lăsau pe pământ, mai săreau de câteva ori înainte de a se opri locului.

Biserica de lemn, în faţa căreia se pomeni Kunin, era veche şi sură. Stâlpii pridvorului, vopsiţi cândva în alb, se scorojiseră cu totul şi păreau acum două hulube pocite. Icoana de deasupra uşii nu mai era decât o pată neagră. Această sărăcie îl mişcă pe Kunin şi-l înduioşă. Lăsându-şi ochii în jos cu smerenie, intră în biserică şi se opri lângă uşă. Slujba abia începuse. Dascălul, un bătrân cu spinarea încovoiată, citea din ceaslov cu glas subţire şi nesigur. Părintele Iakov, care slujea fără diacon, umbla prin biserică şi cădelniţa. Dacă n-ar fi fost smerenia de care se pătrunsese Kunin când intrase în bisericuţa săracă, fără îndoială că ar fi zâmbit văzându-l: odăjdiile de un galben şters, roase şi mototolite, nu erau pe măsura unui preot mărunt ca el şi se târau pe podele.

Biserica era aproape goală. Aruncând o privire asupra enoriaşilor, pe Kunin îl surprinse de la început un lucru ciudat: nu văzu decât bătrâni şi copii… Unde era generaţia muncitoare? Unde erau tinerii, unde erau bărbaţii? Dar după ce stătu puţin şi se uită mai bine la feţele îmbătrânite ale celor din jurul lui, înţelese că-i luase pe oamenii tineri drept bătrâni, însă nu dădu nicio importanţă acestei amăgiri.

Pe dinăuntru, biserica era tot atât de veche şi de sură ca şi pe dinafară. Pe catapeteasmă şi pe pereţii negri nu găseai un locuşor care să nu fie afumat şi scorojit de vreme. Cu toate că erau destule ferestre, totul părea cenuşiu, şi în biserică stăruia o umbră de amurg.

„Ce minunat lăcaş de închinăciune pentru cei cu sufletul neprihănit… se gândea Kunin. După cum bazilica sfântului Petru de la Roma te impresionează prin măreţia ei, aşa te impresionează aici smerenia şi modestia.”

Dar cucernicia i se risipi ca fumul atunci când părintele Iakov intră în altar şi începu să slujească liturghia. Hirotonisit preot de-a dreptul de pe băncile seminarului şi încă tânăr fiind, părintele Iakov nu avusese când să-şi însuşească un anumit fel de a sluji. Când citea, aveai impresia că dibuieşte, că nu ştie la care ton să se oprească: la cel înalt, de tenor, sau la cel adânc, de bas. Se ploconea cu stângăcie şi umbla grăbit, deschizând şi închizând la repezeală porţile împărăteşti… Dascălul cel bătrân, surd pesemne şi prăpădit, nu-l auzea bine când citea ecteniile, din care pricină se iscau unele încurcături: ori nu apuca părintele Iakov să-şi termine cetania şi dascălul se şi grăbea să-şi înceapă partea lui, ori părintele sfârşise de cine ştie când şi dascălul tot mai stătea cu urechea întinsă spre altar, ascultând în tăcere, până îl trăgea careva de poala surtucului. Era peltic şi avea un glas înăbuşit şi tremurător, de om bolnav… Şi, pentru a desăvârşi dezarmonia, isonul îl ţinea un băieţel care nu trecea cu capul de marginea stranei. Băieţelul cânta cu glas subţire şi piţigăiat şi părea că-şi dă toată osteneala să nu nimerească tonul. Kunin mai rămase puţin ascultând, apoi ieşi afară să fumeze. Era dezamăgit şi se uita acum aproape cu duşmănie la biserica cea mohorâtă.

— Şi se mai plâng că piere sentimentul religios în popor!… oftă el. Nici nu e de mirare, când se trimit la ţară preoţi ca ăsta!

Kunin mai intră de câteva ori în biserică, dar cum intra, cum simţea nevoia să iasă afară, la aer curat. După ce se sfârşi liturghia, se îndreptă spre casa părintelui Iakov. Pe din afară, casa nu se deosebea cu nimic de izbele ţărăneşti. Doar paiele de pe acoperiş erau aşezate mai regulat, iar la ferestre avea perdeluţe albe. Părintele Iakov îl primi într-o odăiţă luminoasă, cu lut pe jos şi cu pereţii îmbrăcaţi în tapete ieftine. Afară de unele uşoare înclinări spre lux, ca de pildă fotografiile înrămate şi pendula de greutatea căreia atârna o pereche de foarfeci – ceea ce te izbea era sărăcia mobilierului. Cercetându-l, ai fi zis că părintele Iakov îl adunase bucată cu bucată, colindând din casă în casă: de ici căpătase o masă rotundă cu trei picioare, de dincolo taburetul, din altă parte scaunul cu speteaza prea îndoită şi lăsată pe spate, apoi alt scaun, cu speteaza înaltă dar cu fundul scofâlcit, iar la altă casă oamenii fuseseră mai darnici şi-i dăduseră un fel de canapea de scânduri, cu rezemătoare dreaptă. Această aşa-zisă canapea era vopsită în roşu închis şi mirosea cumplit a ulei. La început, Kunin voi să se aşeze pe unul dintre scaune dar, după ce se gândi puţin, se aşeză pe taburet.

— Veniţi pentru întâia oară în biserica noastră? îl întrebă părintele Iakov, agăţându-şi pălăria într-un cui mare şi strâmb.

— Da, pentru întâia oară… Uite ce e, părinte… înainte de a ne apuca de lucru, dă-mi un ceai, te rog. Îţi spun drept că mi s-a uscat sufletul!

Părintele Iakov clipi din ochi, îşi drese glasul, apoi trecu după paravan. Se auziră şoapte…

„Se vede că se sfătuieşte cu preoteasa… îşi zise Kunin. Aş fi curios să văd ce fel de preoteasă are roşcovanul.”

Peste puţin părintele Iakov ieşi de după paravan roşu şi asudat şi, încercând să zâmbească, se aşeză pe marginea divanului, în faţa lui Kunin.

— Îndată punem samovarul, zise el, fără să se uite la oaspete.

„Doamne Dumnezeule, încă n-au pus samovarul! se înspăimântă Kunin în gând. De-acum stai şi aşteaptă!…”

— Ţi-am adus copia scrisorii pe care vreau să i-o trimit episcopului, începu Kunin. O să ţi-o citesc după ceai… Poate că vrei să mai adaugi ceva…

— Bine…

Tăcură. Părintele Iakov se uită cu coada ochiului, înfricoşat, la paravan, îşi netezi părul şi-şi suflă nasul.

— Straşnică vreme… zise el.

— Da… Dar bine că mi-am adus aminte. Am citit ieri un lucru foarte interesant… Zemstva din Volsk a hotărât să treacă toate şcolile ei pe seama clerului. Găsesc că faptul e caracteristic.

Kunin se ridică şi începu să se plimbe pe podeaua de lut, depănându-şi gândurile:

— Asta n-ar fi nimic, zicea el, numai clerul să fie la înălţimea chemării şi să-şi înţeleagă bine misiunea. Din păcate însă, cunosc preoţi care, în ce priveşte pregătirea şi calităţile lor morale, nu sunt buni nici măcar de furieri, dar încă de preoţi! Şi cred că eşti de aceeaşi părere cu mine, că un învăţător nepregătit nu poate să facă şcolii atâta rău, cât un preot nepregătit.

Kunin aruncă o privire spre părintele Iakov. Preotul stătea încovoiat, adâncit în gânduri şi, pe cât i se păru, nici măcar nu-l asculta.

— Laşa, vino puţin încoace! se auzi un glas de femeie după paravan.

Părintele Iakov tresări şi trecu dincolo. Se auziră din nou şoapte.

Pe Kunin începu să-l chinuiască nevoia de a bea un pahar cu ceai.

„Cine ştie când or să-mi dea ăştia ceaiul! îşi zise el uitându-se pe furiş la ceas. De altfel, mi se pare că nu sunt un oaspete tocmai dorit. Stăpânul casei nu binevoieşte să schimbe măcar o vorbă cu mine! Stă, cască ochii, şi atât!”

Kunin puse mâna pe pălărie, aşteptă până se întoarse părintele Iakov şi-şi luă rămas-bun.

— Mi-am pierdut dimineaţa de pomană! îşi zicea el furios, mergând pe drum. Parcă-i de lemn! Parcă-i butuc! Îl interesează şcoala, cum mă interesează pe mine zăpada de anul trecut! Nu, n-o să putem duce casă bună amândoi! N-o scot eu la capăt cu el!… Dacă mareşalul nobilimii ar fi ştiut ce fel de popă avem aici, nu s-ar fi grăbit să facă atâtea intervenţii pentru şcoală. Mai întâi să ne căutăm un popă ca lumea, şi numai după aceea să ne gândim la şcoală!

Acum, Kunin aproape că nu-l putea suferi pe părintele Iakov. Preotul acela cu înfăţişare jalnică, de caricatură, înfofolit în anteriul lung şi mototolit, faţa lui ca de muiere, felul cum slujea, felul cum trăia, ca şi ţinuta lui sfioasă şi slugarnică – toate îi jigneau acea fărâmă de sentiment religios pe care o mai păstra în suflet şi care pâlpâia încă undeva, într-un colţişor, alături de poveştile pe care i le spunea, cândva, dădaca. Iar amorul său propriu nu mai putea îndura nepăsarea şi lipsa de stăruinţă cu care preotul întâmpina avântul lui sincer şi fierbinte într-o chestiune care-l interesa îndeaproape…

În aceeaşi seară, Kunin se plimbă mult timp prin birou, chibzuind. Apoi se aşeză hotărât la masă şi scrise o scrisoare episcopului. După ce-i ceru binecuvântarea şi bani pentru şcoală, îi spuse, între altele, părerea lui cinstită asupra preotului din Sinkovo. „E tânăr – scria el – nu e destul de cult şi mai şi bea, pe cât se pare. Şi în general, nu corespunde ideii pe care şi-a făcut-o poporul rus, de-a lungul veacurilor, despre păstorii lui.” După ce termină scrisoarea, Kunin oftă uşurat şi se culcă, având conştiinţa împăcată că făcuse o faptă bună.

Luni dimineaţa era încă în pat când i se aduse la cunoştinţă că a venit părintele Iakov. Cum n-avea niciun chef să se scoale, porunci să i se spună că nu era acasă. Marţi, Kunin plecă la o adunare, iar sâmbătă, când se întoarse, află de la servitori că în lipsa lui părintele Iakov îl căutase în fiecare zi.

„Dar straşnic i-au mai plăcut pesmeciorii mei!” îşi zise Kunin.

Duminică pe înserat, părintele Iakov veni din nou. De data aceasta, nu numai poalele anteriului, dar până şi pălăria îi era plină de noroi. Ca şi la prima lui vizită, preotul era roşu şi asudat şi, ca şi atunci, se aşeză numai pe marginea fotoliului. Kunin se hotărâse nici să nu mai aducă vorba despre şcoală, ca să nu-şi mai bată gura degeaba.

— Pavel Mihailovici, v-am pregătit lista cărţilor de şcoală… începu părintele Iakov.

— Mulţumesc.

Se vedea cât de colo însă că părintele Iakov nu venise pentru lista cărţilor de şcoală. Toată înfăţişarea lui arăta o adâncă tulburare. În acelaşi timp, pe faţa luminată parcă de un gând neaşteptat, se citea şi o mare hotărâre. Voia să spună un lucru important, un lucru care trebuia spus neapărat, şi se silea să-şi biruie sfiala.

„De ce tace? se înfurie Kunin. Ia te uită la el cum s-a lăţit pe scaun! Parcă eu am când să-mi pierd vremea cu el!”

Ca să înlăture cât de cât stinghereala acelei tăceri şi să ascundă lupta care se dădea în sufletul lui, preotul începu să zâmbească forţat. Şi zâmbetul acela nesfârşit şi dureros, care răzbătea prin sudoarea şi roşeaţa obrazului şi nu se potrivea deloc cu privirea încremenită a ochilor albaştri-cenuşii, îl făcu pe Kunin să-şi întoarcă privirea de la el. Îi era silă.

— Iartă-mă, părinte, dar trebuie să plec… zise el.

Părintele Iakov tresări ca un om somnoros lovit pe neaşteptate şi, zâmbind mereu, începu să-şi petreacă cu stângăcie, una peste alta, poalele anteriului. Cu toată sila pe care o simţea pentru omul acela, lui Kunin i se făcu milă de el şi căută să îndulcească oarecum izbucnirea lui prea aspră.

— Te rog să vii altă dată, părinte… zise el. Dar înainte de a pleca, am o rugăminte… Am avut şi eu câteva momente de inspiraţie şi am scris două predici… Ţi le dau să le vezi, iar dacă le găseşti bune, să le citeşti în biserică.

— Bine… îi răspunse părintele Iakov, acoperind cu palma predicile care erau pe masă. Bine, o să le iau…

După ce mai stătu câtva timp frământându-se şi petrecându-şi mereu, una peste alta, poalele anteriului, părintele Iakov încetă deodată să mai zâmbească în silă şi ridică, hotărât, capul.

— Pavel Mihailovici, zise el, făcând tot chipul să vorbească tare şi răspicat.

— Ce doreşti?

— Am auzit că aţi… cum să spun?… că aţi concediat copistul dumneavoastră şi că… acum căutaţi altul…

— Da… Vrei poate să-mi recomanzi pe cineva?

— Eu, să vedeţi… eu… N-aţi putea să-mi încredinţaţi mie această sarcină?

— Cum, vrei să te laşi de preoţie? se miră Kunin.

— Nu, asta nu, îi răspunse repede părintele Iakov, îngălbenindu-se şi tremurând din tot trupul fără niciun rost. Să mă ferească Dumnezeu! Dacă n-aveţi încredere în mine, atunci nu trebuie, nu… Mă gândeam, aşa… când n-am ce face… ca să-mi sporesc câştigul… Nu trebuie, lăsaţi!

— Hm… câştigul… Dar vezi că eu nu-i plătesc copistului decât douăzeci de ruble pe lună!

— Doamne, eu m-aş mulţumi şi cu zece! şopti părintele Iakov uitându-se în jurul lui. M-aş mulţumi şi cu zece! Vă miraţi… toată lumea se miră: „Lacom popă, nu se mai satură… Ce-o fi făcând cu banii?” Recunosc că-s lacom… şi nu-mi iert păcatul ăsta… mă osândesc… mi-e ruşine să mă uit în ochii oamenilor… Vă spun cinstit, Pavel Mihailovici… martor mi-e Dumnezeu…

Părintele Iakov îşi trase cu greu răsuflarea şi urmă:

— Pregătisem o întreagă spovedanie… dar am uitat tot şi acum nu-mi mai găsesc cuvintele. De la parohie primesc o sută cincizeci de ruble pe an şi toată lumea se miră ce fac cu banii… Dar dumneavoastră o să vă spun tot, cinstit… Patruzeci de ruble pe an plătesc la şcoala teologică pentru fratele meu, Piotr… Asta-i asigură internatul şi toate celelalte, numai hârtia şi peniţele i le cumpăr eu…

— Te cred, te cred! Dar de ce mi le spui toate astea? se apără Kunin, simţind că sinceritatea preotului îi cade ca o piatră pe suflet şi neştiind unde să se ascundă de strălucirea ochilor lui înlăcrămaţi.

— Pe urmă, mai am încă de plătit la consistoriu pentru locul meu. Mi s-a hotărât să dau două sute de ruble, câte zece pe lună… Judecaţi şi dumneavoastră: ce-mi rămâne? Afară de asta, mă simt dator să-l ajut şi pe părintele Avraam măcar cu câte trei ruble pe lună!

— Care părinte Avraam?

— Părintele Avraam, cel care-a fost preot la Sinkovo înaintea mea. L-au scos din pricina… bătrâneţii, dar a rămas tot în Sinkovo. Unde să se ducă? Cine să-l hrănească? Cu toate că-i bătrân, are şi el nevoie de un colţişor în care să trăiască, de o bucată de pâine, de o haină… Nu m-ar răbda inima să ştiu că părintele Avraam, faţă bisericească, iese la cerşit! Dacă s-ar întâmplă una ca asta, păcatul ar cădea pe capul meu! Da, pe capul meu! S-a îndatorat pe la toţi… şi tot păcatul meu e că nu i-am plătit datoriile!

Părintele Iakov sări din fotoliu şi, uitându-se ţintă în podea, ca ieşit din minţi, începu să se plimbe dintr-un colţ în celălalt al odăii.

— Doamne, Dumnezeule! se mustra, când ridicându-şi braţele, când lăsându-le în jos. Auzi-ne, Doamne, şi ne miluieşte pre noi! De ce am mai îmbrăcat haina preoţească dacă n-am destulă credinţă şi n-am destulă putere? Deznădejdea mea e fără margini! Mântuieşte-mă, Maică Precistă!

— Linişteşte-te, părinte! îi zise Kunin.

— Foamea m-a dat gata, Pavel Mihailovici! urmă părintele Iakov. Iertaţi-mă, vă rog din suflet, dar nu mai am putere… Ştiu că dacă aş cere, dacă m-aş ploconi, fiecare m-ar ajuta… însă nu pot! Mi-e ruşine! Cum să cer la mujici? Doar serviciul dumneavoastră e aici şi vedeţi singur… Ce mână s-ar întinde să ceară de la un cerşetor? Iar ca să cer de la cei cu stare, de la moşieri, asta nu pot s-o fac. Nu mă lasă mândria! Mi-e ruşine!

Părintele Iakov dădu din mână agitat, apoi îşi trecu degetele prin păr.

— Da, mi-e ruşine! Doamne, cât mi-e de ruşine! Mândria nu-mi îngăduie să las oamenii să-mi vadă sărăcia! Când aţi fost la mine, Pavel Mihailovici, n-aveam niciun fir de ceai. Niciun firişor! Dar n-am putut să vă mărturisesc, că nu m-a lăsat mândria. Mi-e ruşine de îmbrăcămintea mea, de coatele mele peticite… Mi-e ruşine de odăjdiile mele, mi-e ruşine de foamea mea… Dar i-e îngăduit oare unui preot să fie mândru?

Părintele Iakov se opri în mijlocul biroului şi începu să vorbească singur, uitând parcă de Kunin.

— Să zicem că eu aş îndura şi foamea, şi ruşinea… Însă, Dumnezeule, mai este şi preoteasa! Doar am luat-o dintr-o casă de oameni cuprinşi. Nu-i obişnuită să muncească din greu, e delicată… A fost crescută cu ceai, cu franzelă, albă, cu cearşafuri… Când era la părinţi, cânta la pian… Şi-i tânără, n-are nici douăzeci de ani… Nu mai încape vorbă că ar vrea şi ea să se gătească, să se distreze, să facă vizite… Dar de când e la mine, a ajuns… mai rău ca o bucătăreasă, de mi-e şi ruşine s-o scot în uliţă… Doamne, Dumnezeule! Doamne, Dumnezeule! Singura bucurie care i-a mai rămas e să-i aduc, de pe unde pot, câte-un merişor, câte-un pesmecior…

Şi părintele Iakov îşi trecu din nou degetele prin păr.

— Aşa că nici vorbă nu poate fi ca în casa noastră să sălăşluiască dragostea. La noi nu e decât amărăciune… Şi, vă rog să mă credeţi, nu mă pot uita la ea fără să mi se strângă inima de jale! Doamne, ce se mai petrece pe lumea asta! Dacă s-ar scrie la gazetă tot ce se petrece, n-ar crede nimeni… Oare când o să vină sfârşitul amarurilor noastre?

— Sfârşeşte odată, părinte! aproape că strigă Kunin, speriat de tonul cu care vorbea preotul. De ce să vezi viaţa în culori aşa de mohorâte?

— Vă rog mult să mă iertaţi, Pavel Mihailovici… îngăimă, ca beat, părintele Iakov. Să mă iertaţi… Toate acestea nu sunt decât… fleacuri. Nu trebuie să le luaţi în seamă… Singurul vinovat sunt eu şi cât oi trăi numai pe mine am să mă învinuiesc… Numai pe mine!

Părintele Iakov se uită în jurul lui şi urmă, în şoaptă:

— Odată, mă duceam în zori de zi de la Sinkovo la Lucikovo. Când am ajuns lângă malul râului, am văzut acolo o femeie care trebăluia nu ştiu ce… M-am apropiat – şi ce să vezi?… Nu puteam să-mi cred ochilor… Înspăimântător! Nevasta doctorului, a lui Ivan Sergheici, spăla rufe… O nevastă de doctor, care a învăţat la pension! Prin urmare, se sculase cu noaptea în cap, să n-o vadă oamenii, şi se dusese la o verstă departe de sat… Mândria nebiruită! Când a băgat de seamă că m-am apropiat şi i-am descoperit sărăcia, s-a făcut ca para focului… Am încremenit, m-am speriat şi m-am repezit să-i ajut. Ea însă a ascuns rufele, de frică să nu-i văd cămăşile rupte…

— Dar toate astea sunt de necrezut!… se miră Kunin, aşezându-se şi uitându-se aproape cu spaimă la faţa palidă a părintelui Iakov.

— Aşa-i, de necrezut! Niciodată nu s-a mai văzut, Pavel Mihailovici, o nevastă de doctor care să-şi spele rufele la râu! În nicio ţară din lume nu se întâmplă una ca asta. Eu, ca păstor şi ca părinte duhovnicesc, ar fi trebuit să n-o las. Dar ce puteam să fac? Ce? Că doar şi eu umblu să mă doftoricească bărbatu-său pe gratis! Aţi avut dreptate când aţi spus că toate acestea sunt de necrezut! Să vezi şi să nu crezi! Şi aşa se face că în timpul liturghiei, când mă uit din altar şi-mi văd credincioşii – pe preotul Avraam cel veşnic flămând şi pe preoteasă şi-mi mai aduc aminte şi de doctoriţă, cum i se învineţiseră mâinile în apa rece – îmi pierd capul şi rămân aşa, ca un butuc, ca un prost, până mă strigă paracliserul… E înspăimântător!

Părintele Iakov începu din nou să se plimbe.

— Doamne Isuse! strigă el, ridicându-şi braţele spre cer. Sfinţi părinţi! Nu mai pot nici sluji… Vedeţi, dumneavoastră îmi vorbiţi de şcoală, iar eu stau ca o stană de piatră, nu înţeleg nimic şi nu mă gândesc decât la mâncare… Da, chiar şi în faţa altarului!… Adică… Dar ce-i cu mine? îşi veni deodată în fire. Dumneavoastră trebuia să plecaţi. Vă rog să mă iertaţi… Eu, doar aşa… vă rog să mă iertaţi…

Kunin strânse în tăcere mâna părintelui Iakov şi îl petrecu până la uşă. Întorcându-se în birou, se opri în faţa ferestrei. De acolo îl văzu pe preot cum iese din casă, cum îşi trage peste frunte pălăria ponosită, cu boruri largi, şi cum, plecându-şi capul în pământ, de parcă-i era ruşine de spovedania lui, o ia la drum.

„Dar nu-i văd calul nicăieri!” se miră Kunin.

Şi se îngrozi la gândul că preotul făcuse în fiecare zi, pe jos, drumul până la el. Şi doar până la Sinkovo erau şapte sau opt verste şi un noroi de nu-ţi puteai scoate picioarele din el! Îi văzu apoi pe vizitiul Andrei şi pe băiatul Paramon. Săreau peste băltoace, împroşcându-l pe părintele Iakov cu noroi, şi se apropiau de el în goană, să-i binecuvânteze. Preotul îşi scoase pălăria, îl binecuvântă întâi pe Andrei, apoi mângâie băiatul pe creştet, binecuvântându-l şi pe el.

Kunin îşi trecu mâna peste ochi şi i se păru că i se umezesc degetele. Se depărtă de fereastră şi-şi plimbă privirea înceţoşată prin odaia în care mai răsuna încă glasul acela sfios, înăbuşit parcă… Se uită pe masă… Spre norocul lui, părintele Iakov uitase, în grabă, să ia predicile… Kunin se repezi la ele, le rupse în bucăţi şi le azvârli, cu scârbă, sub masă.

— Şi eu, care habar n-aveam! gemu el, lăsându-se să cadă pe divan. Eu, care sunt de mai bine de un an pe locurile astea, membru permanent al zemstvei, judecător de pace onorific şi fac parte din comitetul şcolar! Nu, nu sunt decât o marionetă oarbă, un încrezut! Trebuie să fac ceva pentru el, şi cât mai repede! Cât mai repede!

Se zbătea chinuit, strângându-şi tâmplele între mâini şi frământându-şi mintea.

— La 20 ale lunii primesc salariul, două sute de ruble… Sub un pretext oarecare, o să dau câte ceva şi părintelui, şi doctoriţei… Pe preot o să-l chem să-mi facă o moliftă, iar cât priveşte doctorul, o să mă prefac bolnav… În felul acesta, nu-i lovesc în mândria lor… Şi pe Avraam o să-l ajut…

Îşi număra banii pe degete şi nu voia să recunoască adevărul: cele două sute de ruble abia dacă-i vor ajunge să-şi plătească administratorul, servitorii şi mujicul care-i aducea carne… Fără să vrea îşi aduse aminte de trecutul nu prea îndepărtat, când cheltuia fără nicio socoteală averea tatălui său şi, mucos de douăzeci de ani, dăruia femeilor uşoare evantaie scumpe, plătea câte zece ruble pe zi lui Kuzma birjarul şi făcea cadouri actriţelor. Şi toate acestea, numai din vanitate… Ce bine i-ar prinde acum hârtiile de o rublă, de trei ruble sau de zece ruble pe care le risipea pe vremuri!

„Părintele Avraam cheltuieşte numai trei ruble pe lună, se gândea Kunin. Cu o singură rublă, preoteasa ar putea să-şi facă o cămaşă nouă, iar doctoriţa să plătească o spălătoreasă… Şi totuşi o să-i ajut! O să-i ajut, neapărat!

Deodată Kunin îşi aduse aminte de reclamaţia pe care o înaintase episcopului şi se închirci, ca şi cum l-ar fi luat pe neaşteptate cu frig. Şi la gândul acesta o ruşine apăsătoare i se revărsă în suflet: ruşine şi faţă de el însuşi, şi faţă de adevărul pe care nu se pricepuse să-l vadă…

Aşa a început şi s-a sfârşit încercarea sinceră de a desfăşura o activitate folositoare a unui om de bună credinţă, dar peste măsură de ghiftuit şi de fără socoteală.

Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3621, 29 martie, la rubrica „Pomelnicul de sâmbătă”. Semnată: An. Cehov. Cu mici abrevieri, povestirea a intrat în culegerea „În amurg”, Sankt-Petersburg, 1887, precum şi în ediţiile ei ulterioare (de la a 2-a la a 13-a, Sankt-Petersburg, 1888-1899). A fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.

Povestirea a făcut o puternică impresie asupra cititorilor şi a determinat pe un necunoscut să trimită redacţiei ziarului o scrisoare, semnată „Un medic”, prin care recunoaşte „adevărul celor descrise” în povestire.

Cu privire la succesul „Coşmarului”, iată ce scria Cehov fratelui său Alexandr (la 10 mai 1886): «…cele cinci povestiri publicate în „Novoe vremea” au stârnit la Piter atâta zarvă, că mi-e capul ameţit.»

Succesul acestor povestiri îl făcu pe N. Leikin să ceară includerea lor în culegerea de opere ale lui Cehov, în curs de apariţie, „Povestiri felurite”, editată de „Oskolki”. Cehov însă nu a primit: «Dintre povestirile publicate în „Novoe vremea”, niciuna nu poate intra în volum» – scria el (la 6 aprilie 1886), arătând că aceste povestiri ar strica „ansamblul” culegerii umoristice.

K. D. Muratova