Grişa

Grişa, un băieţel mic şi dolofan care a venit pe lume acum doi ani şi opt luni, se plimbă cu dădaca lui pe bulevard. Poartă un burnuz lung şi vătuit, are fular, căciulă mare cu nasture în creştet şi şoşoni. Se înăbuşă de căldură şi, pe deasupra, soarele jucăuş de aprilie îi bate drept în faţă şi-i înţeapă ochii.

Păşeşte cu sfială şi neîncredere şi toată făptura lui arată o mare nedumerire.

Până acum, Grişa nu cunoştea decât lumea dintre cei patru pereţi ai odăii lui, unde într-un colţ e pătucul, în altul cufărul dădacei, în al treilea un scaun, iar în al patrulea o candelă aprinsă. Dacă te uiţi cumva sub pat, vezi o păpuşă cu mâna ruptă şi o tobă. Iar dacă te uiţi după cufărul dădacei, descoperi tot soiul de lucruri: mosoare goale, hârtiuţe, o cutie fără capac şi o paiaţă stricată. În lumea aceea, afară de dădacă şi de Grişa, mai intră adesea mama şi pisica. Mama seamănă cu o păpuşă, iar pisica seamănă cu şuba tatei, numai că şuba n-are nici ochi, nici coadă. Din lumea căreia i se zice „odaia copiilor”, uşa duce într-un loc unde toţi ai casei mănâncă şi beau ceai. Acolo se află un scaun cu picioare înalte, iar în perete atârnă o pendulă care n-are altă treabă decât să-şi legene limba şi să bată. Din odaia aceea se poate trece în alta, cu fotolii roşii. Acolo, pe covor, se vede o pată negricioasă, pentru care şi până astăzi Grişa e ameninţat cu degetul. După odaia asta mai este încă una, unde nu-i voie să intri şi de unde, de multe ori, iese tata – o persoană grozav de misterioasă! Dădaca şi mama, e lucru ştiut, au un rost pe lumea asta: îi îmbracă pe Grişa, îi dau de mâncare şi-l culcă. Dar ce rost o fi având tata – asta nu ştie nimeni. Mai este pe lume încă o fiinţă misterioasă: mătuşa care i-a dăruit toba. Mătuşa asta când vine, când pleacă. Unde-o fi plecând? De multe ori a căutat-o Grişa şi sub pat, şi după cufăr, şi sub divan, însă n-a găsit-o nicăieri…

Dar în lumea asta nouă, în care soarele îţi înţeapă ochii, sunt atâţia taţi, atâtea mame şi atâtea mătuşi, de nu mai ştii la care să te uiţi! Mai ciudaţi însă şi mai misterioşi sunt caii. Grişa se uită la picioarele lor în mers şi nu înţelege nimic. Aruncă o privire spre dădacă, cerând lămuriri, dar dădaca tace.

Deodată, băiatul aude un tropot înspăimântător… Un grup de soldaţi, cu obrajii roşii şi cu măturiţe de baie subsuoară, vin pe bulevard în pas cadenţat, de-a dreptul spre el. Grişa îngheaţă de spaimă şi se uită întrebător la dădacă: oare n-o fi nicio primejdie? Dar dădaca nici n-o ia la fugă, nici nu plânge, ceea ce înseamnă că nu e primejdie. Grişa îi petrece cu ochii şi începe să meargă şi el în pas cu ei.

Două pisici mari, cu boturile lungi, cu limbile scoase şi cu cozile bârligate, traversează în goană bulevardul. Grişa îşi închipuie că trebuie să alerge şi el, şi se ia după pisici.

— Stai! îl strigă dădaca, apucându-l brutal de umeri. Încotro? Cine ţi-a dat voie să te zbenguieşti?

O dădacă necunoscută stă pe o bancă şi ţine pe genunchi o covăţică plină cu portocale. Trecând pe lângă ea, fără multă vorbă Grişa înhaţă o portocală.

— Ce faci? ţipă dădaca lui plesnindu-l peste mână şi smulgându-i portocala. Prostule!

Acum, lui Grişa i-ar face plăcere să poată ridica ciobul de sticlă de la picioarele lui. Ciobul licăreşte ca o candelă. Dar i-e frică să nu-l plesnească iarăşi dădaca peste mână.

— Respectele mele! aude Grişa deodată lângă urechea lui un glas gros şi sonor şi vede un bărbat înalt, cu nasturi poleiţi la haină.

Spre marea lui bucurie, omul dă mâna cu dădaca, se opreşte şi încep să vorbească amândoi. Strălucirea soarelui, uruitul trăsurilor, caii, nasturii poleiţi, – toate sunt atât de uimitor de noi pentru Grişa, şi în acelaşi timp nu-l sperie deloc, încât sufletul i se umple de încântare şi băiatul începe să râdă.

— Să mergem! Hai să mergem! strigă el către omul cu nasturii poleiţi, trăgându-l de poalele hainei.

— Unde să mergem? îl întreabă omul.

— Să mergem! stăruie Grişa.

Băieţelul ar vrea să-i explice că n-ar fi rău să-i ia cu dânşii şi pe tata, şi pe mama, şi pisica. Însă limba lui îngaimă cu totul altceva decât ceea ce doreşte el să spună.

Ceva mai târziu, dădaca o ia pe după colţul bulevardului şi intră cu Grişa într-o curte mare, în care mai este încă zăpadă. Omul cu nasturi poleiţi vine în urma lor. Ocolesc cu băgare de seamă troienele şi băltoacele, apoi urcă o scară murdară şi întunecoasă şi intră într-o odaie. În odaie e fum, miroase a untură încinsă şi o bucătăreasă străină stă lângă plită şi prăjeşte pârjoale. Bucătăreasa şi dădaca se sărută şi, împreună cu bărbatul, se aşază pe o bancă şi încep să vorbească încet. Grişa, peste măsură de înfofolit, simte că se înăbuşă de căldură.

„De ce mi-o fi aşa de cald?” se gândeşte el uitându-se în jur.

Şi Grişa vede tavanul afumat, furca cea cu două coarne cu care se scot oalele din vatră şi cuptorul, care se uită la el cu gura lui neagră şi mare…

— Ma-a-ma! scânceşte Grişa.

— Ei, ei! strigă la el dădaca. Mai stai oleacă!

Bucătăreasa aduce pe masă o sticlă, două pahare şi o plăcintă. Cele două femei şi omul cu nasturii poleiţi ciocnesc şi beau câteva pahare. Apoi omul începe să le sărute, când pe dădacă şi când pe bucătăreasă. După aceea, toţi trei se pornesc să cânte încetişor.

Grişa întinde mâna spre plăcintă şi i se dă şi lui o bucăţică. Mănâncă şi se uită cum bea dădaca… Îi vine şi lui gust să bea.

— Dă-mi! Dă-mi dădacă! cere el.

Bucătăreasa îi dă o gură din paharul ei. Băiatul face ochii mari, se încrâncenă, tuşeşte şi multă vreme după aceea scutură din mâini, în timp ce femeia se uită la el şi râde.

Întors acasă, Grişa începe să le povestească mamei, pereţilor şi pătucului, unde a fost şi ce a văzut. Nu povesteşte atât cu limba, cât cu obrazul şi cu mâinile. Arată cum strălucea soarele, cum alergau caii, cum se uita la el cuptorul cel fioros şi cum bea bucătăreasa…

Seara, nu poate să doarmă cu niciun chip. Soldaţii cu măturiţe, pisicile cele mari, caii, ciobul de sticlă, covăţica plină cu portocale, nasturii poleiţi – toate i se învălmăşesc în minte şi-l tulbură. Se mai învârte de pe o parte pe cealaltă, mai mormăie nu ştiu ce şi în cele din urmă, nemaiputând să îndure neliniştea, începe să plângă.

— Ei, dar ştii că ai fierbinţeală! zice mama, punându-i palma pe frunte. Din ce ţi-o fi venit?

— Cuptorul! scânceşte Grişa. Fugi de-aici, cuptorule!

— Desigur că a mâncat mai mult decât trebuie… zice mama cu convingere.

Şi Grişa, cu mintea îmbâcsită de impresiile culese din viaţa cea nouă, pe care o cunoscuse cu puţin înainte, capătă de la mama o lingură cu unt de ricin.

Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1866, nr. 14, 5 aprilie. Semnată: A. Cehonte. Povestirea, mult schimbată, a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.

Tema i-a fost propusă lui Cehov de către scriitorul V. Bilibin, secretarul de redacţie al revistei „Oskolki”, în scrisoarea din 4 martie 1886: „Psihologia copilului, a micului Fedea (2-3-4 ani).” După ce a scris schiţa, Cehov i-a comunicat lui Bilibin prin scrisoarea din 14 martie 1886: « „Grişa” e tema dumneavoastră. Vă mai aduceţi aminte? Mulţumesc…» V. Bilibin i-a răspuns (la 2 aprilie): « „Grişa” e foarte, foarte reuşit.»