Cucoanele
Feodor Petrovici, directorul învăţământului primar din gubernia N., care se credea om drept şi generos, primi în audienţă, în cancelarie la el, pe învăţătorul Vremenski.
— Nu, domnule Vremenski, îi zise el, e absolut necesar să-ţi dai demisia. Cu un glas ca al dumitale nu se poate să-ţi mai continui slujba de învăţător. Dar cum de ţi-ai pierdut glasul?
— Eram înfierbântat şi am băut o bere rece… şuieră învăţătorul.
— Păcat! Să slujeşti paisprezece ani şi deodată să dea peste dumneata o pacoste ca asta! Dracu’ s-o ia de treabă! Auzi, să-şi prăpădească omul cariera pentru asemenea fleac! Şi ce ai de gând să faci acum?
Învăţătorul nu-i răspunse.
— Ai familie? îl întrebă directorul.
— Nevastă şi doi copii, Excelenţa Voastră… şuieră din nou învăţătorul.
Tăcură. Directorul se ridică de la masă şi, tulburat, începu să se plimbe prin birou.
— Nu mă duce capul ce să fac cu dumneata! începu el. Învăţător nu poţi să mai rămâi, anii de pensie nu ţi i-ai împlinit… iar ca să te las în voia sorţii, să te bată vânturile, nu mă rabdă inima. Orice s-ar spune, eşti de al nostru, ai slujit paisprezece ani… Înseamnă că e datoria noastră să te ajutăm… Dar cum să te ajut? Ce pot eu să fac pentru dumneata? Pune-te în situaţia mea: ce pot să fac pentru dumneata?
Se lăsă din nou tăcere. Directorul se plimba prin birou şi se gândea, iar Vremenski, doborât de-atâta nenorocire, stătea pe marginea scaunului şi se gândea şi el. Deodată, directorul se lumină la faţă, ba chiar pocni din degete.
— Mă mir cum de nu mi-am adus aminte mai curând! începu el repede. Ascultă, uite ce pot să-ţi propun… Săptămâna viitoare iese la pensie secretarul azilului nostru. Dacă vrei, te numesc în locul lui! Poftim!
Vremenski, care nu se aştepta la atâta bunăvoinţă, se lumină şi el.
— Nici nu se poate ceva mai bun! urmă directorul. Fă cerere imediat, astăzi, chiar…
După ce plecă Vremenski, Feodor Petrovici se simţi uşurat, ba chiar mulţumit şi fericit: nu mai avea înaintea ochilor trupul încovoiat al învăţătorului cu glas şuierător şi se bucura la gândul că, propunându-i un post liber, procedase drept şi cinstit, ca un om bun şi cu adevărat de treabă. Dar această bună dispoziţie nu ţinu mult. Îndată ce se întoarse acasă şi se aşeză la masă, soţia lui, Nastasia Ivanovna, păru a-şi aminti deodată:
— Aha, da… era cât pe ce să uit! Ieri a fost la mine Nina Sergheevna şi m-a rugat să vorbesc cu tine pentru un tânăr. Zicea că la azilul nostru o să se facă un loc liber…
— Da, dar locul acesta l-am şi promis altcuiva, zise directorul, încruntându-se. Şi pe urmă, tu ştii principiul meu: nu numesc pe nimeni prin protecţie.
— Ştiu, dar cred că pentru Nina Sergheevna poţi să faci o excepţie… Ea ţine la noi ca la familia ei, iar noi nu i-am făcut niciun bine până acum… Nici să-ţi treacă prin minte, Fedea, s-o refuzi! Cu mofturile tale ne superi pe amândouă, şi pe ea, şi pe mine!
— Şi pe cine îmi recomandă, mă rog?
— Pe Polzuhin!
— Pe care Polzuhin? Pe cel care a jucat de anul nou la reuniune rolul lui Geadţki? Pe filfizonul cela? Pentru nimic în lume!
Şi directorul lăsă furculiţa jos.
— Pentru nimic în lume! repetă el. Să mă ferească Dumnezeu!
— Dar de ce?
— Înţelege odată, dragă, că un bărbat tânăr care nu-ţi cere un serviciu direct, ci prin femei, e o secătură! De ce nu vine singur la mine?
După masă, directorul se culcă pe divanul din birou şi începu să-şi citească ziarele şi scrisorile pe care le primise.
„Iubite Feodor Petrovici – îi scria nevasta primarului. – Pretindeai odată că aş cunoaşte oamenii şi sufletul lor. Iată, ai prilejul să te convingi de acest lucru. Zilele astea va veni la dumneata un oarecare K-N. Polzuhin, pe care îl cunosc ca pe un tânăr foarte, foarte cumsecade, să-ţi solicite postul de secretar al azilului nostru. E un băiat cât se poate de simpatic. Dându-i concursul dumitale, o să te încredinţezi că…” şi aşa mai departe.
— Pentru nimic în lume! bombăni Feodor Petrovici. Să mă ferească Dumnezeu!
După asta, nu trecea zi fără ca directorul să nu primească scrisori de recomandaţie pentru Polzuhin. Într-o dimineaţă, i se prezintă Polzuhin însuşi – un bărbat tânăr şi gras, cu faţa rasă, de jocheu, şi îmbrăcat în haine negre…
— În chestiuni de serviciu primesc la cancelarie, nu aici, îi zise directorul, rece, după ce-i ascultă cererea.
— Iertaţi-mă, Excelenţa Voastră, dar cunoştinţele noastre comune m-au sfătuit să mă prezint aici.
— Hm!… mârâi directorul, uitându-se cu duşmănie la ghetele lui cu vârful ascuţit. După cât ştiu, urmă el, tatăl dumitale e om cu stare şi dumneata nu duci o viaţă de lipsuri, aşa că nu înţeleg ce te face să ceri postul acesta. Doar salariul e o nimica toată!
— Nu-i vorba de salariu, ci numai aşa… Oricum, e o slujbă la stat…
— Aşa-a!… Eu cred că peste o lună ai să te saturi de slujbă şi ai să te laşi păgubaş… Pe câtă vreme sunt candidaţi pentru care postul ăsta înseamnă o adevărată carieră. Da, sunt atâţia oameni săraci, care…
— N-o să mă satur de slujbă, Excelenţa Voastră! îl întrerupse Polzuhin. Vă dau cuvântul de onoare că o să-mi dau toată silinţa…
Directorul îşi ieşi din fire.
— Ascultă, domnule, de ce n-ai venit la mine de la început, întrebă el cu un zâmbet de dispreţ, ci ai găsit de cuviinţă să deranjezi în prealabil, atâtea cucoane?
— N-am ştiut că asta o să vă supere, îi răspunse Polzuhin, ruşinându-se. Dar dacă dumneavoastră, Excelenţă, nu ţineţi seamă de scrisorile de recomandaţie, vă pot prezenta certificate…
Scoase din buzunar o hârtie şi i-o întinse. Certificatul, scris într-o limbă şi cu o caligrafie de conţopist, purta semnătura guvernatorului, dar se vedea cât de colo că guvernatorul îl iscălise fără să-l citească, numai ca să scape, fără îndoială, de cine ştie ce cucoană care-l sâcâia.
— Ce să fac, mă supun… mă rog… zise directorul, după ce citi certificatul. Apoi oftă. Adă-mi mâine o cerere… N-am ce să fac…
După ce plecă Polzuhin, directorul se simţi cuprins de scârbă.
— Ce secătură! zicea, furios, plimbându-se de la un capăt la celălalt al biroului. Cu toate astea, şi-a ajuns ţinta, licheaua, filfizonul, sluga muierilor! Spurcăciunea! Animalul!
Scuipă cu năduf spre uşa pe unde dispăruse Polzuhin, dar deodată se ruşină: chiar în momentul acela intra în biroul lui o cucoană, soţia administratorului financiar.
— Numai o clipă, numai o clipă… începu cucoana. Stai jos, prietene, şi ascultă-mă cu atenţie… Se vorbeşte că ai avea un loc vacant… O să vină la dumneata, astăzi sau mâine, un tânăr, un oarecare Polzuhin…
Cucoana ciripea înainte, în timp ce directorul se uita la ea cu ochi tulburi şi prostiţi, ca un om gata să leşine. Se uita şi-i zâmbea politicos.
Iar a doua zi, când îl primi în cancelarie pe Vremenski, multă vreme directorul nu se putu hotărî să-i mărturisească adevărul. Se frământa, se bâlbâia şi nu ştia cum să înceapă şi ce să-i spună. Ar fi vrut să-i ceară iertare, să-i spună adevărul adevărat – dar limba i se împleticea ca la beţivi, urechile îi ardeau şi simţea cum îl cuprinde ciuda că e nevoit să joace un rol atât de ridicol în propria lui cancelarie şi încă faţă de un subaltern… Şi pe neaşteptate bătu cu pumnul în masă, sări în picioare şi strigă, înfuriat:
— N-am niciun loc pentru dumneata, înţelegi? N-am, n-am! Lasă-mă în pace, nu mă chinui! Într-un cuvânt, nu mă mai plictisi te rog!
Şi ieşi din cancelarie.
Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1866 nr. 16, 19 aprilie, cu subtitlu!: (Povestire). Semnată: A. Cehonte. Refăcută, a intrat în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.
La includerea în culegerea de opere, povestirea a suferit unele modificări de stil şi a fost scurtată.
S-a scos următorul episod (care vine după bileţelul nevestei primarului):
«În aceeaşi seară, directorul se duse la Elena Egorovna, la care obişnuia să treacă pe înserate „ca să se reculeagă sufleteşte”… Nici n-apucă bine să se lase într-un fotoliu şi să se moleşească, că Elena Egorovna se şi aşeză lângă el şi începu:
«— A propos… Zilele acestea o să vină la tine un tânăr, un oarecare Polzuhin. O să te roage pentru o slujbă…
«— Ei, drăcia dracului! bombăni răguşit directorul, strângându-şi pumnii de mânie şi făcându-se stacojiu. Până şi aici a ajuns, ticălosul? Ei, nu-i un măgar? Dar lasă că-i arăt eu lui slujbă!»
Sfârşitul povestirii a fost mult schimbat. Iniţial era aşa: „Ar fi vrut să-i ceară iertare, să-i spună adevărul curat, dar n-avea destul curaj să vorbească deschis cu un subaltern. Şi trebui să mintă, să mintă… să mintă până într-atât, încât se înroşi până la rădăcina părului, iar limba i se împletici în gură ca la un om beat.”
