În noaptea sfântă

Stăteam pe malul râului Goltva şi aşteptam să vină bacul de pe celălalt mal. De obicei, Goltva nu era decât un râu oarecare, liniştit şi îngândurat, care clipea sfios prin păpurişul des – pe când acum aveam în faţă un adevărat lac. Apele primăverii se revărsaseră, inundând până cine ştie unde amândouă malurile şi acoperind grădinile de zarzavat, fâneţele şi bălţile, aşa fel încât nu era de mirare să vezi ieşind la iveală, pe întinsul nesfârşit al apei, plopi şi tufe care păreau a fi, pe întuneric, stânci mohorâte.

Vremea mi se părea minunată. Era întuneric, însă eu desluşeam şi copacii, şi apa, şi oamenii… Pământul era luminat de stelele care acoperiseră tot cerul. Nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată atâta puzderie de stele. Într-adevăr n-aveai unde să pui degetul. Erau şi mari, cât oul de gâscă, şi mici cât sămânţa de cânepă… Pentru această petrecere sărbătorească ieşiseră toate pe cer, de la cea mai mică până la cea mai mare – spălate, cochete şi vesele. Şi toate, până la una, clipeau domol din raze. Cerul se răsfrângea în apă. Stelele se scăldau în adâncul negru, tremurând odată cu valurile mărunte ale râului. Văzduhul era cald şi liniştit… Departe, pe malul celălalt, în bezna nepătrunsă, ardeau câteva focuri răzleţe, de un roşu aprins…!

La doi paşi de mine, se vedea umbra întunecată a unui mujic purtând pălărie cu fundul înalt şi un ciomag gros şi noduros în mână.

— Mult mai întârzie bacul! am zis eu.

— Ar cam fi vremea să vină, îmi răspunse umbra.

— Şi tu aştepţi bacul?

— Nu, eu, numai aşa… căscă mujicul. Vreau să văd „luminăţia”. Aş trece eu şi dincolo, dar spun drept că n-am cinci copeici pentru bac.

— Îţi dau eu cinci copeici.

— Nu, mulţumesc… Mai bine, cu cele cinci copeici, aprind o lumânare la mănăstire, pentru mine… O să-mi fie mai de folos, că eu pot să stau şi aici. Ia te uită, că tot nu vine bacul! Parcă s-a dat la fund!

Mujicul se apropie de apă, apucă odgonul şi strigă:

— Ieronim! Ieroniiiim!…

Ca şi cum i-ar fi răspuns, de pe malul celălalt se auzi, prelung, clopotul cel mare. Glasul lui era plin şi adânc, ca struna cea groasă a contrabasului: ai fi zis că întunericul însuşi răguşise. Îndată după aceea răsună o bubuitură de tun. Bubuitura se rostogoli în bezna nopţii şi se pierdu undeva, departe, în spatele nostru. Mujicul îşi scoase pălăria şi-şi făcut cruce.

— Hristos a înviat! zise el.

Încă nu se potoliseră în văzduh valurile stârnite de cel dintâi dangăt de clopot, că răsună încă unul şi, îndată după el, al treilea. Întunericul se umplu de un zvon tremurat şi neîntrerupt. Lângă focurile cele roşii se mai aprinseră şi altele, şi toate începură să pâlpâie clipind cu nelinişte.

— Ieroni-im!… se auzi un strigăt prelung şi înăbuşit.

— Strigă cineva de pe malul celălalt, zise mujicul. Asta înseamnă că bacul nu-i nici acolo… Pesemne c-a adormit Ieronim al nostru!

Luminile de pe mal şi glasul catifelat al clopotului te chemau într-acolo… Începusem să-mi pierd răbdarea, îngrijorat – când în sfârşit, uitându-mă bine în depărtare, am văzut în beznă o umbră care aducea grozav cu o spânzurătoare. Era bacul mult aşteptat. Se apropia aşa de încet, încât, dacă nu s-ar fi văzut din ce în ce mai desluşit, ai fi zis că stătea pe loc sau că se îndrepta spre malul celălalt.

— Hai mai repede, Ieronim! strigă mujicul meu. Te aşteaptă boierul!

Bacul se apropie de mal, se clătină şi se opri scârţâind. Pe bac stătea, ţinându-se de odgon, un bărbat înalt, îmbrăcat în rasă de călugăr şi cu comănac pe cap.

— De ce ai întârziat atâta? l-am întrebat, sărind pe bac.

— Pentru numele lui Hristos, iertaţi-mă, răspunse Ieronim, încet. Mai este cineva?

— Nu mai este nimeni…

Ieronim se prinse cu amândouă mâinile de odgon, se încovoie ca un semn de întrebare şi icni. Bacul scârţâi şi se clătină. Umbra mujicului cu pălărie înaltă începu să se depărteze încetul cu încetul de mine, ceea ce însemna că bacul plecase. Curând, Ieronim se îndreptă din mijloc, împingând numai cu o singură mână. Tăceam amândoi şi ne uitam la malul către care ne îndreptam. Acolo şi începuse „luminaţia” pe care o aştepta mujicul. Chiar lângă apă se vedeau focuri uriaşe: ardeau în vâlvătăi butoaie cu smoală. Răsfrângerile focurilor, purpurii ca Luna când răsare, se târau în fâşii lungi şi late întru întâmpinarea noastră. Flăcările luminau propriul lor fum şi umbrele omeneşti, lungite, care se mişcau în jurul focurilor. Dar mai încolo, îndărătul lor, de unde venea glasul catifelat al clopotelor, ca şi de o parte şi de alta, era aceeaşi beznă neagră şi nepătrunsă. Deodată, străpungând întunericul, o rachetă se înălţă spre cer ca o panglică de aur, descrise un arc şi, ca şi cum s-ar fi lovit de bolta cerului, pârâi şi se risipi în scântei. De pe mal se auzi un zvon prelung, ca un val de urale îndepărtate.

— Frumos! am zis.

— Nici că se poate mai frumos! suspină Ieronim. 

— Aşa-i în noaptea asta, domnule! Altă dată nici nu te-ai uita la rachete, dar într-o asemenea zi te bucuri de toate deşertăciunile lumii… De unde veniţi?

I-am spus de unde veneam.

— Aşa… Apoi astăzi e zi de mare bucurie… urmă Ieronim vorbind cu glasul slab şi întretăiat de suspine, ca un om abia sculat după boală. Se bucură şi cerul, se bucură şi pământul, şi gheena… Ziua asta o sărbătoreşte toată suflarea omenească… Numai, vă rog să-mi spuneţi, domnule; oare de ce nu-şi uită omul necazurile nici când are o bucurie mare?

Am avut impresia că întrebarea lui neaşteptată voia să mă provoace la una din acele discuţii nesfârşite, întru mântuirea sufletului, care le plac atât de mult călugărilor trândavi şi plictisiţi. Cum n-aveam gust de vorbă lungă, l-am întrebat într-o doară:

— Şi ce necazuri ai dumneata, părinte?

— Apoi, necazuri ca toate necazurile, Înălţimea Voastră… Numai că astăzi, domnule, s-a întâmplat la mănăstire o nenorocire cum nu s-a mai pomenit: în mijlocul liturghiei, chiar în timpul paremiilor, a murit ierodiaconul Nikolai…

— Ce să faci, aşa a fost voia Celui de Sus! i-am răspuns împrumutând un ton călugăresc. Toţi suntem muritori. După mine, ar trebui să vă bucuraţi… Se zice că cel ce moare în ajunul Paştelui, sau de Paşte, se duce de-a dreptul în împărăţia cerurilor.

— Asta aşa-i…

Am tăcut amândoi. Umbra mujicului cu pălărie înaltă se făcuse una cu umbra malului. Butoaiele cu smoală ardeau din ce în ce mai viu.

— Chiar şi sfântă scriptură vorbeşte despre zădărnicia durerii şi dreapta judecată a minţii, rupse tăcerea Ieronim. Atunci de ce sufletul omului se zbuciumă şi nu vrea să asculte de dreapta judecată? De ce îţi vine să plângi cu amar?

Ieronim ridică din umeri, se întoarse spre mine şi urmă, grăbit:

— Dacă aş fi murit eu, sau altul, poate că nici nu s-ar fi băgat de seamă. Dar a murit Nikolai! N-a murit altul, ci Nikolai! Nici nu-ţi vine a crede ca nu mai este pe lumea asta! Uite, stau colea, pe bac, şi mi se pare că acuşi o să-l aud strigându-mă de pe mal… Ca să nu-mi fie frică, totdeauna venea la mal şi mă striga. Se scula noaptea anume pentru asta. Bun suflet! Doamne, dacă aţi şti cât era de bun şi de milostiv! Puţine mame sunt pentru copiii lor ceea ce era Nikolai pentru mine! Mântuieşte, Doamne, sufletul lui!

Ieronim puse mâna pe odgon, dar se întoarse din nou spre mine.

— Şi ce minte luminată avea, Înălţimea Voastră! urmă, ca şi cum ar fi cântat. Şi ce glas frumos şi dulce! întocmai aşa cum o să se spună acuşi, la liturghie: „O, iubitule! O, prea dulcele tău glas!” Şi pe lângă toate celelalte, mai avea şi un dar care nu se mai află!

— Ce fel de dar? l-am întrebat.

Călugărul mă cântări cu privirea şi, ca şi cum s-ar fi convins că eram vrednic să mi se încredinţeze o taină, zâmbi cu veselie.

— Darul de a scrie acatiste… răspunse el. O minunăţie domnule, nu altă! Aveţi să vă cruciţi când am să vă spun… Părintele arhimandrit al nostru e de prin părţile Moscovei, părintele vicar a făcut academia teologică la Kazan, avem şi ieromonahi pricepuţi, şi stareţi – dar niciunul nu se pricepe să scrie acatiste. Pe când Nikolai, un biet călugăr acolo, un ierodiacon, care nu învăţase nicăieri şi nici ca înfăţişare nu era cine ştie ce – scria! Şi cum le scria! O minunăţie!

Ieronim îşi împreună mâinile şi, uitând cu totul de odgon, urmă cu aprindere:

— Părintele vicar îşi face predicile cu multă trudă. Iar când a fost să scrie istoricul mănăstirii, i-a mâniat pe toţi fraţii care încotro, până i-a dat gata, ba s-a dus şi singur de vreo zece ori la oraş – pe când Nikolai îşi scria acatistele de parcă se juca! Şi doar a scrie un acatist nu-i aşa de uşor cum ar fi să scrii istoricul unei mănăstiri ori o predică!

— Cum, e aşa de greu să scrii un acatist? l-am întrebat.

— Grozav de greu… şi Ieronim clătină din cap. La treaba asta, dacă n-ai dar de la Dumnezeu nu-ţi ajută nici înţelepciunea, nici sfinţenia. Călugării care nu se pricep socot că e de ajuns să cunoşti viaţa sfântului căruia-i închini acatistul şi să te iei după celelalte. Dar socoteala asta, domnule, nu-i dreaptă. Fără îndoială că cel ce scrie un acatist trebuie să cunoască cât se poate de bine viaţa sfântului, până la cel din urmă punctişor. Şi chiar dacă te iei după celelalte acatiste, trebuie să ştii cum şi ce fel să începi şi despre ce anume să scrii… De pildă, să vă spun: cel dintâi condac începe, la toate acatistele, cu „cel ales” sau „cel chemat”… Cel dintâi icos trebuie să înceapă totdeauna cu „îngerul”. Acatistul către Prea Dulcele Isus, dacă vă interesează, începe aşa: „Al îngerilor făcător şi domn al puterilor”; acatistul către prea sfântă născătoare de Dumnezeu: „îngerul îngerilor trimis din ceruiri”, iar cel către Nicolae făcătorul de minuni: „înger după chip, pământean după fire”, şi aşa mai departe. Toate încep cu „îngerul”. Fără îndoială că nu se poate să nu ţii seama şi de celelalte acatiste, însă lucrul de căpetenie nu e nici viaţa sfântului şi nici legătura cu alte acatiste, ci frumuseţea şi dulceaţa cuvântului. Tot ce scrii în acatist va să fie la locul lui, scurt, dar şi amănunţit în acelaşi timp. În fiecare rând trebuie să se simtă bunătatea, blândeţea şi gingăşia: niciun cuvânt aspru, grosolan sau nepotrivit. Trebuie să scrii aşa fel, încât inima celui ce se roagă să se bucure şi să plângă, iar mintea să i se cutremure şi să i se înfricoşeze. În acatistul lui către născătoarea de Dumnezeu se află scris: „Bucură-te înălţime, la care anevoie urcă gândurile omeneşti; bucură-te adâncime, pe care nici ochii îngereşti nu te pot vedea!” În alt loc, tot în acatistul către născătoarea, spune aşa: „Bucură-te, pom luminos şi roditor, din care se hrănesc cei bine credincioşi; bucură-te, pom binecuvântat, înverzit şi înfrunzit, sub care se adăpostesc atâţia!”

Ieronim îşi acoperi faţa cu mâinile, ca şi cum s-ar fi înspăimântat de ceva ori s-ar fi ruşinat, apoi clătină din cap.

— „Pom luminos şi roditor… pom binecuvântat, înverzit şi înfrunzit…” şopti el. Ce vorbe găsea! Cu ce pricepere îl dăruise Dumnezeu! Ca să scurteze strângea mai multe vorbe şi înţelesuri laolaltă – şi ce dulce şi frumos ieşea! „Dătător de lumină celor vii…” zice el în acatistul către Prea Dulcele Isus. „Dătător de lumină”! Un cuvânt ca acesta nu-l găseşti nici în graiul de fiecare zi, nici în cărţi – dar el l-a născocit, l-a găsit în mintea lui! Pe lângă dulceaţă şi măreţie, domnule, fiecare rând cât de mic, trebuie să fie împodobit în fel şi chip, să cuprindă şi flori, şi fulgere, şi vânt, şi soare – toate minunăţiile lumii văzute! Şi fiecare strigare trebuie aşa fel alcătuită, încât să fie plăcută şi să nu supere urechea. „Bucură-te, crin înflorit în rai!” zice el în acatistul către sfântul Nikolai făcătorul de minuni. Nu zice numai aşa, „crin din rai”, ci „crin înflorit în rai!” Că aşa e mai frumos şi mai dulce la auz… Da, aşa scria Nikolai! întocmai aşa cum vă spun. Şi nici nu pot să vă spun cât de frumos scria!

— Într-adevăr, atunci e păcat că a murit, am zis. Dar cată să-i dăm zor, părinte, că altfel întârziem…

Ieronim îşi veni în fire şi se repezi la odgon. Pe mal cântau acum toate clopotele. Se vede că se făcea înconjurul bisericii, deoarece toată partea întunecată de dincolo de butoaiele cu smoală era presărată cu luminiţe mişcătoare.

— Şi Nikolai nu-şi tipărea acatistele? l-am întrebat pe Ieronim.

— Unde era să le tipărească? oftă el. Şi pe urmă, ce rost ar fi avut? Pentru ce? La noi la mănăstire nimeni nu-şi bate capul cu aşa ceva. Nu le place… Toată lumea ştia că Nikolai scrie, dar nimeni nu-l lua în seamă. În ziua de azi, domnule, oamenii nu mai preţuiesc scrierile noi!

— N-au încredere în ele?

— Întocmai. Dacă Nikolai ar fi fost stareţ, atunci poate că fraţii s-ar fi ploconit înaintea lui. Dar el n-avea nici patruzeci de ani. Unii chiar râdeau şi-i socoteau meteahna scrisului drept păcat.

— Atunci, de ce scria?

— Aşa, mai mult pentru mângâierea sufletului său. Dintre toţi fraţii, numai eu îi citeam acatistele. Câteodată mă duceam la el într-ascuns, să nu mă vadă ceilalţi, şi tare se mai bucura că-l cercetez! Mă îmbrăţişa, mă netezea pe creştet şi mă mângâia cu vorbe blânde, ca pe un copil. Pe urmă închidea uşa chiliei se aşeza alături de mine şi începeam să citim…

Ieronim lăsă din nou odgonul şi se apropie de mine.

— Eram ca doi prieteni, îmi şopti, privindu-mă cu ochi strălucitori. Unde se ducea el, mă duceam şi eu. Când lipseam, îmi ducea dorul. Şi mă iubea mai mult decât pe toţi ceilalţi, pentru că plângeam când îi citeam acatistele. Îmi sângerează inima când îmi aduc aminte! Acum, mă simt aşa de parcă aş fi orfan sau văduvă… Ştiţi, oamenii de la noi din mănăstire îs buni, blajini, cucernici… însă niciunul nu-i mai cioplit, mai delicat… Ce vreţi, oameni simpli, oameni de jos. Toţi vorbesc tare, tropăie când merg, fac gălăgie, tuşesc… pe când Nikolai vorbea totdeauna domol şi blând, iar dacă ştia că cineva doarme sau se închină, trecea pe lângă el ca o musculiţă sau ca un ţânţăraş. Iar chipul lui era gingaş şi trist…

Ieronim oftă adânc şi puse iarăşi mâna pe odgon. Ne apropiam de mal. Din întunericul şi liniştea râului, intram cu încetul într-o împărăţie vrăjită, plină de fum înecăcios, de larmă şi de lumini pârâitoare. Acum puteam să văd desluşit cum umblau oamenii în jurul butoaielor cu smoală. Licăririle focului făceau să pară ciudate, aproape fantastice, trupurile şi feţele lor roşii. Din când în când, printre capete şi feţe omeneşti se iveau boturi de cai, încremenite, parcă turnate în aramă roşie.

— Îndată or să înceapă a cânta canoanele de Înviere… zise Ieronim. Dar Nikolai nu mai este şi nu mai are cine să le pătrundă înţelesul… Pentru el, nu era cântare mai dulce decât asta. Fiecare cuvinţel îi pătrundea! Uite, dumneavoastră o să fiţi acolo: luaţi aminte la ce se cântă şi o să vedeţi dacă nu vi se opreşte răsuflarea!

— Dar dumneata nu vii la biserică?

— Mie nu mi-e îngăduit… Trebuie să mă duc cu bacul…

— Şi nu te poate înlocui nimeni?

— Nu ştiu… Trebuia să mă schimbe încă de la ceasurile nouă. Însă, după cum vedeţi, nu m-au schimbat… Şi drept să vă spun, tare aş fi vrut să merg şi eu la biserică…

— Eşti călugăr?

— Da… adică numai frate.

Bacul se înfipse în mal şi se opri. Am pus în palma lui Ieronim cinci copeici, preţul trecerii, şi am sărit pe uscat. Îndată se urcă pe bac, scârţâind, o căruţă mânată de un băiat. În căruţă dormea o babă. Uşor luminat de vâlvătaia focurilor, Ieronim se opinti în odgon, se încovoie şi urni bacul din loc…

Am făcut câţiva paşi prin moroi, pe urmă am dat de o cărare moale, proaspăt bătătorită. Cărarea ducea – trecând prin mori de fum, prin mijlocul gloatei învălmăşite, printre cai deshămaţi, printre căruţe şi brişti — spre poarta întunecată a mănăstirii, care părea o gaură neagră. Şi pretutindeni se auzeau scârţâituri, sforăieli şi râsete, pretutindeni se revărsau licăriri purpurii şi umbre unduitoare de fum… Un adevărat haos! Şi în înghesuiala aceea se mai găsea încă loc ca să se încarce tunuleţul şi să se vândă turtă dulce!

După zid, în curte, am dat peste aceeaşi învălmăşeală. Acolo însă era mai multă rânduială şi mai multă cuviinţă. Mirosea a ienupăr, a tămâie şi a smirnă. Oamenii vorbeau tot în gura mare, dar nu mai auzeai nici sforăieli, nici râsete. În jurul crucilor şi al lespezilor de pe morminte, stăteau înghesuiţi unul lângă altul mujici cu cozonaci şi cu legăturele. Se vede că mulţi veniseră cine ştie de unde ca să-şi sfinţească cozonacii şi erau morţi de oboseală. Pe potecuţa acoperită cu plăci de tuci, care ducea de la poartă până la uşa bisericii, fraţi tineri alergau grăbiţi, bocănind cu cizmele. Din clopotniţă, unde era mare zarvă, se auzeau strigăte.

„Ce noapte zbuciumată! îmi ziceam. Şi totuşi cât e de frumos!”

Aş fi vrut să fugă somnul, şi neastâmpărul acela să cuprindă toată firea, începând cu întunericul nopţii şi sfârşind cu lespezile, cu crucile de pe morminte şi cu copacii pe sub care se îngrămădeau oamenii. Dar nicăieri nu era atâta frământare şi atâta învălmăşeală ca în biserică. În uşă se dădea o bătălie neîntreruptă între flux şi reflux: unii intrau, alţii ieşeau, dar se întorceau îndată, ca să mai stea puţin şi să iasă iarăşi. Credincioşii se mutau de ici-colo fără odihnă, ca şi cum ar fi căutat ceva. Valul pornea de la intrare şi se revărsa în toată biserica, tulburând până şi rândurile din faţă, unde stăteau oamenii aşezaţi, oamenii cu greutate. Nici vorbă să te poţi reculege, să te poţi închina în linişte! De altfel, nimeni nu se închina. Toată lumea părea cuprinsă de o bucurie nesăbuită şi copilărească, o bucurie care căuta doar un pretext ca să izbucnească în afară şi să se prefacă în mişcare – fie chiar şi în îmbulzeala aceea sau în acel du-te-vino lipsit de cuviinţă.

Aceeaşi ciudată nelinişte se trăda până şi în oficierea sfintei slujbe a învierii. Porţile împărăteşti, ca şi cele de la miazăzi şi de la miazănoapte, erau larg deschise; în jurul policandrului pluteau nori groşi de fum de tămâie. Încotro te uitai, nu vedeai decât lumină şi strălucire şi nu auzeai decât sfârâitul lumânărilor… Nu se mai citea nimic: cântările pline de viaţă şi de veselie nu aveau să mai contenească până la sfârşitul slujbei. După fiecare cântare, preoţii îşi schimbau odăjdiile şi ieşeau să cădelniţeze, şi lucrul acesta se repeta la fiecare zece minute.

Nici n-apucasem bine să mă aşez într-un loc, când din faţa mea se stârni un val de oameni care mă aruncă îndărăt, şi pe dinainte îmi trecu un diacon înalt şi bine legat, în mână cu o lumânare lungă şi roşie. În urma lui păşea grăbit, cădelniţând, arhimandritul – cărunt şi cu mitră de aur pe cap. Când cei doi dispărură din câmpul meu de vedere, mulţimea mă împinse din nou la locul meu. Dar nu trecură nici zece minute şi se stârni alt val, şi iarăşi se arătă diaconul. De data aceasta însă, în urma lui venea vicarul – acelaşi care, după spusele lui Ieronim, scrisese istoria mănăstirii.

Amestecat în mulţime şi împărtăşind bucuria obştească mă gândeam cu adâncă tristeţe la Ieronim. De ce nu-l schimbau? De ce nu trimiteau pe bac alt călugăr, mai puţin simţitor decât el?

„Înalţă ochii tăi spre ceruri, Sioane, şi bucură-te… – cânta corul în strană. Că au venit la tine cu făclii aprinse şi fiii tăi de la apus, şi cei de la miazănoapte, şi cei de la mare şi de la răsărit…”

Mă uitam la feţele credincioşilor. Toate aveau un aer de sărbătoare. Dar nimeni nu asculta şi nu căuta să pătrundă înţelesul cântării şi nimănui nu „i se tăia răsuflarea…” De ce nu l-or fi schimbând pe Ieronim? Mi-l închipuiam stând cu capul aplecat, undeva, lângă perete şi ascultând frumuseţea cântării sfinte… Cu inima lui simţitoare ar sorbi cu nesaţ tot ce luneca acum pe la urechile celor din jurul meu, s-ar îmbăta până la extaz, până i s-ar tăia răsuflarea – şi n-ar fi în tot sfântul lăcaş om mai fericit ca el. Dar Ieronim era acolo, pe bacul lui, şi în timp ce făcea mereu drumul de la un mal al râului întunecat la celălalt, se gândea cu durere la fratele şi prietenul care se săvârşise întru Domnul…

Din spate se porni iarăşi un val de oameni. Un călugăr gras şi zâmbitor se strecură pieziş pe lângă mine, învârtindu-şi mătăniile şi uitându-se îndărăt: făcea loc unei doamne cu pălărie pe cap şi cu palton de catifea. În urma lor venea grăbit un ţârcovnic, purtând pe deasupra capetelor un scaun.

Am ieşit din biserică. Voiam să-l văd pe Nikolai cel mort, anonimul scriitor de acatiste. Am luat-o prin curte, unde, de-a lungul zidurilor, se înşirau chiliile călugărilor şi m-am uitat pe câteva ferestre. Dar nu l-am văzut pe Nikolai şi m-am întors îndărăt. Astăzi însă nu-mi pare rău. Cine ştie, poate că dacă l-aş fi văzut, icoana pe care mi-o zugrăveşte acum închipuirea s-ar fi risipit. Pe omul acela bun, cu suflet de poet, care ieşea noaptea să-l strige pe Ieronim şi care îşi presăra acatistele cu flori, cu stele şi cu raze de soare, pe omul acela singuratic şi de nimeni înţeles, eu mi-l închipui palid şi sfios, cu trăsături delicate, blânde, triste. În ochii lui sclipea, fără îndoială, pe lângă inteligenţă şi bunătate, acel entuziasm copilăresc stăpânit, pe care l-am simţit şi în glasul lui Ieronim când îmi repeta fraze din acatistele lui.

Când s-a sfârşit liturghia şi am ieşit cât toţii din biserică, noaptea începea să se destrame. Se apropia dimineaţa. Stelele se stinseseră şi cerul era de un albastru cenuşiu, posomorât. Peste plăcile de tuci ale potecii, peste lespezile de pe morminte şi peste mugurii copacilor, căzuse rouă uşoară. Aerul era proaspăt şi răcoros. Dincolo de zidurile mănăstirii nu mai era aceeaşi mişcare ca peste noapte. Şi caii, şi oamenii păreau obosiţi şi somnoroşi. Abia îşi urneau picioarele. Iar din butoaiele cu smoală nu rămăseseră decât grămezi negre de scrum. Când e obosit şi somnoros, omului i se pare că toată firea îi seamănă, încât şi mie mi se părea că şi copacii, şi iarba cea tânără, cădeau de somn. Până şi clopotele sunau parcă mai fără viaţă şi mai puţin vesel decât noaptea. Zbuciumul se potolise şi, din toată însufleţirea, nu mai rămăsese decât o dulce oboseală şi o nesfârşită nevoie de somn şi de căldură.

Acum puteam să văd râul cu amândouă malurile lui. Deasupra apei pluteau, când aproape, când mai departe, nouraşi uşori de ceaţă. Dinspre râu venea un frig aspru. Când am sărit pe bac, am găsit acolo o brişcă şi vreo douăzeci de bărbaţi şi de femei. Odgonul, umed şi – cum mi se părea – somnoros şi el, se întindea până cine ştie unde peste râul lat, iar pe alocuri se pierdea în ceaţa albă.

— Hristos a înviat! Nu mai e nimeni? întrebă încet cineva.

Am recunoscut glasul lui Ieronim. Acum întunericul nopţii nu mă mai împiedeca să-l văd. Era un bărbat înalt, de vreo treizeci şi cinci de ani, cu umerii înguşti, cu trăsăturile mari şi rotunjite, cu ochii leneşi închişi pe jumătate şi cu o bărbuţă încâlcită, în chip de cioc. Avea un aer nespus de trist şi de ostenit.

— Tot nu te-au schimbat? m-am mirat eu.

— Pe mine?… întrebă el, zâmbindu-mi cu toată faţa lui plină de frig şi umedă de rouă. Apoi acum, chiar că nu mai are cine să mă schimbe până dimineaţă! Că toţi se duc la părintele arhimandrit, la praznicul de Paşte…

Împreună cu un mujic cu căciulă roşcată, ca acele cofiţe din coajă de tei în care se vinde mierea, Ieronim se opinti în odgon. Icniră amândoi o dată, şi bacul se urni din loc.

Am pornit, tulburând în calea noastră ceaţa care se ridica alene. Tăceau cu toţii. Ieronim împingea numai cu o mână, cu gândul aiurea. Îşi plimbă o vreme peste chipurile noastre ochii blânzi şi spălăciţi, apoi şi-i opri pe faţa rumenă, cu sprâncene negre, a unei negustoriţe tinere, care stătea tăcută alături de mine, zgribulindu-se din pricina ceţii care-o învăluia. Şi tot timpul drumului, călugărul nu-şi mai luă ochii de la ea.

Dar în privirea aceea lungă nu era aproape nimic bărbătesc. Şi cred că Ieronim nu căuta pe faţa femeii decât trăsăturile blânde şi delicate ale prietenului său adormit întru Domnul.

Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3636, 13 aprilie. Semnată: An. Cehov. Povestirea a intrat în culegerea „În amurg”, Sankt-Petersburg, 1887, în ediţiile ei ulterioare, precum şi în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901