Senzaţii tari

Toate acestea s-au petrecut la un tribunal de circumscripţie din Moscova, şi nu chiar atât de demult. Nevoiţi să rămână pe noapte în tribunal, juraţii începuseră să vorbească, înainte de a se culca, despre „senzaţii tari”. Ajunseseră la acest subiect aducându-şi aminte de un martor care, după cum spunea el, încărunţise şi rămăsese bâlbâit numai din cauza câtorva clipe de groază prin care trecuse. Şi juraţii se hotărâseră să-şi răscolească amintirile şi să povestească fiecare, înainte de a adormi, câte o întâmplare. Viaţa e scurtă şi totuşi nimeni nu se poate lăuda că n-a trecut, în zilele lui, prin clipe de groază.

Un jurat povesti cum era să se înece; altul cum îşi otrăvise copilul, din greşeală, dându-i sulfat de zinc în loc de bicarbonat – şi asta noaptea, într-un ţinut fără doctori şi fără farmacii. E drept că băieţelul nu murise, dar tatăl era să-şi piardă minţile. Al treilea, un bărbat bolnăvicios şi nu prea bătrân, povesti cum încercase să se sinucidă de două ori: prima dată se împuşcase, a doua se aruncase sub tren.

Al patrulea jurat, scurt şi gras, îmbrăcat cu oarecare eleganţă, începu aşa:

— Aveam douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani, nu mai mult, când m-am îndrăgostit până peste cap de actuala mea soţie şi i-am cerut mâna… Acum m-aş biciui bucuros pentru prostia de a mă fi însurat de tânăr, dar atunci nu ştiu ce aş fi fost în stare să fac dacă Nataşa n-ar fi primit! Era o dragoste adevărată, ca în romane: pătimaşă, turbată, şi dracu’ mai ştie cum. Mă înăbuşeam de fericire şi nu ştiam unde să mă mai ascund de ea. Ajunsesem să le bat capul, şi tatei, şi prietenilor, ba şi slugilor, plictisindu-i cu nesfârşite poveşti despre dragostea mea înfocată. Oamenii fericiţi sunt cei mai sâcâitori şi mai plictisitori din lume. Mi-e ruşine şi astăzi când îmi aduc aminte cât îi sâcâiam…

Pe vremea aceea, printre prietenii mei era şi un tânăr avocat. Astăzi, avocatul cu pricina e vestit în toată Rusia, dar pe atunci abia începea să fie cunoscut şi nu era nici aşa de bogat, nici aşa de celebru încât, întâlnind un vechi prieten, să aibă dreptul să nu-l recunoască şi să nu-şi scoată pălăria… Mă duceam la el o dată sau de două ori pe săptămână. Cum ajungeam, ne întindeam pe câte un divan şi începeam să filozofăm.

Odată, stăteam aşa pe divan şi-i spuneam că nu există profesiune mai ingrată decât avocatura. Încercam să-i demonstrez că, după ce sunt ascultaţi martorii, tribunalul se poate lipsi foarte uşor şi de procuror, şi de avocat, şi că nu mai are nevoie de ei, deoarece atât acuzarea, cât şi apărarea, nu fac decât să încurce judecata. Dacă un jurat, om în toată firea, sănătos la minte şi întreg la suflet, s-a convins că tavanul acesta e alb, că Ivanov e vinovat – nici un Demostene n-ar fi în stare să lupte cu convingerea lui şi să i-o înfrângă! Mă rog, cine ar putea să mă convingă pe mine că mustăţile mi-s roşcate, când eu ştiu că-s negre? Ascultând apărarea, poate că o să mă simt impresionat, poate că o să plâng chiar, dar convingerea mea adâncă, întemeiată în cea mai mare parte pe fapte, pe evidenţă, n-o să se schimbe cu nimic… Însă prietenul meu, avocatul, căuta să-mi demonstreze că eram tânăr şi prost şi că toate astea erau copilării. După el, un fapt evident poate fi şi mai evident dacă e prezentat de oameni pricepuţi şi cinstiţi – asta-i una la mână. Apoi, talentul e o forţă uriaşă, un uragan în stare să prefacă în pulbere până şi pietrele, darămite o nimica toată, cum sunt convingerile unor mici-burghezi oarecare şi ale unor negustoraşi de mâna doua! Unui om obişnuit îi vine tot atât de greu să lupte împotriva talentului, cum îţi vine greu să te uiţi la soare fără să clipeşti sau să opreşti vântul în loc! Prin puterea cuvântului, un simplu muritor poate converti la creştinism mii de sălbatici încăpăţânaţi. Odisseu era unul dintre oamenii cei mai neînduplecaţi din lume – şi totuşi l-au dat gata Sirenele… Şi aşa mai departe. Toată istoria e plină de asemenea exemple, iar în viaţă le întâlneşti la fiecare pas. Şi-aşa şi trebuie să fie, pentru că, altminteri, omul inteligent şi talentat n-ar avea prioritate faţă de cei proşti şi lipsiţi de talent…

Eu însă mă ţineam tare, încercând mereu să-i demonstrez că, oricum, convingerea e mai puternică decât talentul – cu toate că, la drept vorbind, nu-mi dădeam prea bine seama ce e convingerea şi ce e talentul. Fără îndoială că vorbeam numai aşa, ca să vorbesc.

— Să te luăm, de pildă, pe tine… urmă avocatul. În momentul de faţă eşti convins că logodnica ta e un înger şi că nu există în tot oraşul om mai fericit decât tine. Iar eu îţi spun că mi-ar fi de ajuns zece sau douăzeci de minute, ca să te aşezi la masa asta şi să-i scrii că strici logodna!

Am început să râd.

— Nu râde, vorbesc serios, stărui prietenul meu. Dacă vreau, peste douăzeci de minute ai fi fericit la gândul că nu mai eşti obligat să te însori. Nu zic că am cine ştie ce talent, dar nici tu nu eşti grozav!

— Încearcă! i-am spus.

— Nu, de ce? Ziceam şi eu, aşa… Eşti băiat bun şi ar fi crud să te supun la o asemenea experienţă… Şi pe urmă, astăzi n-am niciun chef.

Ne-am aşezat la masă, să cinăm. Vinul, gândul la Nataşa şi la dragostea pe care i-o purtam, mă făceau să-mi simt din plin fericirea şi tinereţea. Fericirea mea era atât de desăvârşită încât avocatul, care stătea în faţa mea şi mă privea cu ochii lui verzi, îmi părea mic, şters, nefericit…

— Totuşi încearcă! stăruii. Haide, te rog!

Avocatul clătină din cap şi se încruntă. Pesemne că începeam să-l plictisesc.

— Ştiu, zise el, că după experienţa asta ai să-mi mulţumeşti şi ai să-mi spui că sunt salvatorul tău. Totuşi trebuie să ne gândim şi la logodnica ta. Ea te iubeşte şi ruptura asta ar face-o să sufere. Şi pe urmă, e aşa de încântătoare! Te invidiez…

Avocatul oftă, mai înghiţi o gură de vin şi începu să-mi spună cât de încântătoare era Nataşa mea. Avea un dar de a descrie, neîntrecut. Putea să-ţi înşire o groază de vorbe numai despre genele unei femei sau despre degetul ei cel mic. Îl ascultam cu nespusă plăcere.

— Multe femei am văzut în viaţa mea, zicea el, dar pe cuvântul meu de cinste că Natalia Andreevna e o perlă, o fată rară, ţi-o spun ca unui prieten! Fără îndoială că are şi defecte, şi încă multe, dacă vrei. Cu toate astea, e fermecătoare.

Şi avocatul începu să-mi înşire defectele logodnicei mele. Astăzi îmi dau prefect de bine seama că vorbea despre femei în general, despre părţile lor slabe. Atunci însă mi se părea că vorbeşte numai despre Nataşa. Se extazia în faţa năsucului ei cârn, a ţipetelor şi a râsului ei ascuţit, a capriciilor ei – adică tocmai în faţa a ceea ce-mi displăcea mai mult la ea. Toate acestea, după părerea lui, erau nesfârşit de atrăgătoare, de graţioase şi profund feminine. Fără să-mi dau seama, trecu pe nesimţite de la tonul acela înflăcărat la unul părintesc, sfătos, apoi la zeflemea… Se înfierbântase de-a binelea, iar preşedintele tribunalului nu era de faţă, aşa că n-avea cine să-l potolească. Nici nu era chip să deschid gura. De altfel, ce i-aş fi putut răspunde? Prietenul meu nu-mi spunea nimic nou, ci tot lucruri de mult cunoscute. Şi tot veninul nu era în ceea ce spunea, ci în forma afurisită în care prezenta lucrurile. O formă într-adevăr diabolică! Ascultându-l atunci, m-am încredinţat că unul şi acelaşi cuvânt poate avea o mie de înţelesuri şi de nuanţe, că totul atârnă de felul cum îl spui şi de felul cum alcătuieşti fraza. Bineînţeles că eu nu pot să reproduc nici tonul, nici felul lui de a vorbi. Vă pot spune doar că, ascultându-l şi plimbându-mă dintr-un capăt în celălalt al odăii, mă revoltam, mă indignam şi dispreţuiam împreună cu el. L-am crezut chiar şi atunci când mi-a declarat, cu lacrimi în ochi, că eram un om mare, că meritam o soartă mai bună, că mi-era dat să fac, în viitorul apropiat, fapte de seamă, pe care însurătoarea ar putea să le împiedice!

— Prietene! striga el, strângându-mi mâna cu putere. Te implor, te conjur, opreşte-te cât nu e prea târziu. Opreşte-te! Să te ferească Dumnezeu de o greşeală neînţeleasă şi crudă ca asta! Nu-ţi distruge tinereţea, prietene!

Dacă vreţi să credeţi, bine, dacă nu… cum vreţi: până la urmă însă, m-am aşezat la masă şi i-am scris logodnicei mele o scrisoare de ruptură. Scriam şi mă bucuram că nu era prea târziu să-mi repar greşeala. După ce am lipit plicul, m-am grăbit să ies în stradă ca să pun scrisoarea la cutie. Avocatul merse şi el cu mine.

— Foarte bine! Minunat! mă felicită el când scrisoarea pentru Nataşa dispăru în întunericul cutiei poştale. Te felicit din tot sufletul. Mă bucur pentru tine.

După ce am mai făcut câţiva paşi, avocatul urmă:

— Fără îndoială, căsnicia îşi are şi părţile ei bune. Eu, de pildă, fac parte dintre oamenii pentru care căsnicia şi viaţa de familie sunt totul…

Şi începu să-mi descrie cum o să fie viaţa lui de om însurat. Prin faţa mea treceau acum toate amărăciunile vieţii singuratice de holtei.

Vorbea cu aprindere de viitoarea lui soţie, de plăcerile vieţii simple de familie, iar entuziasmul lui era atât de neprefăcut, atât de încântător, încât atunci când ne-am apropiat de uşa casei lui, eram în prada celei mai cumplite deznădejdi.

— Ce-ai făcut cu mine, ticălosule? am strigat, înăbuşindu-mă de mânie. M-ai nenorocit! De ce m-ai silit să scriu scrisoarea aceea blestemată? O iubesc pe Nataşa, o iubesc!

Mă juram că o iubesc şi eram înspăimântat de fapta mea, pe care o socoteam acum absurdă şi nesăbuită. Senzaţie mai tare, mai zguduitoare decât aceea prin care am trecut atunci, domnilor, nu se poate imagina. O, ce am simţit în clipele, acelea, ce am suferit! Dacă s-ar fi găsit un om milostiv care să-mi strecoare în mână un revolver, mi-aş fi tras cu plăcere un glonţ în tâmplă!

— Ei, lasă, lasă… a început a râde avocatul bătându-mă pe umăr. Nu mai plânge. Scrisoarea n-o să ajungă la destinaţie. Adresa de pe plic eu am scris-o, nu tu. Şi am scris-o atât de încâlcit, încât cei de la poştă n-or să priceapă nimic. Dar întâmplarea asta să-ţi fie de învăţătură: altă dată să nu mai vorbeşti despre lucruri pe care nu le înţelegi.

Şi acum, domnilor, să vorbească cel care vine la rând.

Al cincilea jurat se aşeză mai bine pe scaun, ba chiar deschisese gura să-şi înceapă povestirea, când deodată se-auzi orologiul din turnul Spasski.

— Douăsprezece… numără unul dintre juraţi. Dar, domnilor, în ce categorie clasaţi senzaţiile prin care trece acum inculpatul nostru? Ucigaşul acesta îşi petrece noaptea aici, la tribunal, în celula arestaţilor. Şi, fie că stă culcat, fie că stă pe marginea patului – că de dormit, hotărât că nu doarme – petrece o noapte albă, ascultând bătăile acestui ceas… La ce s-o fi gândind? Ce halucinaţii l-or fi chinuind?…

Şi dintr-odată toţi juraţii uitară de „senzaţiile tari”. Emoţiile prin care trecuse prietenul lor atunci când îi scrisese Nataşei scrisoarea de ruptură li se păreau acum fără nicio importanţă, ba chiar fără niciun haz. Nimeni nu mai povesti nimic şi, în linişte şi tăcere, începură cu toţii să se pregătească de culcare…

Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta” 1886, nr. 107, 21 aprilie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul, (Scenetă), Semnată: A. Cehonte. Cu numeroase modificări a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.

La includerea în culegerea de opere, Cehov a revăzut povestirea din punct de vedere stilistic, intervenind aproape în fiecare frază. Aşa, de pildă, a înlocuit multe cuvinte din dialoguri („a scânci” cu „a plânge”, „i-a căzut cu tronc” cu „s-a îndrăgostit”, „şi-ar fi tras un glonţ în căpăţână” cu „şi-ar fi tras un glonţ în tâmplă”, „pălăvrăgea” „cu „vorbea” şi aşa mai departe). Afară de aceasta, autorul a făcut numeroase abrevieri în întreg textul, adăugând în acelaşi timp, ici şi colo, câteva cuvinte şi câteva fraze.

Rândurile de la sfârşit: „Ce halucinaţii l-or fi chinuind? …să se pregătească de culcare” lipseau în textul iniţial.