Noaptea dinaintea judecăţii
POVESTIREA UNUI ÎMPRICINAT
— Nu-i a bine, boierule! zise surugiul întorcându-se spre mine şi arătându-mi cu biciul un iepure care ne tăia drumul.
Ştiam eu şi fără asta că soarta mi-era pecetluită. Mă duceam la tribunalul judeţean din S., unde trebuia să mă aşez pe banca acuzaţilor, pentru bigamie. Timpul era groaznic. Când am ajuns, pe noapte, la staţia de poştă, arătam ca un om tăvălit prin zăpadă, udat cu apă şi la urmă bătut zdravăn, până într-atât eram de rebegit, de ud şi de năucit de hurducătura drumului. La staţie m-a întâmpinat însuşi căpitanul de poştă – un bărbat înalt, în izmene cu dunguliţe albastre, chel, somnoros şi cu o pereche de mustăţi care păreau că-i ies din nări şi nu-l lasă să miroasă.
Iar cât despre miros, apoi ştiu că aveai ce mirosi! Când căpitanul de poştă, bombănind, suflând greu şi scărpinându-se pe după guler, deschise uşa spre „saloanele” staţiei şi-mi arătă în tăcere, cu cotul, locul unde trebuia să mă odihnesc, m-a trăsnit o duhoare atât de cumplită de acreală, de ceară roşie şi de ploşniţă, încât era cât pe ce să mă înăbuş. Lampa de tinichea, care stătea pe masă şi lumina pereţii de bârne, afuma ca o surcea aprinsă.
— Dar groaznică putoare e pe-aici pe la dumneavoastră, seniore! am strigat intrând în odaie şi punându-mi geamantanul pe masă.
Căpitanul de poştă trase aerul pe nas şi clătină din cap a neîncredere.
— Miroase ca totdeauna, zise el, apoi iarăşi se scărpină. Vi se pare pentru că veniţi de la ger. Surugiii dorm pe lângă cai, iar boierii nu put…
L-am lăsat pe căpitanul de poştă să plece şi am început să cercetez adăpostul meu vremelnic. Divanul pe care trebuia să mă culc, lat cât un pat pentru două persoane şi îmbrăcat cu muşama, era rece ca gheaţa. Pe lângă divan, în odaie, mai erau o sobă mare de tuci, masa cu lampa despre care am vorbit, o pereche de pâslari ai nu ştiu cui, un sac de voiaj, de mână, şi, într-un colţ, un paravan. După paravan dormea cineva, liniştit. Terminând de cercetat odaia, mi-am pregătit aşternutul pe divan şi am început să mă dezbrac. Nasul mi se deprinsese cu duhoarea. Mi-am scos surtucul, pantalonii şi cizmele şi, zâmbind, îndoindu-mă şi întinzându-mă cât puteam, am pornit a sări în jurul sobei de tuci, ridicându-mi sus de tot picioarele goale… În felul acesta m-am încălzit minunat. Nu-mi rămânea acum decât să mă întind pe divan şi să dorm. Dar tocmai atunci s-a întâmplat ceva cu totul neaşteptat. Fără să vreau privirea mi-a căzut asupra paravanului… şi închipuiţi-vă spaima mea! De după paravan se uita la mine un căpşor de femeie, cu părul despletit, cu ochişorii negri şi cu un şirag de dinţi mărunţei. Sprâncenele, negre şi ele, îi tresăreau, iar pe obraji îi jucau două gropiţe nostime – semn că râdea. M-am ruşinat. Dându-şi seama că-l văzusem, căpşorul se ruşină şi el şi se trase la loc. Cu ochii în pământ, ca şi cum aş fi avut vreo vină, m-am îndreptat cuminte spre divan, m-am culcat şi m-am învelit cu şuba.
„Ce ghinion! mă gândeam. Vasăzică m-a văzut cum ţupăiam! Mai mare ruşinea…”
Şi căutând să-mi amintesc trăsăturile feţei ei drăgălaşe, m-am lăsat fără voia mea furat de gânduri. Fel de fel de imagini, care de care mai dulci şi mai ispititoare, mi se îngrămădeau în minte… când, drept pedeapsă parcă pentru gândurile mele păcătoase, am simţit deodată pe obrazul drept o înţepătură ascuţită şi dureroasă. Mi-am dus repede mâna la obraz. N-am prins nimic, dar am ghicit ce era, deoarece a început să-mi miroase a ploşniţă strivită.
— Asta-i curată bătaie de joc! am auzit în aceeaşi clipă un glas dulce de femeie. Afurisitele astea şi-au pus în gând, pesemne, să mă mănânce de vie!
Hm!… Mi-am adus aminte atunci, de bunul meu obicei de a lua totdeauna cu mine, când plec la drum, zacherlină. Nici de data aceasta nu-l uitasem. Cât ai clipi am şi scos cutia din geamantan. Nu-mi rămânea acum decât să-i ofer căpşorului drăgălaş praful meu – şi cunoştinţa era gata! Dar cum să i-l ofer?…
— O, e îngrozitor!
— Doamnă, – am început cu un glas cât mai dulce. După cât înţeleg din ultima dumneavoastră exclamaţie, vă mănâncă ploşniţele. Din întâmplare, am la mine zacherlină. Dacă doriţi…
— O, mulţumesc!
— În cazul acesta, vi-l aduc îndată… – m-am bucurat. Numai să-mi iau şuba…
— Nu, nu… Daţi-mi-l peste paravan, nu veniţi aici!
— Cred şi eu că peste paravan! Nu vă speriaţi, că doar nu-s başbuzuc…
— Ce poţi să ştii? Oamenii ăştia care vin şi se duc…
— Hm!… Şi chiar dacă aş veni după paravan… n-ar fi nimic grav, mai cu seamă că sunt doctor – am minţit-o eu. – Iar doctorilor, poliţiştilor şi coaforilor de damă li-e permis să pătrundă în viaţa intimă a femeilor…
— Spuneţi drept că sunteţi doctor? Serios?
— Pe cuvântul meu! Şi în cazul acesta îmi daţi voie să vă aduc praful?
— Bine, dacă sunteţi doctor… Numai de ce să vă osteniţi? Pot să-l trimit la dumneavoastră pe soţul meu… Fedea! strigă femeia cea brună, coborând glasul. Fedea! Dar trezeşte-te odată, omule! Scoală-te şi du-te dincolo. Doctorul e atât de drăguţ să ne ofere un pic de zacherlină.
Prezenţa lui „Fedea” după paravan a fost pentru mine o noutate zguduitoare. Parcă m-ar fi lovit cineva cu maiul în creştet… Am simţit ceea ce încearcă, fără îndoială, cocoşul puştii când dă greş: ruşine, necaz şi regret… Inima mi-era atât de grea şi atât de ticălos mi s-a părut acel Fedea când a ieşit de după paravan, încât puţin a lipsit să nu strig: „Ajutor!” Era un bărbat înalt şi zdravăn, de vreo cincizeci de ani, cu cotlete cărunte, cu buze strânse de funcţionar şi cu vinişoare violete împrăştiate la întâmplare pe nas şi pe tâmple. Era în halat şi în papuci.
— Eşti foarte drăguţ, doctore… zise el luând praful şi întorcându-se spre paravan. Merçi… Vasăzică şi pe dumneata te-a prins viscolul?
— Da! am bombănit, culcându-mă pe divan şi trăgând furios şuba peste mine. M-a prins…
— Aşa-a!… Zinocika, pe năsucul tău fuge un pui de ploşniţă! îmi dai voie să-l prind?
— Mă rog, râse Zinocika. Nu l-ai prins? Cogeamite consilier de stat, toată lumea se teme de tine, şi nu eşti în stare să-i vii de hac unei biete ploşniţe!
— Zinocika, în faţa unui om străin!… (Se auzi un oftat). Totdeauna faci tu aşa… Pe cuvântul meu!
— Ce porci, nu lasă omul să doarmă! am mormăit, fără să ştiu singur de ce mă înfuriasem.
Dar cei doi soţi se liniştiră curând. Am închis ochii încercând să nu mă gândesc la nimic, ca să adorm. A trecut însă o jumătate de ceas, un ceas… şi eu tot nu dormeam. În cele din urmă vecinii mei începură şi ei să se foiască şi să se certe în şoaptă.
— Curios, nici praful ăsta nu ajută la nimic! bombănea Fedea. Atâtea ploşniţe n-am mai pomenit… Doctore! Zinocika mă roagă să te întreb: de ce or fi mirosind aşa de urât ploşniţele?
Ne-am întins la vorbă: de ploşniţe, de vreme, de iarna rusească, de medicină, la care mă pricep tot atât de puţin ca şi la astronomie, de Edison…
— Nu te jena, Zinocika… Doar e doctor! l-am auzit pe Fedea şoptind către nevastă-sa după ce vorbisem de Edison. Nu mai face mofturi şi întreabă-l… N-ai de ce să te temi. Şerveţov nu ţi-a fost de niciun folos, poate că o să-ţi fie ăsta…
— Întreabă-l tu! zise Zinocika.
— Doctore, mi se adresă Fedea, oare de ce simte nevastă-mea, câteodată, un fel de apăsare pe piept? O înăbuşă tusea, ştii, de parcă… ştii, ar coace ceva înăuntru…
— Asta-i poveste lungă, nu se poate încheia aşa, cât ai bate din palme… am încercat să ies din încurcătură.
— Ei, şi ce-i dacă-i lungă? Avem timp… tot nu putem dormi… Examineaz-o, drăguţă! Trebuie să-ţi spun că se caută cu Şerveţov… De treabă om, nimic de zis. Însă, cum să-ţi spun?… Eu unul n-am încredere în el! N-am încredere şi pace! Văd eu că nu eşti tocmai dispus, totuşi fii atât de bun! Cât timp o examinezi, eu mă duc până la căpitanul de poştă să-l rog să ne pregătească samovarul.
Şi Fedea ieşi, târşâindu-şi papucii. Am trecut după paravan; Zinocika şedea pe un divan lat, înconjurată de o mulţime de perne şi strângându-şi la gât guleraşul de dantelă al cămăşii.
— Scoate limba! am început, aşezându-mă alături de ea şi încruntând sprâncenele.
Zinocika îmi arătă limba, apoi se porni pe râs. Avea o limbă roşie, ca oricare alta. Am căutat să-i iau pulsul, dar nu i l-am găsit.
— Hm!… am mârâit.
Nu-mi aduc aminte ce întrebări i-am mai pus în timp ce mă uitam la faţa ei zâmbitoare. Ştiu doar că spre sfârşitul consultaţiei eram atât de tâmpit şi de zăpăcit încât nu-mi venea s-o mai întreb nimic.
În sfârşit iată-ne în jurul samovarului, Fedea, Zinocika şi cu mine. Trebuia să scriu reţeta, pe care am ticluit-o după toate regulile artei medicale:
Rp. Sic transit 0,05
Gloria mundi 1,0
Aquae distillatae 0,1
Câte o lingură la fiecare două ore.
Pentru doamna Sielova
Dr. Zaiţev
A doua zi dimineaţă, în timp ce – gata de drum şi cu geamantanul în mână – îmi luam adio pentru totdeauna de la noile mele cunoştinţe, Fedea mă prinse cu o mână de un nasture, întinzându-mi cu cealaltă o hârtie de zece ruble şi căutând să mă înduplece:
— Nu, nu se poate, trebuie să primeşti! Sunt deprins să plătesc orice muncă cinstită. Dumneata ai învăţat, te-ai străduit… Ţi-ai câştigat cunoştinţele cu sudoare şi sânge! Eu înţeleg lucrurile astea…
N-am avut încotro şi a trebuit să primesc hârtia de zece ruble.
În linii mari, aşa mi-am petrecut noaptea dinaintea judecăţii. Nu mai spun ce am simţit a doua zi, când s-a deschis uşa în faţa mea şi aprodul mi-a arătat banca acuzaţilor. Pot doar să mărturisesc că m-am îngălbenit şi m-am ruşinat cumplit atunci când, întorcându-mi capul, am văzut mii de ochi îndreptaţi asupra mea. Iar când mi-am aruncat privirea la feţele grave şi marţiale ale juraţilor, mi-am citit prohodul.
Dar mi-e cu neputinţă să vă descriu, iar dumneavoastră nu vă puteţi închipui spaima mea în clipa când, ridicându-mi ochii spre masa acoperită cu postav roşu, l-am văzut în fotoliul procurorului – pe cine credeţi? Pe Fedea! Stătea şi scria nu ştiu ce. Uitându-mă la el, mi-am adus aminte de ploşniţe, de Zinocika, de diagnosticul meu – şi nu un fior, ci întreg Oceanul Îngheţat mi-a trecut de-a lungul spinării… Terminând ce avea de scris, Fedea s-a uitat şi el la mine. La început nu m-a recunoscut, dar curând pupilele i s-au dilatat, falca i-a căzut în jos şi mâna a început să-i tremure. S-a ridicat încet şi m-a ţintuit cu o privire de gheaţă. Fără să-mi dau seama, m-am ridicat şi eu şi m-am uitat ţintă la el…
— Acuzat, numele dumitale… şi aşa mai departe, – începu preşedintele.
Procurorul se lăsă în fotoliu şi bău un pahar cu apă. Broboane reci de sudoare îi acopereau fruntea.
— Ehei, acum să vezi săpuneală! îmi ziceam.
După toate probabilităţile, procurorul se pregătea să mă atingă: se încrunta mereu, răsfoia declaraţiile martorilor, se strâmba, mârâia…
Dar e timpul să termin. Toate acestea le scriu în incinta tribunalului, în pauza de la prânz… Curând urmează cuvântul procurorului…
— Ce mă aşteaptă oare?
Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 5, 1 februarie, cu subtitlul: (O întâmplare din practica mea de medic şarlatan). Semnată: A. Cehonte. Cu un alt subtitlu şi după abrevierea textului, a intrat în culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova, 1887. Povestirea a fost revizuită stilistic pentru Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.
În noiembrie 1884, Cehov a trimis povestirea – dedicată lui Emil Pup (P. A. Sergheenko) şi semnată cu pseudonimul „Deadenka” – revistei „Strekoza”. Dar nu i-a fost publicată, redacţia găsind-o prea lungă pentru o revistă umoristică.
Cehov intenţiona să facă din această schiţă un vodevil, dar nu şi-a dus munca până la capăt (ciorna manuscrisului se păstrează în Arhiva centrală din Moscova).
