Farmacista
Orăşelul B., care nu are, în totul, decât două sau trei uliţe înguste, e cufundat în somn adânc. În văzduhul încremenit e linişte. Doar undeva departe, poate că tocmai dincolo de oraş, se aude un lătrat de câine, subţirel şi răguşit. Încă puţin şi o să se crape de ziuă.
Tot ce e suflare omenească doarme de mult. Numai nevasta tânără a spiţerului Ciornomordik, proprietarul farmaciei din orăşel, nu doarme. S-a culcat până acum de vreo trei ori, dar degeaba: nu poate adormi şi nu ştie de ce. Stă în faţa ferestrei deschise, numai în cămaşă de noapte, şi se uită pe stradă. Se înăbuşă de căldură, e plictisită şi i-e ciudă… atât de ciudă, încât îi vine să plângă. Dar de ce, nici asta n-o ştie. Simte cum i se urcă mereu un nod în gât… La spatele ei, numai la câţiva paşi, sforăie cu faţa la perete însuşi Ciornomordik. Un purice flămând i s-a înfipt la rădăcina nasului, dar spiţerul nu-l simte, ba chiar zâmbeşte, deoarece tocmai atunci visează că toţi oamenii din orăşel tuşesc şi vin la el, unul după altul, să cumpere picături de mentă. Doarme aşa de adânc, încât nu l-ai putea trezi nici dacă l-ai înţepa, nici dacă l-ai dezmierda, nici chiar dacă ai trage cu tunul!
Farmacia e aproape de marginea orăşelului, aşa că nevasta spiţerului vede câmpul până cine ştie unde… Vede cerul albind cu încetul spre răsărit, apoi rumenindu-se ca în faţa unui foc uriaş – şi deodată, de după o tufă îndepărtată, iese la iveală Luna mare, cu obrazul turtit. E roşie (totdeauna când iese de după tufe, nu se ştie de ce, Luna e grozav de ruşinată).
Pe neaşteptate, în liniştea nopţii se aud paşi şi zăngănit de pinteni, apoi glasuri.
„Trebuie să fie ofiţerii care se întorc de la ispravnic şi se duc în tabără”, îşi zice farmacista.
Ceva mai târziu se ivesc două umbre, în tunici albe, ofiţereşti: una e mare şi groasă, cealaltă mai mică şi mai subţire… Vin alene de-a lungul gardului, abia târându-şi picioarele, şi se apropie vorbind în gura mare. Când ajung în dreptul farmaciei, îşi încetinesc pasul şi se uită spre ferestre.
— Miroase a farmacie… zice ofiţerul cel subţire.
— Uite chiar farmacia! Da, mi-aduc aminte… Am fost săptămâna trecută de mi-am luat nişte unt de ricin. Farmacistul avea o mutră acră şi fălci de măgar. Ce mai fălci, nenişorule! Cu nişte fălci ca astea îi făcea praf Samson pe filisteni!
— Mda… face cel gros, cu glas adânc. Doarme farmacia, doarme şi farmacista! Dac-ai şti, Obteosov, ce frumuşică-i farmacista!
— Am văzut-o. Mi-a plăcut grozav… Ascultă, doctore, crezi că e posibil să fie ea îndrăgostită de fălcile cele de măgar? E posibil?
— O, fără îndoială că nu, oftează doctorul, de parcă l-ar fi prins mila de farmacist. O fi dormind acum, păpuşica, după ferestre… Ce zici, Obteosov? Stă întinsă, cu braţele desfăcute de căldură… cu guriţa pe jumătate deschisă… Un picioruţ îi atârnă din pat… Te pomeneşti că dobitocul cela de farmacist nici nu se pricepe în chestii de astea… Pentru el ori o femeie, ori o sticlă cu creolină, e acelaşi lucru.
— Ştii ceva, doctore? zice ofiţerul, oprindu-se. Hai să intrăm şi să cumpărăm ceva! Poate o vedem pe farmacistă…
— Ce-ţi trece prin minte! Acum, noaptea?
— Ei, şi ce? Doar îs datori să vândă şi noaptea! Hai să intrăm, drăguţule!
— Să încercăm…
Ascunsă după perdele, farmacista aude cum sună dogit clopoţelul. Întorcând capul spre bărbatul ei, care sforăie dulce şi zâmbeşte, îşi trage repede rochia, îşi vâră picioarele goale în pantofi şi aleargă în farmacie.
După uşa de sticlă se zăresc două umbre… Farmacista ridică puţin fitilul lămpii şi se grăbeşte să deschidă. Nu se mai simte nici plictisită, nici înciudată şi nici nu-i mai vine să plângă. Doar inima îi bate puternic. Întâi intră doctorul cel gros, apoi Obteosov cel subţire. Acum îi putem cerceta în voie. Doctorul are o burtă respectabilă, e brun, bărbos şi stângaci. La cea mai mică mişcare pârâie tunica pe el şi-i curg sudorile pe obraz. În schimb, ofiţerul e rumen, ras ca-n palmă, cu trăsături de femeie şi mlădios ca o cravaşă englezească.
— Ce doriţi? îi întreabă farmacista, strângându-şi rochia la piept.
— Daţi-ne… î-î-î… de cincisprezece copeici pastile de mentă!
Fără să se grăbească, farmacista coboară un borcan de pe poliţă şi începe să cântărească pastilele. Clienţii o privesc de la spate, fără să clipească: doctorul îşi ţine ochii pe jumătate închişi, ca un motan sătul, iar locotenentul e foarte grav.
— Pentru întâia oară văd o doamnă vânzând în farmacie… zice doctorul.
— Nu e de mirare… îi răspunde farmacista, trăgând cu coada ochiului la obrazul rumen al lui Obteosov. Bărbatul meu nu are niciun ajutor, aşa că de obicei îl ajut eu.
— Aşa… Dar aveţi o farmacie straşnic de simpatică! Ce de-a mai… astea… borcane de tot felul! Şi nu vă e frică să umblaţi cu atâtea otrăvuri? Brrr!
Farmacista închide punguţa şi i-o dă doctorului. Obteosov îi întinde o piesă de cincisprezece copeici. Trece aşa cam jumătate de minut de tăcere… Bărbaţii se uită unul la altul, fac un pas spre uşă, apoi iarăşi se uită unul la altul…
— Daţi-ne şi bicarbonat de sodiu de zece copeici, zice doctorul.
Mişcându-se alene, domol, farmacista întinde din nou mâna spre poliţă.
— Nu cumva aveţi în farmacie aşa ceva… îngăimă Obteosov, frecându-şi mâinile, aşa ceva, ştiţi, un fel de… vreo băutură întăritoare… apă gazoasă, să zicem? Aveţi apă gazoasă?
— Avem, îi răspunde farmacista.
— Bravo! Sunteţi o zână, nu femeie! Pregătiţi-ne, vă rog, vreo trei sticle.
Farmacista împachetează repede bicarbonatul de sodiu şi se face nevăzută în întunericul uşii.
— Ananas, nu altă! zice doctorul, făcând cu ochiul. Un ananas ca ăsta, Obteosov, nu găseşti nici în insula Madera. Ce zici? Hai? Dar… auzi cum sforăie cineva? Ăsta-i domnul farmacist în persoană, care binevoieşte să se odihnească…
Peste câteva clipe, farmacista se întoarce şi pune pe tejghea cinci sticle. Abia a ieşit din beci, din care pricină e aprinsă la obraz şi uşor tulburată.
— Sst… mai încet! zice Obteosov când, după ce a scos dopurile, farmacista scapă tirbuşonul. Nu faceţi zgomot, să nu vi se trezească bărbatul.
— Şi ce-i dacă s-o trezi?
— Doarme aşa de dulce… desigur că vă visează… În sănătatea dumneavoastră!
— Şi pe urmă, adaugă doctorul cu glasul lui gros, în timp ce apa gazoasă îi venea pe gât, bărbaţii sunt nişte dihănii aşa de plictisitoare, încât n-ar strica să doarmă tot timpul… Ehei, dacă la apa asta am avea şi un vinişor roşu!…
— Ce vă trece prin minte! râde farmacista.
— Ar fi grozav! Păcat că farmaciile nu vând şi băuturi spirtoase… De altfel… dumneavoastră trebuie să aveţi în farmacie vin, aşa, ca medicament. Aveţi vinum gallicum rubrum?
— Avem.
— Minunat! Aduceţi-l colea! Aduceţi-l, lua-l-ar naiba!
— Cât doriţi?
— Quantum satis! … Mai întâi puneţi-ne câte un dram în apa gazoasă şi pe urmă om vedea noi… Ce zici, Obteosov? Mai întâi cu apă, şi după aceea per se …
Doctorul şi Obteosov se aşază la tejghea, îşi scot chipiele şi încep să bea vin roşu.
— Trebuie să recunoaştem că vinul e din cale-afară de prost! Vinum mizerabilum… Bineînţeles că în prezenţa… hm!… e curat nectar… Domniţă, sunteţi încântătoare! Vă sărut mânuţa… în gând.
— Ce n-aş da să fac şi eu la fel… dar nu în gând! zice Obteosov. Pe cinstea mea! Mi-aş da şi viaţa…
— Lăsaţi astea… protestează doamna Ciornomordik, înroşindu-se şi luându-şi un aer grav.
— O, dar ce cochetă sunteţi! râde încet doctorul, privind-o viclean pe sub sprâncene. Ochişorii dumitale împuşcă, nu alta! Pif, paf! Vă felicit: aţi învins! Suntem la pământ!
Farmacista se uită la obrajii lor aprinşi, îi ascultă şi curând se înviorează şi ea. E aşa de veselă acum! Vorbeşte, râde, cochetează, ba chiar, după îndelungatele rugăminţi ale clienţilor, bea două degete de vin roşu.
— Ofiţerii ar face bine să vină mai des din tabără la oraş, zice. E o plictiseală aici, ceva de spaimă. Eu una mor de urât!
— Vă cred! se indignează doctorul. Un asemenea ananas… o asemenea minune a naturii să stea în… în pustietatea asta! Bine-a zis Griboedov: „În pustietate! La Saratov!” Dar e timpul să plecăm. Încântat de cunoştinţă, cât se poate de încântat! Ce avem de plată?
Farmacista îşi ridică ochii în tavan şi-şi mişcă mult timp buzele. Apoi răspunde:
— Douăsprezece ruble şi patruzeci şi opt de copeici!
Obteosov scoate din buzunar un portofel umflat, scotoceşte mult prin teancul de hârtii şi plăteşte.
— Bărbatul dumitale doarme dulce… visează… îngăimă el la despărţire, strângând mâna farmacistei.
— Nu-mi face plăcere să mi se spună prostii…
— Ce, astea-s prostii? Dimpotrivă… nu-s deloc prostii… însuşi Shakespeare a spus: „Ferice-i cel ce-n tinereţe fu june şi s-a copt la timp.”
— Lasă-mi mâna în pace!
În sfârşit, după lungi discuţii, clienţii îi sărută mâna şi ies din farmacie nehotărâţi, ca şi cum s-ar gândi dacă n-au uitat ceva.
Farmacista se întoarce repede în dormitor şi se aşază la aceeaşi fereastră. De acolo îi vede, pe doctor şi pe locotenent, depărtându-se cu regret de farmacie, iar după vreo douăzeci de paşi oprindu-se şi începând să vorbească în şoaptă. Despre ce or fi vorbind? Îi bate inima, tâmplele îi zvâcnesc şi nu ştie singură de ce… Îi bate inima de parcă cei doi, şoptind între ei, i-ar hotărî propria ei soartă.
După vreo cinci minute, doctorul îl lăsă pe Obteosov şi pleacă înainte, iar locotenentul se întoarce. Trece o dată prin faţa farmaciei, apoi încă o dată… Se opreşte în dreptul uşii, mai face câţiva paşi… În sfârşit se aude, sfios, clopoţelul.
— Ce? Cine-i acolo? întreabă deodată glasul farmacistului. Sună cineva şi tu habar n-ai! face el, supărat. Ce-i bătaia asta de joc?
Farmacistul se scoală, îşi ia halatul pe el şi trece în farmacie, legănându-se somnoros şi lipăind cu papucii pe podea.
— Ce… ce doriţi?! îl întreabă el pe Obteosov.
— Daţi-mi… daţi-mi de cincisprezece copeici pastile de mentă!
Trăgând mereu aerul pe nas, căscând, dormind de-a-n picioarelea şi izbindu-se cu genunchii de tejghea, farmacistul se înalţă la poliţă şi ia de acolo un borcan…
După câteva minute, farmacista îl vede pe Obteosov cum iese din farmacie, face doi-trei paşi şi aruncă pastilele de mentă în praful drumului. De după colţ îi iese înainte doctorul. Se opresc unul în faţa altuia apoi dispar, gesticulând, în ceaţa dimineţii…
— Cât sunt de nenorocită! îşi zice farmacista, uitându-se cu necaz la bărbatul ei care se dezbracă grăbit să se culce şi să-şi continue somnul. Doamne, cât sunt de nenorocită! repetă ea, izbucnind dintr-odată în plâns amar. Şi nimeni nu ştie, nimeni…
— Am uitat pe tejghea cele cincisprezece copeici, mormăie farmacistul, învelindu-se cu plapuma. Pune-le, te rog, în casetă…
Şi adoarme pe loc.
Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 25, 21 iunie. Semnată: A. Cehonte. Cu mari schimbări, a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.
La includerea povestirii în culegerea de opere, autorul a schimbat numele spiţerului – în textul iniţial îl chema Traclitemberg – a făcut modificări de stil aproape la fiecare frază, a lăsat la o parte unele cuvinte, propoziţiuni şi episoade, adăugând, pe alocuri, noi amănunte.
