Spaime

De când mă ştiu, de trei ori mi s-a întâmplat sa trec prin câte o spaimă mare.

Cea dintâi spaimă adevărată, care a făcut să mi se zburlească părul pe cap şi să mă treacă fiorii, mi-a pricinuit-o o întâmplare cât se poate de neînsemnată, dar destul de bizară. Într-o seară de iulie, neavând ce face, am plecat la poştă să-mi iau ziarele. Era una din acele seri liniştite şi calde, aproape înăbuşitoare, cum sunt toate serile monotone de iulie care, când încep, se ţin lanţ câte o săptămână sau două, uneori şi mai mult, până le tulbură dintr-odată câte o furtună năprasnică, urmată de o binevenită ploaie torenţială, care răcoreşte văzduhul pentru mult timp.

Soarele asfinţise de mult şi peste tot se lăsase o nesfârşită umbră cenuşie. Aerul stătut şi încremenit era îmbâcsit de aburirea dulceagă, cu gust de miere, a ierburilor şi florilor.

Plecasem cu o căruţă obişnuită de cărăuşie. La spatele meu, cu capul sprijinit de un sac cu ovăz, sforăia liniştit Paşka, feciorul grădinarului, un băieţel de vreo opt ani pe care-l luasem cu mine să vadă, la nevoie, de cal. Drumul nostru era un drum de ţară îngust, dar drept ca tras cu linia, care se furişa ca un şarpe uriaş prin lanurile cu grâu înalt şi des. Amurgul palid se stingea încetul cu încetul.

Dunga rumenă a asfinţitului era tăiată acum de un nor lung şi greoi, care aducea când cu o luntre, când cu un om înfăşurat într-o plapumă…

Mersesem aşa vreo două sau trei verste, când pe pânza decolorată a amurgului începură să se ivească, unul după altul, un şir de plopi înalţi şi drepţi ca lumânările. Dincolo de plopi sclipi râul – şi deodată, ca prin farmec, înaintea ochilor mei se desfăşură un tablou neasemuit. Trebuia să opresc calul, deoarece drumul, drept până atunci, o lua la vale povârnit şi năpădit de tufişuri. Noi eram sus pe deal, iar jos, dedesubtul nostru, se deschidea o groapă largă, plină de întuneric şi de umbre fantastice. Pe fundul acestei gropi, în şesul întins, păzit de plopi şi mângâiat de sclipirile râului, se ghemuise un sat. Acum, satul dormea… Izbele, clopotniţa bisericii şi plopii se desprindeau din amurgul cenuşiu, iar umbrele lor se răsfrângeau în oglinda netedă a râului.

L-am trezit pe Paşka, să nu se ducă de-a rostogolul din căruţă şi am început, cu băgare de seamă, să coborâm.

— Am ajuns la Lukovo? mă întrebă Paşka ridicându-şi alene capul.

— Am ajuns. Ţine hăţurile!…

Coboram cu calul de căpăstru şi mă uitam spre sat. De la cea dintâi aruncătură de ochi, mi-a atras atenţia un lucru ciudat: în partea cea mai de sus a clopotniţei, într-o ferestruică dintre cupolă şi clopote, sclipea o luminiţă. Luminiţa aceea, ca a unei candele gata să se stingă, când dispărea o clipă, când se aprindea din nou, mai vie încă. Ce căuta acolo? Ce rost avea? Nu puteam să cred că ardea dincolo de ferestruică, deoarece în turnuleţul de deasupra clopotniţei nu se aflau nici icoane, nici candele. După cât ştiam, acolo nu erau decât grinzi, praf şi pânze de păianjen. Şi apoi, ar fi fost greu să treacă cineva din clopotniţă în turnuleţ, trecerea fiind zidită.

Luminiţa aceea ar fi putut fi mai curând răsfrângerea unei lumini din afară. Dar, cu toate silinţele, n-am izbutit să descopăr vreun alt punct luminos în spaţiul larg care se desfăşura în faţa mea. Era o noapte fără lună. Geana palidă a amurgului, care abia mai pâlpâia, n-ar fi putut să se răsfrângă acolo, deoarece fereastra cu luminiţa dădea spre răsărit, nu spre apus. Gânduri ca acestea, şi altele încă, îmi umblau prin minte tot timpul cât coboram povârnişul cu calul de căpăstru. Când am ajuns în vale, m-am urcat în căruţă şi m-am mai uitat o dată la luminiţă: clipea ca şi înainte, când pierzându-se, când aprinzându-se din nou, mai vie încă.

„Ciudat, îmi ziceam, făcând fel de fel de presupuneri. Cât se poate de ciudat…”

Şi, încetul cu încetul, simţeam cum punea stăpânire pe mine un sentiment tulburător. La început, credeam că era vorba doar de ciudă: cum de nu eram în stare să-mi explic un fenomen atât de simplu? Dar mai târziu când, îngrozit, mi-am luat deodată ochii de la luminiţă şi l-am apucat de mână pe Paşka, mi-am dat seama că sentimentul acela nu era decât spaima… Simţeam cum mă pătrunde o impresie de singurătate, de nelinişte şi de frică, de parcă mă aruncase cineva, fără voia mea, în groapa aceea imensă şi plină de întuneric, în care nu eram decât eu şi clopotniţa care se uita la mine cu ochiul ei roşu.

— Paşka! am strigat, închizând ochii de groază.

— Da…

— Paşka, ce o fi însemnând luminiţa aceea din clopotniţă?

Paşka s-a uitat la clopotniţă peste umărul meu, apoi a căscat.

— Apoi, ştiu eu?…

Cele câteva vorbe schimbate cu băiatul m-au liniştit oarecum, dar nu pentru mult timp. Văzând cât eram de tulburat, Paşka şi-a holbat ochii lui mari la luminiţă, s-a mai uitat o dată la mine, pe urmă iar la luminiţă…

— Mi-e frică! a şoptit el.

Atunci, pierzându-mi minţile de spaimă, l-am cuprins cu o mână pe băiat, l-am strâns lângă mine şi am dat bici calului.

— Ce prostie! îmi ziceam. Toate astea sunt înspăimântătoare numai şi numai pentru că nu le înţeleg… Şi tot ce nu înţelegem ni se pare misterios şi ne sperie.

Căutam să mă încredinţez că am dreptate, dar în acelaşi timp nu încetam să dau bici calului. După ce am ajuns la staţie, am stat de vorbă cu căpitanul de poştă un ceas întreg, înadins, ba am mai şi citit două sau trei ziare. Totuşi neliniştea nu mă părăsea. Când ne-am întors, luminiţa nu se mai vedea. În schimb, umbrele caselor şi ale plopilor, ca şi dealul pe care trebuia să-l urcăm, îmi păreau vii. Şi nici până astăzi nu ştiu ce rost avea luminiţa aceea…

Altă spaimă pe care am tras-o mi-a fost pricinuită de o întâmplare tot atât de neînsemnată… Mă întorceam de la o întâlnire. Era ora unu noaptea, când natura e cufundată de obicei în somnul cel mai adânc şi mai dulce dinaintea dimineţii. De data aceasta însă, natura nu dormea şi n-ai fi putut spune că noaptea era liniştită. Se auzeau strigăte de cârstei, de prepeliţe şi de becaţine, cântec de privighetori şi ţârâit de greieri şi de coropişniţe. Deasupra ierbii plutea o ceaţă uşoară, iar sus, pe cer, norii alergau pe lângă Lună fără să se uite îndărăt. Natura nu dormea, de parcă i-ar fi fost frică să nu piardă, dormind, cele mai frumoase clipe din viaţa ei.

Mergeam pe o cărare îngustă, pe-alături de terasamentul căii ferate. Lumina Lunii luneca de-a lungul şinelor, peste care căzuse rouă. Umbrele uriaşe ale norilor treceau din când în când pe deasupra terasamentului. Departe înaintea mea ardea liniştit o luminiţă verde, înceţoşată.

„Înseamnă că totul e bine…” îmi ziceam, uitându-mă la luminiţa aceea.

Sufletul îmi era senin, liniştit şi fericit. Veneam doar de la întâlnire, de grăbit n-aveam de ce să mă grăbesc, somn nu mi-era, iar sănătatea şi tinereţea mea se trădau cu fiecare respiraţie, cu fiecare pas ce-mi răsuna, înăbuşit, în freamătul monoton al nopţii. Nu mai ştiu în ce stare sufletească eram atunci, dar mi-aduc aminte că mă simţeam fericit, nespus de fericit.

Mersesem aşa poate o verstă, când deodată am auzit în urmă un uruit, ceva ca rostogolirea unei ape mari. Uruitul se făcea tot mai puternic şi se tot apropia. Am întors capul: la vreo sută de paşi se desluşea umbra neagră a dumbrăvii din care abia ieşisem. În locul acela terasamentul făcea o curbă elegantă la dreapta, pierzându-se apoi printre copaci. M-am oprit, intrigat, şi am aşteptat. La cotitură apăru curând o namilă neagră şi uriaşă care se îndrepta cu vuiet greu spre mine şi, cu iuţeala unei păsări în zbor, trecu de-a lungul şinelor, chiar pe dinaintea mea. După câteva clipe, namila dispăru, iar uruitul ei se pierdu în freamătul nopţii.

Era un vagon de marfă ca toate vagoanele, fără nimic deosebit. Dar apariţia lui aşa, singur, fără locomotivă şi încă noaptea, mă tulbură. De unde ieşise, aşa, ca din pământ, şi ce putere îl purta de-a lungul şinelor cu viteza aceea ameţitoare? De unde venea şi încotro se ducea?

Dacă aş fi fost superstiţios, aş fi crezut că diavolii şi vrăjitoarele se întorceau în bârlogul lor, la odihnă, şi mi-aş fi căutat de drum. Dar aşa, acestui fenomen nu-i puteam găsi nicio explicaţie. Nu-mi venea să cred ochilor şi mă încurcam în tot felul de presupuneri, ca o muscă într-un păienjeniş…

Şi deodată am avut impresia că eram singur, singur de tot în spaţiul acela necuprins, că noaptea, care-mi părea posomorâtă acum, nu-şi mai lua ochii de la mine, mă pândea pas cu pas, şi că toate zgomotele – strigătele păsărilor de noapte şi foşnetul copacilor – erau sinistre şi că n-aveau alt rost decât să mă înspăimânte. Fără să-mi dau seama, am rupt-o de fugă ca un nebun, căutând să alerg din ce în ce mai repede. Şi atunci am început a desluşi un lucru pe care încă nu-l băgasem de seamă: suspinele jalnice ale firelor de telegraf.

— Mai mare ruşinea! mă dojeneam. Laşitatea asta e curată prostie!…

Şi totuşi laşitatea era mai puternică decât raţiunea. Mi-am încetinit goana numai când am ajuns la luminiţa cea verde, unde am dat peste o cabină neagră de acar. Lângă ea, pe terasament, stătea o umbră: fără îndoială, paznicul.

— Ai văzut? l-am întrebat, gâfâind.

— Pe cine? Ce să văd?

— Vagonul care-a trecut în goană!…

— L-am văzut… bombăni omul, fără chef. S-a desprins din coada trenului de marfă. La versta o sută douăzeci şi unu e o pantă mare… trenul urcă la deal. Lanţurile vagonului din coadă s-au rupt… şi se înţelege că s-a desprins şi a luat-o îndărăt… Acum prinde-l, dacă poţi!…

Ciudata întâmplare era lămurită acum şi tot ce mi se păruse fantastic în ea se risipise. Spaima mi-a trecut ca prin farmec şi am putut să-mi caut mai departe de drum.

Prin cea de-a treia spaimă cumplită am trecut într-o zi de primăvară timpurie, pe când mă întorceam de la vânătoare. Se înserase. Drumul prin pădure era plin de băltoace. Plouase cu puţin înainte şi noroiul îmi plescăia sub picioare. Lumina roşie a asfinţitului se strecura printre copaci, rumenind trunchiurile albe ale mestecenilor şi frunzişul lor tânăr. Eram grozav de obosit. Abia îmi mai mişcam picioarele.

La vreo cinci sau şase verste de casă, în timp ce mergeam pe drumul de pădure, am dat fără veste de un câine mare şi negru, un terra-nova. Trecând pe lângă mine, dulăul m-a privit drept în faţă, apoi şi-a căutat de drum.

„Frumos câine… m-am gândit. Al cui o fi?”

Am întors capul. Dulăul se oprise la zece paşi în urma mea şi nu-şi mai lua ochii de la mine. Timp de un minut ne-am cercetat în tăcere, pe urmă, măgulit pesemne de atenţia mea, câinele s-a apropiat încet şi a început să dea din coadă…

Am plecat. Dulăul după mine.

„Al cui o fi? mă întrebam. De unde-o fi ieşit?”

Cunoşteam toţi moşierii până la treizeci şi patruzeci de verste împrejur, le cunoşteam şi câinii. Niciunul nu avea vreun terra-nova. Atunci de unde ieşise şi cum de nimerise în pădurea aceea pustie, pe drumul acela neumblat, pe unde nu se cară decât lemne? Să se fi rătăcit de cineva care trecuse cu căruţa pe acolo? Nici asta nu se putea, deoarece drumul nu ducea nicăieri.

M-am aşezat pe o buturugă şi am început să-mi cercetez tovarăşul de drum. Câinele se aşeză şi el, îşi înălţă capul şi-şi aţinti privirea asupra mea… Se uita, fără să clipească. Şi, fie din pricina liniştii, a umbrelor şi a freamătului pădurii, fie, poate, din pricina oboselii, nu ştiu, însă privirea aceea fixă a unor ochi de câine ca toţi clinii m-a băgat în sperieţi. Mi-am adus aminte de Faust şi de buldogul lui şi m-am gândit că uneori, din cauza oboselii, oamenii nervoşi au halucinaţii. Şi atât a fost de ajuns ca să mă ridic de pe buturugă şi s-o iau la picior. Dulăul, după mine…

— Marş de-aici! am strigat la el.

Dar pesemne că dulăului i-a plăcut glasul meu, deoarece a sărit vesel şi a luat-o la galop înaintea mea.

Marş de-aici! am mai strigat o dată.

Dulăul a întors capul, mi s-a uitat drept în ochi şi a început să dea din coadă, bucuros: pesemne îi făcea plăcere că eram furios. Ar fi trebuit să-l mângâi, însă nu-mi ieşea din minte buldogul lui Faust şi spaima îmi sporea cu fiecare clipă… Amurgul care cobora sfârşi prin a mă tulbura de-a binelea şi, de câte ori dulăul se apropia de mine şi mă atingea cu coada, închideam ochii, ca un laş. Aşa că s-a repetat povestea cu luminiţa din clopotniţă şi cu vagonul: n-am mai putut îndura şi am luat-o la goană…

Acasă am găsit un oaspete, un vechi prieten de-al meu, care, îndată ce-mi dădu bună seara, începu să mi se plângă că, venind spre mine, se rătăcise prin pădure şi-şi pierduse câinele frumos şi scump.

Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, nr. 162, 16 iunie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul (Povestirea unui vilegiaturist). Semnată: A. Cehonte. După ce i s-au adus serioase modificări, a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.

La includerea în culegerea de opere, povestirea a suferit numeroase modificări de stil şi s-au lăsat la o parte unele amănunte din descrierea peisajelor de la începutul povestirii.