Un oaspete buclucaş

În căsuţa joasă şi plecată pe o rână a pădurarului Artiom, sub icoana mare şi afumată, stăteau doi bărbaţi: el, Artiom, un ţăran mărunţel şi slab, cu faţa boţită, ca de om bătrân, împodobită cu o bărbuţă care-i creştea din gât, şi un vânător în trecere pe acolo, un flăcău tânăr şi înalt, cu cămaşă roşie, nouă, şi cu cizme mari de baltă. Stăteau pe laviţă în faţa unei măsuţe cu trei picioare pe care pâlpâia, înfiptă într-o garafă, o lumânare de seu.

Dincolo de fereastră, în întunericul nopţii, vuia o vântoasă năprasnică, o vântoasă din acelea prin care natura vesteşte, de obicei, apropierea furtunii. Copacii gemeau jalnic, încovoindu-se. Unul dintre ochiurile ferestrei era astupat cu hârtie şi cei doi auzeau cum se izbesc în el frunzele smulse din copaci.

— Apoi uite ce este, pravoslavnice… zicea Artiom mai mult în şoaptă cu glasul lui subţire şi răguşit, în timp ce se uita ţintă la vânător, cu ochi speriaţi. Mie nu mi-e frică nici de lupi, nici de urşi, nici de alte dihănii. Nu mi-e frică decât de om. De sălbătăciuni poţi să te aperi ori cu puşca, ori cu vreo unealtă oarecare. Dar de omul cel rău, n-ai cum!

— De, asta aşa-i! În dihanie tragi cu puşca, şi gata, dar dacă încerci să tragi într-un tâlhar, răspunzi cu capul şi te înghite Siberia!

— Eu, frăţioare, fac slujbă de pădurar de aproape treizeci de ani… Dar câte am pătimit de pe urma oamenilor răi, nu-s în stare să-ţi povestesc! Pe-aici trec o mulţime de oameni. Bordeiul e la drum umblat şi pe toţi îi aduce dracu la mine. Năvăleşte câte un tâlhar din ăştia şi, fără să-şi scoată căciula, fără să-şi facă cruce, nici una, nici două începe: „Hei, tu, aşa şi pe dincolo, ia dă-mi o bucată de pâine!” Eu, de unde să scot pâine? Şi la urma urmei, cu ce drept? Ce, îs milionar, să hrănesc pe toţi beţivanii care trec pe-aici? Diavolilor ăstora, după cum ştii, li-s ochii plini de ură… că doar habar n-au nici de Dumnezeu şi nici de cruce… Fără să stea mult la gânduri, îţi ard una după ceafă: „Dă-mi pâine!” Şi iaca, n-ai încotro. Îi dai… că doar n-ai să te iei la bătaie cu nişte nelegiuiţi ca ei! Se întâmplă să vină câte unul cu umerii laţi de un stânjen şi cu pumnul cât cizma ta. Iar eu, vezi ce bicisnic îs… mă răstorni cu degetul cel mic!… După ce-i dai tâlharului pâine, de crapă până se ghiftuieşte, se întinde cât e de lung de-a curmezişul bordeiului şi măcar „mulţămesc” nu-ţi spune!… Ba unii te mai întreabă şi de parale: „Ia spune, unde ţii banii?” D-apoi eu, de unde să am bani? De unde, mă rog?

— Se poate pădurar fără bani? râse vânătorul. Doar primeşti leafă în fiecare lună. Şi pe urmă, mai vinzi şi lemne pe sub mână…

Artiom se uită speriat cu coada ochiului la vânător şi bărbuţa îi tresări ca o coadă de coţofană.

— Eşti prea tânăr ca să-mi arunci mie asemenea vorbe, răspunse el. Pentru vorbele astea ai să răspunzi în faţa lui Dumnezeu… Dar ia spune-mi, cine eşti şi de unde?

— Sunt din Veazovka, feciorul starostelui Nefeda.

— Văd că-ţi place să umbli cu puşca… Şi mie îmi plăcea jucăria asta când eram mai tânăr… Aşa… Of, păcatele noastre, păcatele noastre! zise, căscând. Mare belea! Oameni buni îs puţini, iar răi şi ucigaşi cât lumea, Doamne fereşte!

— Mi se pare că ţi-e cam frică de mine…

— Ei, asta-i! De ce să-mi fie frică de tine? Doar văd… doar îmi dau şi eu seama… Ai intrat, ţi-ai făcut cruce, te-ai ploconit, mă rog, aşa cum se cuvine, nu ca ceilalţi… îmi dau eu seama… Ţie pot să-ţi dau şi pâine, dacă vrei. Îs văduv, foc în cuptor nu fac, samovarul l-am vândut… carne şi altele de-ale gurii n-am, că-s sărac. Dar pâine, iaca!

În clipa aceea se auzi mârâind sub laviţă şi îndată, un miorlăit. Artiom se sperie, îşi trase picioarele sub el şi se uită cu nedumerire la vânător.

— E câinele meu care se dă la pisica ta, zise vânătorul. Hei, diavolilor! strigă apoi, aplecându-se spre laviţă. Cuş! Că de nu, mâncaţi bătaie! Ei, dar jigărită pisică ai! Numai piele şi oase…

— E bătrână, i-ar cam fi vremea să moară… Şi zici că eşti din Veazovka?

— Nu-i dai de mâncare, asta-i. Pisică – pisică, dar şi ea e o fiinţă… un suflet, acolo… Ar trebui să-ţi fie milă…

— Nu-i lucru curat la voi, la Veazovka, îi dădea înainte Artiom, ca şi cum n-ar fi auzit ce-i spunea vânătorul. Într-un singur an biserica a fost jefuită de două ori… Că sunt pe lume şi afurisiţi de ăştia, nu-i aşa? Cum s-ar zice, nici de Dumnezeu nu se teme, darmite de oameni! Auzi dumneata, să prade casa Domnului! Pe unii ca ăştia nu-i de ajuns să-i spânzuri! Altădată, guvernatorii îi dădeau pe mână călăului…

— Apoi, oricum l-ai pedepsi: fie că-l baţi cu biciul, fie că-l osândeşti, tot degeaba-i. Că răutatea din omul cel rău cu nimic n-o stârpeşti!

— Maică Precistă, auzi-ne şi ne miluieşte pre noi! oftă deodată pădurarul. Mântuieşte-ne de cel rău şi de cel viclean! Săptămâna trecută, la Volovie Zaimişce ^cclxxxvii , un cosaş a tăiat cu coasa pe altul… I-a tras una în piept, de l-a şi trimis pe lumea cealaltă! Şi dacă ai şti de la ce s-au luat, Doamne fereşte! A ieşit unul dintr-o cârciumă… Băut, de!… Pe drum, s-a întâlnit cu altul, băut şi acela…

Vânătorul, care-l asculta cu atenţie, tresări deodată, întinse gâtul şi trase cu urechea.

— Stai, îl opri el pe pădurar. Mi se pare ca strigă cineva…

Fără să-şi ia ochii de la fereastra întunecată, începură să asculte amândoi. Prin vuietul pădurii se desluşeau doar zgomotele care se aud de obicei când e furtună, aşa că le-ar fi fost greu să-şi dea seama dacă striga cineva după ajutor, sau se tânguia vântul în horn. Dar un vârtej trecu peste acoperiş, se izbi în hârtia care astupa ochiul cel spart şi aduse cu el un strigăt lămurit: „Ajutor!”

— Vorbeşti de lup şi lupu-i la uşă! făcu vânătorul îngălbenindu-se şi sărind de pe laviţă. Tâlharii tăi pradă pe careva!

— Miluieşte-ne, Dumnezeule! zise pădurarul în şoaptă, îngălbenindu-se şi ridicându-se şi el.

Vânătorul se uită pe fereastră, dar nu văzu nimic şi începu să se plimbe prin odăiţă.

— Şi ce noapte, ce noapte! bombănea el. Să-ţi vâri degetele în ochi, nu alta! Numai bună pentru jefuit… Auzi? iar strigă!

Pădurarul se uită la icoană, de la icoană îşi mută ochii la vânător, apoi se lăsă pe laviţă, frânt ca un om doborât de o veste neaşteptată.

— Creştinul lui Dumnezeu! începu el cu glas tânguitor. Mai bine te-ai duce până în tindă şi ai pune zăvorul… Poate că n-ar fi rău să stingem şi lumânarea…

— Şi de ce, mă rog?

— Parcă poţi să ştii ce-aduce ceasul?… Te pomeneşti că le vine în minte să se abată şi pe aici… Of, păcatele noastre!

— Ar trebui să ne ducem şi să ajutăm oamenii, iar tu îi dai înainte cu zăvorul tău! Că greu mai eşti de cap! Haide!

Vânătorul îşi aruncă puşca pe umăr şi-şi întinse mâna după căciulă.

— Hai, îmbracă-te şi ia-ţi puşca! Ici ^cclxxxviii Fleorka! îşi strigă el câinele. Fleorka!

De sub laviţă ieşi un câine cu urechile lungi şi ciupite, corcitură de setter cu câine obişnuit. Se întinse la picioarele stăpânului şi începu să dea din coadă.

— Ei, ce mai aştepţi? strigă vânătorul la pădurar. Nu vrei să mergi?

— Unde?

— Să dăm o mână de ajutor celui care strigă!

— Dar ce să caut eu acolo? Şi pădurarul se apără cu mâna, chircindu-se din tot trupul. Dumnezeu cu el…

— Şi de ce nu vrei să mergi?

— Apoi, după ce am vorbit tot despre spaime, nu fac un pas, afară în beznă, să mă omori! Dumnezeu cu el… Ce să caut eu acolo, în pădure?…

— De ce ţi-e frică? N-ai puşcă? Haide, te rog! Singur, poate că ţi-e frică, dar dacă suntem doi, e mai uşor… Ai auzit? Iar a strigat! Scoală!

— Ce-ţi trece prin minte, băiete? gemu pădurarul. Ce, îs prost să mă duc la pieire?

— Cum s-ar zice, nu mergi?

Pădurarul tăcea. Câinele, care auzise pesemne glas de om, începu să latre jalnic.

— Te mai întreb o dată: mergi? strigă vânătorul, holbând ochi răi la pădurar.

— Ce te legi de mine, hai? se oţărî omul. N-ai decât să te duci singur!

— Măi, da’ mare ticălos mai eşti! mârâi celălalt, luând-o spre uşă. Ici, Fleorka!

Vânătorul ieşi, lăsând uşa dată de perete. Vântul năvăli în casă. Flacăra lumânării se clătină speriată, apoi se înălţă deodată şi se stinse.

În timp ce închidea uşa în urma vânătorului, la lumina unui fulger pădurarul văzu băltoacele de pe drum, pinii din apropierea căsuţei şi umbra oaspetelui care se mistuia în întuneric. Departe, se mai auzea rostogolindu-se tunetul.

— Doamne sfinte, Doamne sfinte… mormăi pădurarul, grăbindu-se să împingă zăvorul gros în scoabele mari de fier. Ia te uită ce vreme a mai dat şi Dumnezeu!

După ce se întoarse în casă, se apropie dibuind de cuptor, se culcă şi se înveli până peste cap. Întins sub cojoc, încercă să asculte, dar nu mai auzi niciun strigăt omenesc. În schimb, tunetele erau tot mai puternice, tot mai lungi. Picături mari de ploaie, aruncate de vânt, băteau furioase în geamuri şi în hârtia din ochiul cel spart.

„Dracu l-a pus? îşi zicea pădurarul închipuindu-şi-l pe vânător ud leoarcă şi poticnindu-se de cioate. Nici vorbă că acum îi clănţănesc şi lui dinţii de frică!”

Dar nu trecură nici zece minute şi auzi paşi, apoi o bătaie puternică în uşă.

— Cine-i acolo? strigă pădurarul.

— Eu sunt, îi răspunse glasul vânătorului. Deschide!

Pădurarul se coborî de pe cuptor, căută pe pipăite lumânarea şi, după ce o aprinse, se duse să deschidă. Şi vânătorul şi câinele erau uzi până la piele. Îi prinsese ploaia cea mare şi acum curgea apa de pe ei ca dintr-o rufă nestoarsă.

— Ce-a fost acolo? întrebă pădurarul.

— O muiere mergea cu căruţa şi greşise drumul… Îi răspunse vânătorul, căutând să-şi stăpânească răsuflarea. Se încurcase într-un hăţiş…

— Ia te uită, proasta! Şi zici că s-a speriat?… Măcar ai scos-o la drum?

— N-am gust să stau de vorbă cu un ticălos ca tine!

Vânătorul îşi trânti căciula udă pe laviţă, apoi urmă:

— Văd eu acum cine-mi eşti! Un ticălos şi jumătate, un om de nimic! Şi mai eşti şi paznic, şi mai primeşti şi leafă, păcătosule!

Păşind ca un vinovat, pădurarul se furişă până la cuptor, gemu şi se culcă. Vânătorul se aşeză, rămase puţin pe gânduri, apoi se întinse pe laviţă aşa ud cum era. După câtva timp se ridică, stinse lumânarea şi se culcă din nou. Deodată răsună un trăsnet cumplit. Străinul se întoarse pe cealaltă parte, scuipă şi bombăni:

— Cică i-e frică… Dar dacă încerca vreunul s-o înjunghie pe muiere, cine s-ar fi cuvenit să-i ia apărarea? Şi mai zici că eşti om bătrân, că eşti creştin… eşti un porc, asta eşti!

Pădurarul icni şi oftă adânc. Undeva, în întuneric, Fleorka îşi scutura blana udă, împroşcând stropi de apă prin toată încăperea.

— Şi zici că puţin ţi-ar fi păsat dacă o ciopârţea careva pe muiere? urmă vânătorul. Să mă bată Dumnezeu, dar nu mi-aş fi închipuit că eşti aşa de…

Se făcu tăcere. Furtuna trecuse, bubuiturile de tunet se auzeau în depărtare, dar de plouat, ploua întruna.

— Să zicem că nu striga muierea după ajutor, ci tu… rupse omul tăcerea. Ţi-ar fi plăcut, prostule, să nu sară nimeni să te scape? M-ai scos din sărite cu ticăloşia ta, fire-ai al dracului să fii!

Şi după o tăcere mai lungă, începu iarăşi.

— Apoi, dacă ţi-e aşa de frică de oameni, nu mai încape vorbă că oi fi având bani. Omul sărac nu se teme…

— Pentru vorbele astea ai să răspunzi în faţa lui Dumnezeu!… strigă Artiom de pe cuptor, răguşit. N-am nicio copeică!

— Cine te crede? Ticăloşii îs totdeauna plini de bani… Altfel, de ce ţi-ar fi frică de oameni? Înseamnă că ai bani! Ar trebui să te jefuiesc, ca să te învăţ minte!…

Încet, Artiom se dădu jos de pe cuptor, aprinse lumânarea şi se aşeză sub icoană. Rămase acolo, galben, fără să-şi mai ia ochii de la străin.

— Uite aşa, am să te jefuiesc! urmă vânătorul ridicându-se în picioare. Ce credeai, mă rog? Pe de-alde voi, trebuie să vă înveţe omul minte! Haide, spune, unde-ţi ascunzi banii?

Artiom îşi vârî picioarele sub el şi începu să clipească des.

— Ce te-ai ghemuit aşa? Unde ţi-ai ascuns banii? Ce, n-ai limbă, diavole? De ce taci?

Şi vânătorul se apropie de pădurar.

— Ce te holbezi ca o cucuvaie, hai? Dă-mi banii, că de nu, trag în tine!

— De ce te legi de mine? schelălăi pădurarul şi începu să plângă cu lacrimi mari. Ce ţi-am făcut eu? Dumnezeu le vede toate! Pentru asemenea vorbe, ai să răspunzi în faţa lui… N-ai niciun drept să-mi ceri bani!

Vânătorul se uită la faţa plânsă a lui Artiom, se încruntă, se mai plimbă de câteva ori prin odaie, apoi îşi îndesă mânios căciula pe cap şi-şi luă puşca.

— Ptiu!… Mi-e scârbă să mă şi uit la tine! mormăi el printre dinţi. Nici să nu te văd în ochi! Şi orice ar fi, mi-e lehamite să dorm aici. Rămâi sănătos. Ei, Fleorka!

Uşa se izbi şi oaspetele buclucaş ieşi, cu câinele după el. Artiom încuie uşa în urma lui, îşi făcu cruce şi se culcă.

Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, nr. 190, 14 iulie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „În amurg”, Sankt-Petersburg, precum şi în ediţiile următoare ale aceleiaşi culegeri. A fost inclusă în Culegerea de opere, din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.