Vidma

Se înnopta. Paracliserul Saveli Gîkin stătea întins pe patul lui mare, în căsuţa în care locuia pe vremuri paznicul bisericii. Dar nu dormea, cu toate că obişnuia să se culce odată cu găinile. De sub un capăt al plapumei unsuroase, făcută din petece de stambă de toate culorile, i se vedea părul aspru şi roşcat, iar de sub celălalt îi ieşeau la iveală picioarele mari, nespălate cine ştie de când. Stătea cu urechea aţintită… Căsuţa era gard în gard cu biserica şi singura ei ferestruică dădea în câmp. Iar acolo, în câmp, puteai să juri că se pornise o adevărată bătălie. Era greu să-ţi dai seama cine-s cei care se măcelăresc şi pentru pieirea cui se stârnise prăpădul acela. Judecând însă după urletul neîntrerupt şi sinistru, cineva suferea cumplit. Ai fi zis că o putere biruitoare urmărea pe nu ştiu cine peste câmp, răscolea pădurea, zgâlţâia acoperişul bisericii, bătea furioasă cu pumnii în fereastră, spumega de mânie şi rupea cu dinţii, iar cel urmărit urla şi se tânguia înfrânt… Bocetul jalnic se auzea când sub fereastră, când pe deasupra acoperişului, când în horn. Şi în bocetul acela nu era strigăt de ajutor, ci durerea vie şi trează că e prea târziu, că nu mai poate fi nicio scăpare. Troienele prinseseră o pojghiţă subţire de gheaţă: şi pe troiene, şi pe copaci tremurau lacrimi, iar pe drumuri şi cărări, se lăţeau băltoace întunecate – amestec de noroi şi de zăpadă topită.

Într-un cuvânt, pe pământ începuse dezgheţul, dar cerul nu-l vedea prin bezna nopţii şi turna cu nemiluita peste câmpiile dezmorţite fulgi mari de zăpadă proaspătă. Iar vântul se plimba în voie, de parcă era beat… Nu lăsa fulgii să se aşeze şi, în întuneric îi învăluia cum avea gust.

Gîkin asculta urletul acela şi se încrunta. Se încrunta deoarece ştia, sau măcar bănuia, ce urmărea prăpădul de afară şi cine-l pusese la cale.

— Lasă că ştiu eu! mormăia ameninţând cu degetul nu ştiu pe cine, sub plapumă. Ştiu eu, tot!

Pe scăunelul de lângă fereastră stătea nevasta paracliserului, Raisa Nilovna. Lampa de tinichea aşezată pe alt scăunel, sfioasă şi parcă neîncrezătoare în puterile ei, împrăştia o lumină ştearsă şi tremurătoare pe umerii ei puternici, pe rotunzimile dulci ale trupului frumos şi pe coada bogată, care atingea pământul. Nevasta paracliserului cosea saci de pânză groasă. Mâinile ei umblau repede; în schimb trupul, ochii, sprâncenele, buzele pline şi gâtul alb îi stăteau încremenite, pierdute în munca monotonă şi mecanică, şi păreau că dorm. Doar din când în când îşi înălţa capul ca să-şi destindă gâtul obosit, arunca în treacăt o privire spre fereastra dincolo de care urla viscolul, apoi se apleca iarăşi asupra lucrului. Faţa ei frumoasă, cu nasul puţin cârn şi cu gropiţe în obraji, nu arăta nimic: nici dorinţă, nici tristeţe, nici bucurie. Tot aşa nu spune nimic un havuz frumos, dar care nu mai aruncă apă.

În sfârşit a terminat un sac, l-a aruncat la o parte şi, întinzându-se cu plăcere, şi-a oprit căutătura întunecată şi încremenită asupra ferestrei… Pe geamuri lunecau lacrimi: fulgii albi şi efemeri se opreau o clipă, se lipeau de sticlă, se uitau la Raisa Nilovna şi se topeau…

— Haide, culcă-te odată! bombăni paracliserul.

Raisa Nilovna tăcea. Şi deodată genele începură să-i tremure şi ochii îi sclipiră. Saveli, care o urmărise tot timpul de sub plapumă, îşi scoase la iveală capul şi întrebă:

— Ce este?

— Nimic… Mi s-a părut că vine cineva… răspunse femeia încet.

Paracliserul zvârli plapuma de pe el cu mâinile şi cu picioarele, se ridică în genunchi pe pat şi se uită prostit la nevastă-sa. Pâlpâirea sfioasă a lămpii îi lumina faţa păroasă şi ciupită de vărsat şi-i luneca peste părul aspru şi zburlit.

— Auzi? îl întrebă nevastă-sa.

Prin urletul monoton al viscolului, Saveli desluşi un suspin subţire abia auzit, metalic parcă, aducând cu bâzâitul ţânţarului când vrea să ţi se aşeze pe obraz şi se supără că nu-l laşi în pace.

— Poşta… bombăni Saveli, lăsându-se pe călcâie.

La trei verste de biserică trecea şleahul de poştă.

Când bătea vântul dinspre drum, cei din căsuţă auzeau zurgălăii poştalionului.

— Doamne, ce gust să pleci la drum pe o vreme ca asta! oftă nevasta paracliserului.

— Aşa-i slujba la stat: vrei, nu vrei, trebuie să pleci…

Suspinul mai stărui o clipă în văzduh, apoi se stinse.

— A trecut! zise Saveli culcându-se.

Dar nici n-apucă să se învelească din nou cu plapuma, şi-i ajunse la ureche un clinchet desluşit de clopoţel. Paracliserul aruncă o privire plină de nelinişte spre nevastă-sa, sări din pat şi, legănându-se de pe un picior pe altul, îşi făcu de lucru pe lângă cuptor. Clopoţelul se mai auzi puţin, apoi amuţi dintr-odată, de parcă i s-ar fi desprins limba.

— Nu se mai aude… mormăi paracliserul, oprindu-se în faţa femeii şi privind-o cu bănuială.

Dar chiar în clipa aceea vântul se izbi în fereastră aducând cu el, iarăşi, suspinul acela metalic şi subţire… Saveli se îngălbeni, icni şi începu din nou să lipăiască pe podele cu picioarele lui goale.

— Viscolul învârte poştalionul pe loc! zise el răguşit uitându-se încruntat, numai cu coada ochiului, la nevastă-sa. Mă auzi ce-ţi spun? Viscolul învârte poştalionul pe loc!… Lasă că ştiu eu… Ştiu! Crezi că nu… crezi că nu pricep? se înfurie paracliserul. Ştiu tot, lua-te-ar naiba!

— Ce ştii? întrebă încet femeia, fără să-şi ia ochii de la fereastră.

— Ştiu că toate astea tu le-ai pus la cale, diavoliţă ce eşti! Tu, lua-te-ar naiba! Şi viscolul, şi poştalionul care se învârte pe loc, tu le-ai pus la cale toate! Tu!

— Ai turbat, nerodule… făcu femeia cu glas împăciuitor.

— De mult am băgat eu de seamă că ai sânge de căţea în tine! Am băgat de seamă chiar din ziua când ne-am luat!

— Ptiu! se sperie Raisa şi, ridicând din umeri, îşi făcu cruce. Mai bine ţi-ai face şi tu cruce, nebunule!

— Vidma tot vidmă rămâne, urmă Saveli cu glas înăbuşit şi plângăreţ, ştergându-şi nasul cu poala cămăşii. Cu toate că-mi eşti nevastă, cu toate că te tragi din neam de popi, chiar şi la spovedanie am să spun cine-mi eşti!… Ce mai încoace încolo? Apără-mă, Doamne, şi mă miluieşte! Anul trecut, în ziua prorocului Daniil şi a celor trei prunci, n-a viscolit şi n-a venit meşterul cela să se încălzească la noi? După aceea, de sfântul Alexei, omul lui Dumnezeu, nu s-a revărsat râul şi n-a venit ureadnicul ^ccli ?… Toată noaptea a trăncănit aici cu tine, blestematul, iar dimineaţa, când a ieşit şi m-am uitat la el, ce să vezi? Avea cearcăne sub ochi şi obrajii scofâlciţi ca dracu’! Mai zi ceva!… Şi de Probajeni n-a fost de două ori furtună, şi n-a venit de două ori să mâie aici pe noapte vânătorul cela? Am văzut tot, lua-l-ar naiba! Tot! Aha, te-ai înroşit mai ceva ca racul! Aha!

— N-ai văzut nimic…

— Ei, aş! Şi iarna asta, înainte de Crăciun, în ziua celor zece mucenici din Crit, când a viscolit şi ziua şi noaptea… ţii minte? N-a rătăcit drumul pisarul mareşalului nobilimii şi n-a nimerit tot aici, câinele?!… Că-ţi şi găsiseşi la cine să te uiţi! La un pisar, ptiu! Păcat să strici vremea lui Dumnezeu pentru unul ca el! Un diavol, un mucos, o stârpitură, toată mutra numai bube, ba mai avea şi gâtul strâmb!… Ei, să fi fost măcar frumos… dar aşa, ptiu! Satana în picioare!

Paracliserul îşi trase răsufletul, îşi şterse buzele şi ascultă din nou. Clopoţelul nu se mai auzea. Dar deodată vântul răbufni peste acoperiş şi, dincolo de fereastră, în întuneric, răsună iarăşi clinchet de zurgălăi.

— Şi acuma, tot aşa! urmă Saveli. Nu de pomană învârte vântoasa poştalionul! Să mă scuipi între ochi dacă nu te caută pe tine! Ştie el necuratul ce face, te slujeşte bine! Are să-l învârtă, şi până la urmă tot aici are să-l aducă! Ştiu eu! Văd eu! N-ai cum să te-ascunzi, palavragioaica dracului, stricata naibii! Cum a început a viscoli, cum ţi-am ghicit gândurile!

— Nerod mai eşti, măi omule! zise femeia zâmbind. Cum s-ar zice, după capul tău cel prost, eu am puterea să stric vremea când vreau?

— Aha… râzi? Nu ştiu dacă tu sau altcineva, dar atâta ştiu, că îndată ce începe să clocotească sângele în tine, se şi stârneşte vreme rea, şi, îndată ce se stârneşte vreme rea, îţi şi aduce necuratul vreun nebun aici! Totdeauna se întâmplă aşa! Orice ai zice, tu eşti de vină!

Ca să se încredinţeze şi mai bine, paracliserul îşi duse un deget la frunte, îşi închise ochiul stâng şi urmă, cu glas cântat:

— Curată nebunie! Blestemul lui Iuda! Că dacă eşti femeie şi nu satană, ar trebui să te gândeşti în gândul tău: dar dacă cei care-au venit aici nu erau nici meşteri, nici vânători, nici pisari, ci necuratul sub chipul lor? Ce zici? Te-ai gândit la asta?

— Mare nerod mai eşti şi tu, Saveli! oftă femeia uitându-se cu milă la bărbat. Pe vremea când trăia tătuca şi stătea aici, veneau la el fel de fel de oameni să-i lecuiască de friguri: şi din sat, şi de prin cătune, şi de pe la fermele armeneşti. Şi nimeni nu zicea că erau diavoli. Şi doar veneau aproape în fiecare zi… Iar dacă nimereşte careva la noi o dată pe an, la o vreme rea, să se încălzească – apoi ţie, nerodule, îndată ţi se pare lucru dracului şi intri la bănuială!

Vorbele cu tâlc ale femeii îl buimăciră pe paracliser. Îşi depărtă picioarele goale, îşi plecă fruntea şi rămase pe gânduri. Nu era cu totul încredinţat de adevărul presupunerilor lui, iar acum glasul neprefăcut şi plin de nepăsare al femeii îl încurca şi mai mult. Cu toate acestea, după ce se gândi puţin, clătină din cap şi zise:

— Eh, că doar nu vin să ceară adăpost pe noapte nişte moşnegi, acolo, ori nişte pocitanii, ci tot tineri… De ce? Hai? Şi dacă s-ar mulţămi cu atâta, să se încălzească… Dar aşa, caută s-o bucure pe satana! Nu, muiere, nu-i pe lume lighioană mai vicleană decât neamul vostru muieresc! Minte adevărată n-aveţi nici cât un graur; în schimb, viclenie diavolească, – oho! Apără-mă şi mă miluieşte, Maică Precistă! Iaca, iar, se aude clopoţelul poştalionului… De cum a început viscolul, eu ţi-am şi ghicit gândurile! Ai făcut farmece, păienjeniţo!

— Ce te legi de mine, blestematule? îşi ieşi din fire femeia. Ce te agăţi de mine ca scaiul?

— Mă leg, pentru că dacă în noaptea asta, ferească Dumnezeu, se întâmplă ceva… apoi ascultă ce-ţi spun… Dacă se întâmplă ceva, atunci mâine dis-de-dimineaţă mă duc la Diakovo, la părintele Nikodim, şi-i spun tot! „Părinte Nikodim, am să-i spun, uite aşa şi aşa, să am iertare, nevastă-mea e vrăjitoare. De ce? Hm… Vreţi să ştiţi de ce? Apoi… uite, aşa şi pe dincolo…” Şi are să fie vai de capul tău, muiere! N-ai să-ţi primeşti osânda numai în viaţa cea de apoi, dar chiar şi în asta pământească! Nu degeaba sunt scrise în trebnic rugăciuni împotriva voastră!

Deodată se auziră bătăi în fereastră, atât de puternice şi de neaşteptate, încât Saveli se îngălbeni şi căzu, de spaimă, pe pat. Femeia sări în picioare, pălind şi ea.

— Deschideţi, pentru numele lui Dumnezeu, să ne încălzim puţin! se auzi de afară un glas adânc şi tremurat. Cine stă aici? Înduraţi-vă, oameni buni, că am rătăcit drumul!

— Dar voi cine sunteţi? întrebă femeia speriată, ferindu-se să se uite la fereastră.

— Poşta! îi răspunse alt glas.

— Nu degeaba ai făcut tu farmece! Şi Saveli dădu din mână. Toate sunt aşa cum ţi le-am spus. Am avut ori n-am avut dreptate?… Ei lasă, lasă, că ai să vezi tu!

Paracliserul sări în pat şi, smârcâind înciudat pe nas, se întoarse cu faţa la perete. Curând după aceea îl ajunse în spate un val de aer rece. Uşa scârţâi, apoi în prag se ivi un bărbat înalt, plin de zăpadă din cap până în picioare. La spatele lui se mai vedea o umbră de om, tot atât de albă…

— Să aduc şi coletele? întrebă cel din spate cu glas răguşit şi gros.

— Doar n-o să le lăsăm afară!

Zicând aşa, cel care intrase întâi începu să-şi dezlege gluga; dar pierzându-şi răbdarea, şi-o smulse de pe cap cu chipiu cu tot şi o aruncă, necăjit, spre cuptor. Apoi îşi scoase paltonul aruncându-l tot acolo şi, fără să dea bună seara, începu să se plimbe prin odaie.

Era un poştaş tânăr şi bălai, cu surtuc de uniformă ponosit şi cu cizme vechi şi murdare. După ce se încălzi plimbându-se, se aşeză la masă, îşi întinse picioarele ude peste saci şi-şi sprijini bărbia în pumni. Faţa lui palidă, plină de pete roşii, mai purta încă urmele chinurilor şi ale spaimei prin care trecuse mai adineauri. Dar chiar aşa – răvăşită de furie, cu pecetea proaspătă a suferinţelor morale şi trupeşti, cu zăpada care i se topea pe sprâncene, pe mustăţi şi pe bărbuţa rotundă – era totuşi frumoasă.

— Viaţă de câine! bombăni poştaşul plimbându-şi căutătura pe pereţi, de parcă nu-i venea să creadă că se găsea la adăpost. Era cât pe ce să ne prăpădim! Dacă n-ar fi fost lumina de la fereastra asta, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu noi… Dracu’ ştie când or să se sfârşească toate! Că nu se mai mântuie odată viaţa asta de câine… Unde suntem? întrebă el coborând glasul şi aruncându-şi ochii spre femeie.

— La Colina Guleaevski, pe moşia generalului Kalinovski, îi răspunse, tresărind şi înroşindu-se, nevasta paracliserului.

— Auzi, Stepane? se întoarse poştaşul către surugiul care se împotmolise în uşă cu un balot mare de piele în spinare. Am nimerit la Colina Guleaevski!

— De… cam departe!

Zicând aceste vorbe – mai curând un oftat răguşit şi întretăiat – surugiul ieşi, ca să se întoarcă după puţin timp cu alt balot, ceva mai mic. Apoi plecă din nou, aducând o cingătoare lată de piele de care atârna sabia poştaşului, lungă şi lată ca paloşul cu care e zugrăvită Iudita lângă patul lui Holophern, în litografiile ieftine. După ce aşeză baloturile lângă perete, ieşi în tindă, se lăsă pe un scaun şi-şi aprinse luleaua.

— Poate că doriţi un ceai, după atâta drum? întrebă nevasta paracliserului.

— N-avem vreme de băut ceai! se încruntă poştaşul. Ne încălzim repede şi plecăm, să nu pierdem trenul cu poşta. Mai stăm vreo zece minute şi gata. Am să vă rog, doar, să fiţi buni şi să ne arătaţi drumul…

— Ne-a pedepsit Dumnezeu de ne-a trimis vremea asta! oftă femeia.

— Mda… Dar dumneavoastră cine sunteţi?

— Noi? Localnici… pe lângă biserică… Cum s-ar zice, din tagma bisericească… Cel care stă culcat acolo e bărbatul meu… Saveli, scoală-te şi dă bună seara la oaspeţi! Înainte, aveam aici parohie, dar de vreun an şi jumătate s-a desfiinţat. Nu mai încape vorbă că pe când stăteau boierii la moşie, erau oameni mulţi şi făcea să ţinem parohie. Dar acum, fără boieri, gândiţi-vă şi dumneavoastră: cu ce să trăiască slujitorii Domnului, dacă Markovka, satul cel mai apropiat de noi, e la cinci verste? Saveli a rămas fără slujbă şi acum… face pe paznicul. Are grijă de biserică…

Şi poştaşul mai află că dacă Saveli s-ar duce la generăleasă şi i-ar cere câteva rânduri către episcop, ar căpăta un loc mai bun. Dar el nu se duce la generăleasă, pentru că-i leneş şi se teme de oameni.

— Cu toate astea, se cheamă că tot din tagma bisericească facem parte… adăugă nevasta paracliserului.

— Bine, dar din ce trăiţi? o întrebă poştaşul.

— Biserica are loc de fâneaţă şi grădini de zarzavat. Numai că de acolo ne vine tare puţin… oftă femeia. Părintele Nikodim din Diakovo e om lacom, şi cu toate că nu slujeşte la noi decât de sfântul Nicolae cel din vară şi de sfântul Nicolae cel din iarnă, ne ia aproape tot… N-are cine să ne facă dreptate!

— Minţi! strigă Saveli, răguşit. Părintele Nikodim e suflet sfânt, e făclia bisericii! Iar dacă ia, apoi ia ceea ce i se cuvine după regulament!

— Ei, dar supărăcios bărbat ai! zâmbi poştaşul. Şi de mult eşti măritată?

— De la duminica iertării merg pe al patrulea an. Înainte era paracliser aici tatăl meu, dar când a văzut că i se apropie ceasul, vrând să-mi rămână mie locul, a plecat la consistoriu şi a cerut să i se trimită un paracliser neînsurat, care să mă ia de nevastă. Şi uite, aşa m-am măritat…

— Aha, prin urmare, dintr-o lovitură ai prins două muşte! zise poştaşul uitându-se la spinarea lui Saveli. Te-ai ales şi cu loc şi cu nevastă…

Saveli scutură supărat dintr-un picior şi se trase şi mai mult la perete. Poştaşul se ridică de la masă, se întinse şi se aşeză pe unul dintre baloturi. După ce se gândi puţin, îşi mută sabia, alături, netezi baloturile cu mâna şi se întinse peste ele, cu un picior atârnat pe podea.

— Viaţă de câine… bombăni el, punându-şi mâinile sub cap şi închizând ochii. Nici celui mai hain tătar nu i-aş dori asemenea viaţă!

Curând se făcu linişte. Nu se auzea decât gâfâiala lui Saveli şi respiraţia regulată şi domoală a poştaşului adormit, care slobozea la fiece răsuflare, câte un „c-h-h-h…” adânc şi prelung. Din când în când îi scârţâia ceva în gât, ca o rotiţă, iar piciorul îi tresărea, foşnind pe balot.

Saveli se mai frământă o vreme sub plapumă, apoi întoarse încet capul. Femeia stătea pe scăunel cu obrajii între palme şi se uita la poştaşul adormit. Privirea ei era încremenită, ca a unui om nedumerit şi speriat.

— Ei, ce te holbezi aşa la el? şopti Saveli, cu mânie.

— Ce-ţi pasă? Stai acolo culcat! îi răspunse femeia, fără să-şi desprindă ochii de la capul cel bălai.

Saveli slobozi înciudat tot aerul din piept şi se întoarse dintr-odată cu faţa la perete. Dar după câteva minute începu iarăşi să se frământe, apoi se ridică în genunchi pe pat şi, sprijinindu-se cu mâinile de pernă, trase cu coada ochiului la nevastă-sa, care stătea tot atât de nemişcată şi se uita la străin. Obrajii îi păliseră, iar în ochi i se aprinsese o lumină ciudată. Paracliserul icni, coborî din pat târându-se pe burtă, se apropie de poştaş şi-i acoperi faţa cu o batistă.

— De ce faci asta? îl întrebă femeia.

— Ca să nu-l bată lumina în ochi…

— Atunci stinge încalte şi lampa!

Saveli se uită cu neîncredere la nevastă-sa, îşi ţuguie buzele spre lampă, dar se răzgândi şi-şi împreună mâinile.

— N-o fi şi ăsta tot vicleşug diavolesc? strigă el. Hai? Parcă este pe lume lighioană mai vicleană decât neamul vostru muieresc?

— Huo, drace împieliţat! şuieră femeia printre dinţi, încruntându-se cu mânie. Lasă că ai să vezi tu!

Şi, aşezându-se mai bine, îşi aţinti din nou privirea asupra poştaşului.

Faptul că avea faţa acoperită n-o încurca deloc. Pe ea n-o atrăgea atât chipul omului, cât întreaga lui înfăţişare, atât de nouă pentru ea. Poştaşul avea pieptul lat şi puternic, mâinile înguste şi frumoase, iar picioarele lungi, numai muşchi, erau mult mai bine făcute şi mai bărbăteşti decât cei doi „butuci” ai lui Saveli… Nu, nici nu putea fi vorba de vreo asemănare!

— Oi fi eu drac împieliţat şi duh necurat, bombăni Saveli după ce mai aşteptă puţin, însă ăştia nu trebuie să doarmă aici… Da da… Doar îs în slujba statului, şi or să ne tragă la răspundere că i-am primit la noi… Dacă ai plecat cu poşta, apoi du-o unde trebuie, nu dormi!… Hei, tu! strigă Saveli spre cel din tindă. Tu, surugiule… cum îţi zice? Vreţi să vă arăt drumul? Scoală-te şi nu te mai gândi la somn cât umbli cu poşta!

Apoi, luându-şi vânt, Saveli se repezi la poştaş şi-l trase de mânecă.

— Hei, Înălţimea Voastră! Dacă plecaţi, apoi să plecaţi. Iar dacă nu plecaţi, apoi vorba ceea… Că de dormit…

Poştaşul sări în picioare, se aşeză, îşi purtă căutătura tulbure prin odaie, apoi se culcă din nou.

— Cum, nu mai plecaţi? îi dădea înainte Saveli, trăgându-l de mânecă. Doar poşta pentru asta-i făcută, să ajungă la vreme… Hei, n-auzi? Vă arăt eu drumul!

Poştaşul deschise ochii. Încălzit şi moleşit de dulceaţa celui dintâi somn, pe jumătate adormit, văzu ca prin ceaţă gâtul alb şi privirea încremenită şi galeşă a femeii. Îşi coborî pleoapele şi zâmbi, ca şi cum tot ce vedea nu era decât un vis.

— Dar cum o să plecaţi pe o vreme ca asta? auzi atunci glasul cald al femeii. Mai bine rămâneţi la noi, să dormiţi şi să vă odihniţi sănătoşi!

— Dar poşta? se supără Saveli. Poşta cine-o s-o ducă? Tu ai s-o duci? Tu?

Poştaşul deschise iarăşi ochii, se uită la gropiţele care tremurau pe obrajii femeii, îşi aduse aminte unde se afla şi îl înţelese şi pe Saveli. Gândul că trebuia să plece la drum prin bezna îngheţata îl făcu să se cutremure din cap până-n picioare. Simţi cum îl trec fiori reci şi se zgribuli.

— Am mai putea dormi măcar cinci minute, zise el căscând. Tot am întârziat…

— Dar poate că ajungem la timp! se auzi glasul surugiului din tindă. Mai ştii? Te pomeneşti că avem noroc să întârzie şi trenul…

Poştaşul se ridică şi, întinzându-se cu plăcere, începu să-şi îmbrace paltonul.

Văzând că oaspeţii se pregăteau de plecare, Saveli necheză de bucurie.

— Hai, pune mâna! strigă la el surugiul, căznindu-se să ridice de jos balotul.

Paracliserul se apropie cu voie bună şi-l ajută să scoată afară toată încărcătura. Poştaşul încerca să-şi dezlege nodul de la glugă, în timp ce femeia i se uita drept în ochi, de parcă voia să-i pătrundă în suflet.

— Mai staţi să beţi un ceai… zise ea.

— N-aş avea nimic împotrivă… că tot am întârziat! încuviinţă poştaşul. Numai că vezi, ceilalţi au şi scos lucrurile afară!

— Haide, rămâi!… şopti femeia, lăsându-şi ochii în pământ şi apucându-l de mânecă.

Poştaşul dezlegă în sfârşit nodul şi, nehotărât, îşi petrecu gluga peste braţ. Simţea cum îl învăluie o căldură dulce acolo, lângă nevasta paracliserului.

— Ce gât… ce gât frumos ai…

Şi cu două degete îi atinse pielea albă. Văzând că femeia nu se împotriveşte, îi mângâie gâtul, apoi umărul…

— Doamne, cât eşti de…

— De ce nu rămâi?… O să bem ceai…

— Unde-l pui, măi nătăfleaţă! se auzi de afară glasul surugiului. Aşază-l de-a curmezişul…

— Haide, rămâi… N-auzi cum urlă viscolul!

Poştaşul, care încă nu se trezise bine şi nu se putea rupe din vraja somnului tânăr şi sănătos, se simţi dintr-odată cuprins de dorinţa ceea de dragul căreia uită omul şi de baloturi, şi de trenurile poştale… uită de toate. Cu privirea speriată îndreptată spre uşă, ca şi cum ar fi vrut să fugă sau să se ascundă, prinse femeia de mijloc. Se şi aplecase peste lampă, s-o stingă, când în tindă se auzi bocănit de cizme şi surugiul se ivi în prag… Iar peste umărul lui îşi înălţa gâtul Saveli. Poştaşul lăsă repede mâinile în jos şi rămase nemişcat, de parcă stătea la îndoială.

— Gata! strigă surugiul.

Poştaşul mai întârzie o clipă, scutură din cap, ca şi cum abia atunci s-ar fi trezit de-a binelea, apoi ieşi în urma surugiului. Femeia rămase singură.

— Ei, haide, urcă-te şi arată-ne drumul! auzi ea.

Un clopoţel sună domol, apoi altul – şi clinchetul melodios de zurgălăi se depărtă de căsuţă, împletind în noapte un lănţişor mărunt şi nesfârşit…

Când, încetul cu încetul, zvonul clopoţeilor se stinse, nevasta paracliserului sări de la locul ei şi începu să măsoare odaia din colţ în colţ, cu neastâmpăr. De unde până atunci n-avea un strop de sânge în obraji, acum se aprinsese toată. Faţa i se strâmbă de ură, răsufla tremurat, iar ochii îi străluceau de sălbatică mânie. Se zbătea cum se zbate în cuşcă o tigroaică zgândărită cu fierul roşu. Deodată, se opri şi se uită de jur împrejur prin bârlogul ei. Aproape o jumătate de odaie, de-a lungul unui perete întreg, era prinsă de patul lor, pe care stăteau claie peste grămadă o saltea murdară, câteva perne tari, mai mult cenuşii decât albe, plapuma şi fel de fel de boarfe dezgustătoare. Aşternutul acela părea un morman urât şi inform şi semăna cu capul lui Saveli, când îi venea lui gust să-şi ungă părul cu ulei. Pe locul dintre pat şi uşa care dădea în tinda îngheţată, se întindea cuptorul afumat, deasupra căruia spânzurau câteva cârpe şi câteva oale. Totul – laolaltă cu Saveli, care ieşise mai adineauri – era neînchipuit de murdar, de slinos şi de afumat. Aşa că, într-un cadru ca acela, părea ciudat să vezi gâtul alb şi pielea subţire şi delicată a unei femei. Nevasta paracliserului se repezi spre pat, întinzând mâinile de parcă voia să arunce jos, să calce în picioare şi să prefacă în scrum tot ce era pe el. Dar în aceeaşi clipă se trase îndărăt, ca şi cum s-ar fi temut să nu se murdărească, şi începu iarăşi să se plimbe.

Când, după vreo două ore, Saveli se întoarse plin de zăpadă şi ostenit, femeia se dezbrăcase şi se culcase în pat. Îşi ţinea ochii strânşi, dar după felul cum îi zvâcnea obrazul, paracliserul ghici că nu dormea. Pe drum, în timp ce se întorcea acasă, se hotărâse s-o lase în pace şi să nu-i spună nimic până a doua zi. Acum însă nu se putu opri să n-o înţepe.

— Vezi, degeaba i-ai făcut farmece, că tot a plecat! zise el râzând cu răutate.

Femeia tăcu, doar bărbia îi tresări. Saveli se dezbrăcă încet, păşi peste nevastă-sa şi se culcă la perete.

— Să ştii că mâine îi spun părintelui Nikodim ce pramatie de nevastă am! bombăni, făcându-se ghem.

Femeia se întoarse repede cu faţa spre el şi-l fulgeră cu ochii.

— Mulţumeşte-te cu slujba, zise ea. Cât despre nevastă, cată-ţi alta în pădure. Ce, eu îs de nasul tău, plesni-ţi-ar ochii? Ce te tot legi de mine? Un scai, un trântor, Doamne iartă-mă!

— Ei, haide, haide… dormi acolo!

— Doamne, cât sunt de nenorocită! Şi femeia se porni pe plâns. Dacă nu erai tu, poate că mă măritam cu vreun negustor, ori poate chiar cu vreun boier! Dacă nu erai tu, azi mi-aş iubi bărbatul! De ce nu te-a astupat omătul, de ce n-ai rămas îngheţat acolo, pe drumul mare, diavole!

Femeia plânse multă vreme. În cele din urmă, oftă adânc şi se potoli. Dincolo de fereastră viscolul tot mai urla, mânios. Părea că plânge cineva, când în cuptor, când în horn, când pe după ziduri. Dar lui Saveli i se părea că-şi aude plângând propriul lui suflet. În seara aceea se încredinţase, fără umbră de îndoială, că bănuielile lui în privinţa femeii erau întemeiate. Ştia acum că, datorită puterii ei diavoleşti, nevastă-sa putea să facă ce voia cu vântoasele şi cu poştalioanele. Dar, spre adânca lui suferinţă, taina aceea, puterea aceea sălbatică şi misterioasă îi dădea femeii culcate lângă el un farmec nou şi neînţeles, pe care nu-l cunoscuse până atunci. Şi pentru că, în prostia lui şi fără să-şi fi dat seama, o poetizase – i se părea acum mai albă, mai catifelată, mai îndepărtată…

— Vidmă! bombăni el furios. Ptiu, scârbă!

Dar când femeia, potolită, începu să răsufle regulat, omul îşi apropie degetele de ceafa ei albă… apoi îi atinse cu mâna coada bogată… Femeia păru că nu simte nimic… Atunci, prinzând curaj, bărbatul o mângâie pe gât.

— Lasă-mă! strigă ea, izbindu-l cu cotul la rădăcina nasului cu atâta putere, încât omul văzu scântei înaintea ochilor.

Însă durerea de la rădăcina nasului îi trecu repede, pe când cea care-i sfredelea inima stărui încă mult timp.

Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3600, 8 martie, la rubrica „Pomelnicul de sâmbătă”. Semnată: An. Cehov. A intrat cu eliminarea câtorva amănunte în culegerea „În amurg”, Sankt-Petersburg, 1887, şi în ediţiile ei ulterioare (de la a 2-a până la a 13-a, Sankt Petersburg, 1888-1899). Cu două modificări de vocabular, a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.

Subiectul povestirii i-a fost inspirat lui Cehov de impresiile culese în timpul unei vacanţe de vară petrecute la Babkino.

„Vidma” a stârnit o serie de critici, exprimate în scrisorile adresate autorului. D. Grigorovici, vorbind de realismul cehovian, îi scria (25 martie 1886): „Mânuieşti cu atâta putere forma şi ai atâta simţ plastic, încât nu e absolută nevoie să vorbeşti, de pildă, de picioarele murdare şi cu unghii întoarse sau de buricul paracliserului. Aceste amănunte nu adaugă nimic la frumuseţea artistică a descrierii; dimpotrivă, impresionează neplăcut pe cititorul de gust.” Iată ce i-a răspuns Cehov lui Grigorovici (28 martie): „Sunt cu totul de aceeaşi părere cu dumneavoastră. Vulgarităţile asupra cărora îmi atrageţi atenţia, le-am simţit eu însumi atunci când am văzut povestirea tipărită. Dacă aş fi scris povestirea aceasta în 3-4 zile şi nu în douăzeci şi patru de ore, ele n-ar fi existat”… La includerea povestirii în culegerea „În amurg”, amănuntele de mai sus au fost eliminate din text.