Vanka

În noaptea de ajunul Crăciunului, Vanka Jukov, un băiat de nouă ani, care fusese dat, cu trei luni în urmă, să-şi facă ucenicia la cizmarul Aleahin, nu se mai culcă. După ce stăpânii şi calfele plecară la utrenie, Vanka scoase din dulapul cizmarului o sticluţă cu cerneală şi un condei cu peniţa ruginită, îşi aşeză apoi în faţă o foaie de hârtie mototolită şi începu să scrie. Dar, înainte de a încondeia prima literă, băiatul îşi aruncă de câteva ori privirea speriată spre uşă şi spre ferestre, după aceea se uită cu coada ochiului la icoana înnegrită, la dreapta şi la stânga căreia se înşirau rafturile cu calapoade, şi oftă adânc. Îşi aşezase hârtia pe bancă, iar el se lăsase în genunchi în faţa ei.

„Dragă bunicule Konstantin Makarîci! scria Vanka. Uite, îţi scriu o scrisoare. Te felicit pentru sărbătorile Crăciunului şi doresc să-ţi dea domnul Dumnezeu tot ce doreşti. Că eu nu mai am nici tătucă, nici mămucă, numai pe tine te mai am.”

Vanka îşi întoarse privirea spre fereastra întunecată, în sticla căreia licărea răsfrângerea lumânării, şi-l văzu desluşit în minte pe bunicul Konstantin Makarîci, paznic de noapte la boierii Jivarev: un bătrânel de vreo şaizeci şi cinci de ani, mărunţel, slăbănog, dar neaşteptat de vioi şi de sprinten, cu faţa veşnic zâmbitoare şi cu ochi ca de om beat. Ziua doarme în bucătăria argaţilor sau se ţine de glume cu bucătăresele, iar noaptea, înfofolit în cojocul lui larg, se învârte în jurul conacului şi bate în bocănitoare. În urma lui, cu capetele în pământ, merg bătrâna Kaştanka ^cccxxxvii şi căţelul Viun ^cccxxxviii botezat aşa din pricina părului negru şi a trupului lung, ca de nevăstuică. Viun e un câine cum nu se poate mai respectuos şi mai prietenos. Se uită deopotrivă de duios şi la ai casei şi la străini. Totuşi nu se bucură de încrederea nimănui: sub aparenţa respectului şi a duioşiei, în el se ascunde cea mai făţarnică perfidie. Nimeni nu se pricepe mai bine decât Viun să se apropie furiş pe la spate şi să te înhaţe de picior când nici cu gândul nu gândeşti, să se strecoare în gheţărie, sau să fure câte o găină de pe la mujici. De câte ori n-a rămas el cotonogit de picioarele dindărăt, iar de două ori erau cât pe ce să-l şi spânzure! Şi nu trece săptămână fără să mănânce câte o bătaie soră cu moartea, dar totdeauna îşi vine în fire.

Fără îndoială că acum bunicul stă la poartă, se uită clipind la ferestrele de un roşu aprins ale bisericuţei din sat şi, tropăind din pâslari, glumeşte cu argăţimea de la conac. Bocănitoarea îi atârnă de curea. Moşneagul dă din mâini, îşi îndeasă capul între umeri de frig şi, chicotind bătrâneşte, ciupeşte când pe servitoare, când pe bucătăreasă.

— Ce-ar fi să tragem pe nas câte oleacă de tabac? zice el întinzând femeilor tabachera.

Femeile trag tabac şi strănută. Bunicul nu mai poate de bucurie, izbucneşte în hohote de râs şi strigă:

— Hei, destul, că vi se lipeşte tabachera de nas!

După aceea le-o vâră sub bot şi câinilor. Kaştanka strănută, îşi scutură botul şi, supărată, se trage la o parte. Viun însă, din respect, nu strănută ci numai dă din coadă. Vremea e minunată, văzduhul liniştit, străveziu şi proaspăt. E noapte fără lună, totuşi se vede satul întreg, cu acoperişurile albe şi cu şuviţele de fum ce se înalţă din hogeaguri. Se văd şi copacii argintaţi de promoroacă şi nămeţii. Tot cerul e numai stele. Şi stelele clipesc, vesele, iar calea laptelui e aşa de strălucitoare, de parcă ar fi spălat-o cineva anume şi ar fi frecat-o cu zăpadă, pentru sărbători…

Vanka oftă, îşi muie peniţa în cerneală şi scrise mai departe:

„Să ştii bunicule că pe mine, aseară, m-au aruncat afară. Stăpânul m-a luat de păr, m-a scos în ogradă şi m-a bătut cu şpandârul ^cccxxxix fiindcă m-a furat somnul când legănam copilul în copaie. Iar mai zilele trecute stăpâna mi-a poruncit să curăţ o scrumbie şi eu am început s-o curăţ de la coadă. Şi atunci dumneaei a luat scrumbia şi a început să mă plesnească peste obraz cu capul scrumbiei. Calfele îşi bat joc de mine, mă trimit la cârciumă să le cumpăr votcă şi mă pun să fur castraveţi de la stăpân, iar stăpânul mă bate cu ce-i vine la îndemână. Cât despre mâncare, nu-mi dau mai nimic: dimineaţa pâine goală, la prânz coleaşă şi seara iar pâine goală. De ceai sau de ciorbă nici pomeneală, cu aşa ceva se îndoapă numai stăpânii. De dormit, dorm în tindă, iar când plânge copilul apoi nu mai dorm deloc, că trebuie să-l legăn… Dragă bunicuţule, fă-ţi pomană de la Dumnezeu şi ia-mă de aici! Du-mă acasă, în sat, că nu mai pot îndura… Mă ploconesc înaintea ta până la pământ şi am să mă rog lui Dumnezeu cât oi trăi, numai ia-mă de aici, că de nu, să ştii că eu mă prăpădesc…”

Vanka simţi cum îi tremură buzele. Îşi şterse ochii cu pumnul murdar şi izbucni în plâns.

„Am să toc tabac pentru tine – scrise el mai departe – şi am să mă închin lui Dumnezeu. Dacă oi greşi, să mă pedepseşti fără milă. Iar dacă te-i necăji că am rămas fără slujbă, atunci am să mă rog de administrator să mă primească să-i văcsuiesc cizmele, sau am să mă bag ajutor de văcar, în locul lui Fedka. Dragă bunicuţule, nu mai pot, nu mai pot, mă chinuiesc de moarte! Am vrut s-o şterg de aici şi s-o iau pe jos până în sat. Dar n-am cizme şi m-am temut de frig… Iar pentru binele ăsta, când oi creşte eu mare, am să te hrănesc şi n-am să las pe nimeni să te obijduiască. Iar când ai să mori, am să mă rog pentru odihna sufletului tău întocmai ca pentru mămuca mea Pelagheia.

„Iar Moscova să ştii că e un oraş mare. Toate casele îs case boiereşti şi sunt şi cai mulţi. Oi însă nu sunt, iar câinii de pe aici nu-s răi. Băieţii nu umblă cu steaua şi nici în strană nu-i lasă să cânte. Într-o zi am văzut în fereastra unei dughene nişte cârlige de undiţă. Se vindeau cu sfoară cu tot şi erau pentru toate soiurile de peşti şi foarte trainice. Am văzut unul care ar fi ţinut chiar şi un somn de un pud! Şi am mai văzut dughene cu fel de fel de puşti, cam ca acelea ale boierilor noştri. Eu gândesc că trebuie să coste măcar o sută de ruble una… Iar la măcelării găseşti şi cocoşi sălbatici, şi găinuşe, şi iepuri, numai că vânzătorii nu spun unde i-au împuşcat.

„Dragă bunicuţule, când au să facă boierii pom de Crăciun cu daruri, ia şi pentru mine o nucă poleită şi pune-o bine în cufăraşul cel verde. Cere-i-o domnişoarei Olga Ignatievna, spune-i că e pentru Vanka.”

Vanka se înfioră, oftă şi-şi aţinti din nou privirea asupra ferestrei. Îşi aduse aminte că bunicul era cel care se ducea în fiecare an la pădure, să aducă bradul pentru boieri, şi că-l lua şi pe el. Ce vremuri bune erau pe-atunci! Bunicul icnea, icnea şi gerul şi, auzindu-i, icnea şi Vanka. Înainte de a se apuca să taie bradul, bunicul îşi fuma luleaua, trăgea tacticos tabac pe nas şi făcea glume pe seama lui Vaniuşka, pentru că tremura de frig… Brazii tineri şi încărcaţi cu promoroacă stăteau nemişcaţi, aşteptând parcă să vadă pe care dintre ei o să cadă năpasta. Deodată, un iepure trecea în goană, ca o săgeată, peste nămeţi… Bunicul nu se putea stăpâni să nu strige:

— Ţine-l, ţine-l… ţine-l! Aha, diavole cu coada scurtă!

După ce tăia bradul, bunicul îl ducea la curte şi cei de acolo începeau să-l împodobească… Dar nimeni nu-şi bătea capul mai mult cu asta decât domnişoara Olga Ignatievna, la care Vanka ţinea ca la ochii din cap. Pe vremea când trăia mama lui, Pelagheia, care era fată în casă la boieri, Olga Ignatievna îi dădea lui Vanka acadele, ba, neavând ce face, îl învăţa să citească, să scrie, să numere până la o sută şi chiar să joace cadril! Dar după ce a murit Pelagheia, orfanul Vanka a fost trimis la bunicul lui, în bucătăria argaţilor, iar de acolo la Moscova, la cizmarul Aleahin…

„Vino, bunicule dragă – urmă Vanka – te rog în numele Domnului nostru Hristos, vino şi ia-mă de aici. Îndură-te de mine, că-s un orfan fără noroc şi toţi mă bat şi mi-e aşa de foame şi de dor, că nici nu pot să-ţi spun şi plâng întruna. Iar mai zilele trecute stăpânul m-a pocnit aşa de tare cu calapodul peste cap, de am căzut jos şi abia am putut să-mi vin în fire. Vai şi amar de viaţa mea, că-i mai rea decât a unui câine!… Şi-i mai trimit plecăciuni şi Glenei, şi lui Egorka cel strâmb, şi vizitiului, numai armonica mea să nu i-o dai nimănui. Rămân nepotul tău Ivan Jukov şi să vii, dragă bunicule!”

Vanka împături foaia în patru şi o vârî în plicul pe care-l cumpărase în ajun, cu o copeică… După ce se gândi puţin, muie peniţa în cerneală şi scrise adresa:

Bunicului, în sat la noi.

Apoi se mai scărpină în cap, se mai gândi şi adăugă: „Lui Konstantin Makarîci.” În sfârşit, fericit că apucase a-şi scrie scrisoarea în linişte, Vanka îşi înhăţă căciula şi, fără să-şi mai ia şi cojocelul pe umeri, numai în cămaşă, ieşi repede în stradă…

Vânzătorii de la măcelărie, pe care îi întrebase în ajun, îi spuseseră că scrisorile se vâră în cutiile poştale, de unde le iau şi le duc în toată ţara troicile poştei, mânate de surugii beţi, în clinchet de zurgălăi. Vanka o ţinu tot într-o fugă până la cea mai apropiată cutie poştală, vârând în deschizătură nepreţuita scrisoare…

Peste o oră, legănat de dulci speranţe, Vanka dormea dus… În visul lui vedea un cuptor. Pe cuptor stătea bunicul, cu picioarele goale atârnate şi le citea bucătăreselor scrisoarea lui… Iar pe lângă cuptor, Viun se tot învârtea şi dădea din coadă…

Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 354, 25 decembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Copiii”, Sankt-Petersburg, 1889, şi în ediţiile ei următoare. Cu numeroase abrevieri în text, făcute fără intervenţia autorului, a intrat în culegerea „Spice de aur” alcătuită de Gorbunov-Posadov, Moscova, 1900. A fost apoi publicată în întregime în culegerea „Inimă de copil”, Moscova, 1901; de asemenea şi în nenumărate crestomaţii. Cehov a inclus povestirea în Culegerea de opere din 1901, vol. IV. Publicăm textul din 1901.

În culegerea de opere, povestirea a intrat aproape fără modificări.