La tribunal
Într-o zi mohorâtă de toamnă, în oraşul N., capitală de judeţ, în clădirea cafenie a statului – unde de obicei îşi ţineau şedinţele, pe rând, administraţia zemstvei, consiliul judecătorilor de pace, administraţia rurală, direcţia alcoolului, cercul de recrutare şi multe alte instituţii – se judecau procesele secţiei tribunalului de circumscripţie în deplasare. Cu privire la clădirea cafenie despre care am pomenit mai sus, una dintre notabilităţile oraşului făcuse următoarea glumă:
— Acolo e şi justiţia, şi poliţia şi miliţia: într-un cuvânt, un adevărat pension de domnişoare nobile!
Dar, cum zice proverbul, copilul cu două moaşe rămâne cu buricul netăiat. Aşa şi cu această clădire: ea surprindea şi indispunea pe orice nou sosit care nu era slujbaş, prin lipsa totală de confort, prin vechimea ei şi prin înfăţişarea mohorâtă, de cazarmă, atât pe dinafară, cât şi pe dinăuntru. Chiar şi primăvara, în zilele pline cu soare, părea învăluită într-o umbră adâncă. Iar în nopţile cu lumină de lună, când copacii şi căsuţele târgului, cufundate în somn tihnit, alcătuiau o singură masă de întuneric – numai ea îşi înălţa, cu stângăcie şi parcă fără niciun rost, zidurile uriaşe de piatră deasupra peisajului modest, tulburând armonia generală, numai ea nu dormea, de parcă nu putea să se scuture de amintirea păcatelor grele, de neiertat, ale trecutului. Pe dinăuntru parcă era o şură, fără nimic prietenos. Şi era curios să-i vezi pe toţi aceşti procurori, judecători şi preşedinţi ca scoşi din cutie – care acasă la ei făceau scandal pentru un firicel de praf sau pentru cea mai mică pată pe covor – cât de uşor se împăcau aici cu bâzâitul ventilatoarelor, cu duhoarea grea a lumânărilor de seu şi cu pereţii murdari şi veşnic aburiţi.
Şedinţa tribunalului de circumscripţie începu după ora nouă. Se procedă imediat, cu o vădită grabă, la judecarea pricinilor. Procesele se perindau unul după altul şi se terminau repede ca o liturghie fără cor, aşa că nimeni nu şi-ar fi putut face o idee lămurită şi închegată din acel amestec, pestriţ şi năvalnic ca o apă în revărsare, de chipuri, de gesturi, de pledoarii, de dureri, de adevăruri şi de minciuni… Până la ora două se făcuse multă treabă: doi acuzaţi fuseseră osândiţi la muncă silnică, altul, mai norocos, la închisoare cu pierderea drepturilor civile, al patrulea fusese achitat, un proces fusese amânat…
La două fix, preşedintele anunţă judecarea procesului „privitor la mujicul Nikolai Harlamov, acuzat că şi-ar fi ucis nevasta”. Completul de judecată rămăsese acelaşi ca şi la procesul precedent, numai locul apărătorului era ocupat acum de altă persoană, un tânăr licenţiat în drept, fără barbă, în uniformă cu nasturi sclipitori.
— Să fie adus acuzatul! ordonă preşedintele.
Dar acuzatul, introdus din timp, se şi îndrepta spre banca împricinaţilor. Era un mujic de vreo cincizeci şi cinci de ani, înalt şi bine legat, cu totul chel, cu faţa apatică, păroasă şi cu barba mare şi roşcată. În urma lui venea un soldat mărunţel şi sfrijit, cu puşca în mână.
Când ajunse aproape de banca acuzaţilor, soldatului din escortă i se întâmplă un mic accident: se împiedică pe neaşteptate şi scăpă puşca din mână. Dar în aceeaşi clipă o şi prinse din zbor, cu care prilej se lovi destul de tare cu patul puştii peste genunchi. În sală se auzi un râs uşor. De durere, sau poate ruşinat de stângăcia lui, soldatul se înroşi.
După obişnuitul interogatoriu, după tragerea la sorţi a juraţilor, după apelul şi depunerea jurământului martorilor, începu citirea actului de acuzare. Grefierul, un omuleţ cu pieptul îngust şi cu faţa palidă, cu tunica mult prea largă pentru trupul lui pipernicit, citea repede, cu un glas gros şi mormăit ca de dascăl, fără să ridice sau să coboare tonul, de parcă se temea să nu-şi obosească pieptul. Ventilatorul îi ţinea isonul bâzâind fără întrerupere în spatele mesei judecătorilor, şi din îmbinarea aceea de sunete ieşea un murmur monoton, care dădea liniştii din sală ceva adormitor, de narcoză.
Preşedintele, un bărbat încă tânăr, miop, cu o faţă peste măsură de obosită, stătea nemişcat în fotoliu cu palma la frunte, ca şi cum şi-ar fi ferit ochii de soare şi, ascultând bâzâitul ventilatorului şi mormăitul grefierului, se gândea la altceva. Când grefierul făcu o pauză ca să întoarcă fila, preşedintele tresări surprins, se uită la publicul din sală cu ochi mari şi înceţoşaţi, apoi se aplecă la urechea judecătorului de lângă el şi-l întrebă, cu un oftat:
— Matvei Petrovici, dumneata la cine ai tras? La Demianov?
— Da, la Demianov, îi răspunse judecătorul, tresărind şi el.
— Cred că data viitoare am să trag şi eu tot acolo. Ştii, la Tipeakov e imposibil! Toată noaptea e o larmă şi o gălăgie… Bocănesc, tuşesc, copiii plâng… E imposibil!
Substitutul de procuror – brun, gras şi îmbuibat, cu ochelari în rame de aur şi cu o barbă frumoasă şi îngrijită, stătea nemişcat ca o statuie, cu obrazul sprijinit în pumn şi citea „Cain”, de Byron. Ochii îi erau plini de o atenţie lacomă, iar sprâncenele i se ridicau a mirare, mai sus, tot mai sus… Din când în când, se lăsa pe speteaza fotoliului, se uita câteva clipe cu ochii pierduţi în gol, apoi se cufunda iarăşi în lectură. Apărătorul îşi plimba pe masă capătul bont al creionului şi, cu capul aplecat pe o parte, se gândea… Obrazul lui tânăr nu arăta altceva decât o plictiseală rece şi încremenită, cum vezi de obicei pe feţele şcolarilor şi ale slujbaşilor siliţi să stea în fiecare zi pe acelaşi loc, să aibă înaintea ochilor aceleaşi figuri şi aceiaşi pereţi. Pledoaria pe care urma s-o ţină nu-l tulbura câtuşi de puţin. Ce era, la urma urmei, această pledoarie? O apărare banală, făcută din ordinul şefilor, după un tipic de mult cunoscut. Ştiind de la început că va fi plictisitoare şi ştearsă, o va debita în faţa juraţilor fără convingere şi fără căldură. După aceea îl aştepta iarăşi drumul plin de noroi, prin ploaie, până la gară şi de acolo în oraş, unde curând va primi un alt ordin de plecare în judeţ, să ţină altă pledoarie… Ce plictiseală!
Acuzatul, care la început se îngălbenise şi tuşise nervos în mânecă, se linişti curând, molipsindu-se parcă şi el de monotonia şi de plictiseala generală. Se uita cu un respect dobitocesc la tunicile judecătorilor şi la feţele istovite ale juraţilor şi clipea domol. Atmosfera sălii de şedinţe şi procedura, de care se temuse atât de mult cât stătuse la închisoare, aveau acum asupra lui un efect cât se poate de liniştitor. Găsise acolo cu totul altceva decât se aştepta să găsească. Asupra lui plana o acuzare de omor, şi totuşi nu întâlnise nici feţe ameninţătoare, nici priviri indignate, nici vorbe sforăitoare de osândă, nici compătimire pentru soarta lui nenorocită: niciunul dintre cei care stăteau în fotolii nu-i aruncase măcar o privire mai lungă sau mai curioasă… Ferestrele şi zidurile mohorâte, glasul grefierului, atitudinea procurorului – toate erau pătrunse de atâta nepăsare birocratică şi răspândeau atâta răceală, de parcă ucigaşul ar fi fost un simplu obiect de cancelarie sau parcă l-ar fi judecat o maşină nevăzută, mânuită Dumnezeu ştie de cine, nu de oameni în carne şi oase…
Liniştit acum, mujicul nu-şi dădea seama că oamenii care ţineau de tribunal erau tot atât de deprinşi cu dramele şi cu tragediile vieţii ca şi cei din spitale cu moartea, şi că tocmai în această nepăsare maşinală stătea toată grozăvia sorţii lui. Ai fi zis că dacă n-ar sta cuminte, ci s-ar ridica în picioare şi ar începe să se roage cu lacrimi în ochi cerşind îndurare, dacă s-ar căi amar, gata să moară de deznădejde – toate rugăminţile lui s-ar izbi şi s-ar sfărâma, aşa cum se sfarmă valul de stânci, de nervii tociţi şi de obişnuinţa celor de acolo.
După ce grefierul termină de citit, preşedintele netezi cu mâna, fără niciun rost, masa din faţa lui, se uită lung la acuzat cu ochii pe jumătate închişi şi abia după aceea îl întrebă, mişcându-şi greu limba:
— Acuzat, recunoşti că în seara de 9 iunie ţi-ai ucis nevasta?
— Nu recunosc, răspunse acuzatul ridicându-se în picioare şi strângându-şi la piept halatul de puşcăriaş.
Tribunalul procedă apoi, în grabă, la audierea martorilor. Au fost ascultaţi: două femei, cinci mujici şi ureadnicul care făcuse cercetările. Plini de noroi, istoviţi de drumul pe care-l făcuseră pe jos şi de aşteptarea nesfârşită în camera martorilor, abătuţi şi posomorâţi, toţi martorii au declarat cam acelaşi lucru: că Harlamov trăia „bine” cu baba lui, aşa, ca fiecare, că n-o bătea decât când se îmbăta, că în seara de 9 iunie, după asfinţitul soarelui, bătrâna fusese găsită zăcând în tindă cu ţeasta sfărâmată, iar lângă ea, într-o baltă de sânge, un topor. Când s-au dezmeticit, oamenii au vrut să-i dea de ştire lui Nikolai, dar nu l-au găsit nici în izbă, nici pe uliţă. Atunci au început să umble prin sat, să-l caute. Au scotocit toate cârciumile şi toate casele, fără să dea de el. Se făcuse nevăzut. Şi abia după două zile se înfăţişase singur la poliţie, galben, numai zdrenţe şi tremurând din tot trupul. L-au legat pe loc şi l-au băgat la răcoare.
— Acuzat, se întoarse preşedintele spre Harlamov. N-ai putea să explici tribunalului unde ai stat cele două zile de după crimă?
— Am umblat pe câmp… Nemâncat şi nebăut…
— De ce te ascundeai, dacă zici că n-ai ucis-o?
— Apoi, mă spăriesem… Mă temeam să nu mă condemnaţi…
— Aha!… Bine, stai jos.
Cel din urmă a fost audiat medicul de judeţ, cel care făcuse autopsia moartei. El declară tot ce-şi amintea din procesul verbal de autopsie, adăugând şi ce-i mai venise în minte în dimineaţa aceea, în drum spre tribunal. Preşedintele se uita cu ochii pe jumătate închişi la hainele negre, noi şi cu lustru, ale doctorului, la cravata lui frumoasă, la buzele care i se mişcau. Îl asculta, şi în minte i se închega, leneş, un gând: „Toată lumea poartă astăzi surtuce scurte. De ce şi-o fi făcut ăsta unul lung?… De ce unul lung şi nu unul scurt?…”
La spatele preşedintelui se auzi un scârţâit uşor de cizme. Era substitutul de procuror, care se apropia de masă să ia o hârtie.
— Mihail Vladimirovici, se aplecă substitutul la urechea preşedintelui, aţi văzut cât de superficial a făcut cercetările acest Koreiski? N-a audiat nici pe fratele inculpatului, nici pe staroste. Iar din descrierea izbei, nu se înţelege mai nimic…
— Ce să-i faci… ce să-i faci! oftă preşedintele, rezemându-se de speteaza fotoliului. E o ruină… o rablă!
— O, dar uitaţi-vă în sală! urmă în şoaptă substitutul de procuror. Vedeţi? În banca întâi, al treilea din dreapta… unul cu o mutră de actor?… E cel mai mare bogătaş din târg. Are aproape cinci sute de mii de ruble numerar!
— Serios? După înfăţişare n-ai crede… Ascultă drăguţă, ce-ar fi să facem o pauză?
— Să terminăm întâi instrucţia orală, şi pe urmă…
— Cum crezi… Prin urmare, – şi preşedintele îşi ridică ochii la doctor, – dumneata găseşti că moartea a fost instantanee?
— Da, datorită unei leziuni considerabile a substanţei cenuşii…
Când termină doctorul, preşedintele se uită în spaţiul dintre substitutul de procuror şi apărător şi întrebă:
— Aveţi de pus vreo întrebare?
Fără să-şi ridice ochii de pe „Cain”, substitutul de procuror clătină din cap. În schimb, apărătorul se agită deodată pe scaun şi, după ce tuşi, întrebă:
— Aş vrea să ştiu, doctore, dacă după dimensiunile rănii se poate determina starea… starea sufletească a criminalului. Cu alte cuvinte vreau să întreb dacă proporţiile leziunii ne dau dreptul să presupunem că inculpatul se afla într-o anumită stare afectivă…
Preşedintele ridică spre apărător ochii lui somnoroşi şi nepăsători. Procurorul îl lăsă pe „Cain” şi se uită la preşedinte. Dar numai se uitară unul la altul, fără ca feţele lor să arate ceva: zâmbet, mirare sau nedumerire.
— S-ar putea, se zăpăci doctorul, dacă luăm în consideraţie puterea cu care… hm… cu care criminalul a dat lovitura… Adică… iartă-mă, dar n-am prea înţeles întrebarea dumitale…
Apărătorul nu mai primi alt răspuns. De altfel, nu mai simţea nicio nevoie să-l primească. Îşi dădea seama că întrebarea aceea îi venise în minte şi-i scăpase de pe buze sub impresia liniştii din sală, a plictiselii, a bâzâitului ventilatorului…
După ce se termină depoziţia doctorului, tribunalul începu să cerceteze corpurile delicte. Cercetă întâi caftanul, pe a cărui mânecă se vedea o pată cafenie de sânge. Întrebat asupra provenienţei petei, Harlamov declară:
— Cu vreo trei zile înainte de moartea bătrânei, Penkov lăsase sânge la un cal… Mă întâmplasem şi eu acolo. Se înţelege că i-am dat o mână de ajutor şi… m-oi fi stropit…
— Cu toate astea, Penkov a declarat adineauri că nu-şi aduce aminte să fi fost şi dumneata de faţă când a lăsat sânge calului…
— N-aş putea să vă spun…
— Stai jos!
Trecură apoi la cercetarea toporului cu care fusese ucisă bătrâna.
— Ăsta nu-i toporul meu, declară acuzatul.
— Atunci, al cui e?
— N-aş putea să vă spun… Eu n-am topor…
— Mujicul nu poate trăi o zi fără topor. Şi pe urmă, vecinul dumitale, Ivan Timofeici, care ţi-a ajutat să-ţi dregi sania, a declarat că e toporul dumitale…
— N-aş putea să vă spun… numai că mă jur, ca în faţa lui Dumnezeu… (şi Harlamov întinse mâna înainte desfăcându-şi degetele) ca în faţa Ziditorului, că nici nu mai ţin minte de când n-am topor! Am avut eu unul, cam ca ăsta, parcă oleacă mai mic, dar mi l-a prăpădit fecioru-meu Prohor. Cu vreo doi ani înainte de a-l lua la armată, s-a dus după lemne, s-a pus la băut cu alţi flăcăi şi mi l-a prăpădit…
— Bine, stai jos!
Neîncrederea voită şi lipsa de bunăvoinţă a celor care-l ascultau îl supăraseră, se vede, şi-l scoseseră din fire pe Harlamov. Începu să clipească din ochi, iar pe fălci i se iviră pete roşii.
— Ca în faţa lui Dumnezeu! strigă el întinzându-şi gâtul. Dacă nu mă credeţi, atunci vă rog să-l întrebaţi şi pe fecioru-meu, pe Prohor… Proşka, unde-i toporul? întrebă deodată, cu asprime, întorcându-se scurt spre ostaşul care-l escorta. Unde-i, hai?
Urmă o clipă dureroasă. Toţi cei din sală parcă se lăsară în jos şi se făcură mai mici… Prin mintea tuturor celor de faţă trecu acelaşi gând înspăimântător, de neînchipuit, al unei nemaipomenite coincidenţe. Şi nimeni nu încercă şi nu îndrăzni să se uite la soldat. Fiecare ar fi vrut să alunge gândul acela şi să-şi închipuie că nu auzise bine.
— Acuzat, n-ai voie să vorbeşti cu santinela!… se grăbi să spună preşedintele.
Nimeni nu văzu faţa ostaşului şi spaima trecu prin sală în zbor, ca o nălucă oarbă. Comisarul de serviciu se ridică încet de la locul lui şi, bălăbănindu-şi braţele, ieşi în vârful picioarelor. Peste câteva clipe se auziră paşi înăbuşiţi şi zgomotul obişnuit al schimbării santinelelor.
Toţi îşi ridicară capul, căutând să se uite aşa fel de parcă nu se întâmplase nimic, şi-şi văzură înainte de treabă…
Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3814, 11 octombrie, la rubrica „Pomelnicul de sâmbătă”. Semnată: An. Cehov. A intrat, fără modificări, în culegerea „În amurg”, Sankt-Petersburg, 1887, precum şi în ediţiile următoare ale aceleiaşi culegeri, fiind retipărită şi în culegerea „Sclipiri”, editată la „Posrednik”, Moscova, 1895. A fost inclusă în Culegerea de opere din 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.
