Un om ciudat

A trecut de miezul nopţii. În faţa uşii de la intrare, în casa moaşei Maria Petrovna Koşkima ^cccxix , o fată bătrână, se opreşte un domn înalt, îmbrăcat cu o manta cu glugă şi cu joben pe cap. Prin întunericul toamnei nu i se pot desluşi nici faţa, nici mâinile, dar după felul cum tuşeşte şi cum trage de mânerul soneriei, se vede că e vorba de un om serios, aşezat, impunător chiar. După ce clopoţelul sună de trei ori, uşa se deschide şi în prag se iveşte chiar Maria Petrovna în persoană, cu un palton bărbătesc aruncat peste fusta albă. Lampa mică şi cu abajur verde, pe care o ţine în mână, îi colorează în verzui obrazul pistruiat şi somnoros, gâtul cu vene groase şi părul roşcat şi rar care-i iese de sub boneţică.

— Pot să vorbesc cu moaşa? o întreabă domnul.

— Eu sunt. Ce doriţi?

Domnul intră în săliţă şi Maria Petrovna vede înaintea ei un bărbat înalt şi bine făcut, trecut de prima tinereţe, dar cu o faţă frumoasă şi gravă şi cu favoriţi bogaţi.

— Sunt Kiriakov, asesor de colegiu, zice el. Am venit să te rog să mergi la nevastă-mea. Şi dacă se poate, cât mai repede.

— Bine… se învoieşte moaşa. Mă îmbrac îndată. Până atunci, fiţi bun şi aşteptaţi-mă în salon.

Kiriakov îşi scoate mantaua şi intră în salon. Lumina verzuie a lămpii se aşterne cu zgârcenie pe mobila ieftină, îmbrăcată cu huse albe şi peticite, pe florile firave şi pe pervazurile uşilor, pe care se întind tulpini răsucite de iederă… Miroase a muşcată şi a creolină şi se aude tic-tacul sfios al pendulei, ruşinată parcă de prezenţa unui bărbat străin.

— Sunt gata! zice Maria Petrovna intrând în salon, după vreo cinci minute, îmbrăcată, dichisită şi mai vioaie. Să mergem!

— Da, trebuie să ne grăbim… încuviinţează Kiriakov. Dar să nu uit să te întreb: cât ai să-mi ceri pentru osteneala dumitale?

— Zău dacă ştiu… zâmbeşte încurcată Maria Petrovna. Cât o să-mi daţi…

— Nu, asta nu-mi place, îi răspunde cu răceală Kiriakov privind-o ţintă. Buna învoială face mai mult decât banii. Mie nu-mi trebuie ce-i al dumitale, şi dumitale nu-ţi trebuie ce-i al meu. Ca să evităm orice neînţelegere, e mai cuminte să ne învoim de la început.

— Credeţi-mă că nu ştiu… Eu n-am un preţ anumit.

— Şi eu muncesc, aşa că ştiu să preţuiesc munca altuia. Nu-mi place să nedreptăţesc pe nimeni. Pentru mine, a-ţi da eu mai mult decât ţi se cuvine, sau a-mi cere dumneata mie mai mult decât trebuie, e deopotrivă de neplăcut. De aceea, insist să-mi spui care e preţul dumitale!

— Dar preţul nu e totdeauna acelaşi!

— Hm!… Având în vedere ezitările dumitale, pe care nu le înţeleg, mă văd silit să fixez eu preţul. Pot să-ţi dau două ruble.

— Vai de mine! Dar cum se poate?… sare Maria Petrovna, înroşindu-se şi trăgându-se îndărăt. Mi-ar fi şi ruşine… Decât să primesc două ruble, mai bine merg pe gratis… Uite, merg pentru cinci ruble…

— Două ruble, niciun ban mai mult! Mie nu-mi trebuie ce-i al dumitale, dar nici n-am de gând să-ţi dau cât nu face.

— Cum doriţi, dar pentru două ruble eu nu merg…

— Bine. Însă ştii că, după lege, n-ai dreptul să refuzi.

— Atunci, merg pe gratis.

— Pe gratis nu vreau eu. Fiecare muncă trebuie răsplătită. Şi eu muncesc şi înţeleg…

— Pentru două ruble, nu merg… declară cu sfială Maria Petrovna. Dacă vreţi, merg pe gratis…

— În cazul acesta, îmi pare foarte rău că te-am deranjat degeaba… Am onoarea să te salut.

— Cum sunteţi şi dumneavoastră… îngăimă moaşa, petrecându-l pe Kiriakov în săliţă. Dacă ţineţi numaidecât, uite, merg cu trei ruble.

Kiriakov se încruntă şi se gândeşte două minute încheiate, uitându-se atent în podea, apoi declară hotărât: „Nu!” şi iese în stradă. Nedumerită şi ruşinată, moaşa închide uşa în urma lui şi se întoarce în odaia ei.

„Un bărbat aşa de frumos şi de serios, şi totuşi aşa de ciudat, Doamne iartă-mă…” îşi zice culcându-se.

Dar nu trece nici o jumătate de ceas, şi clopoţelul sună din nou. Moaşa se scoală şi dă, în săliţă, peste acelaşi Kiriakov.

— Ce zăpăceală cumplită peste tot! zice el. Nici farmaciile, nici sergenţii de stradă, nici portarii, într-un cuvânt nimeni nu cunoaşte adresele moaşelor! Aşa că sunt pus în situaţia să primesc condiţiile dumitale. Îţi dau trei ruble, însă… ţin să-ţi spun că am obiceiul, atunci când angajez o servitoare, sau folosesc serviciile cuiva, să mă înţeleg dinainte, ca să nu mai fie vorba, la plată, de cine ştie ce adaosuri, bacşişuri sau altele… Fiecare e dator să primească ce i se cuvine.

Maria Petrovna nu-şi mai bate capul să-l asculte. Simte de pe acum că-i e lehamite şi scârbă de el şi că vorba lui monotonă şi măsurată îi pică pe suflet ca o piatră. Se îmbracă şi iese cu el în stradă. În văzduh e linişte, dar e atât de frig şi de înnorat, încât luminiţele felinarelor abia se zăresc. Noroiul plescăie sub picioare. Moaşa se uită cu atenţie în jur, dar nu zăreşte nicio birjă…

— Se vede că nu-i departe? întreabă ea.

— Nu, nu-i departe, îi răspunde Kiriakov, ursuz.

Fac cotul pe o stradă, apoi pe a doua, pe a treia… Kiriakov păşeşte alături de ea, şi până şi după mers se cunoaşte că e om serios şi aşezat.

— Ce vreme rea! caută să înceapă vorba moaşa.

Dar Kiriakov păstrează aceeaşi muţenie plină de gravitate. Se vede cum se sileşte să calce numai pe pietrele netede, ca să nu-şi strice galoşii. În sfârşit, după un drum lung, moaşa pătrunde într-o sală de unde se zăreşte un salon mare, mobilat cu grijă. Prin odăi şi chiar şi în dormitorul unde zace lehuza, nu mai e nimeni… Nu se văd nici rude, nici babele care umplu de obicei casele în care se aşteaptă un nou-născut. Doar bucătăreasa, cu faţa îndobitocită şi speriată, aleargă năucă de colo până colo. Se aud gemete adânci.

Trec aşa trei ceasuri. Maria Petrovna stă lângă patul lehuzei şi-i spune nu ştiu ce în şoaptă. Cele două femei au avut când să se cunoască mai de aproape, să bârfească, să ofteze…

— Dumneata n-ai voie să vorbeşti! îi spune moaşa îngrijorată, dar tot ea o ameţeşte cu întrebările.

Dar iată că uşa se deschide şi în dormitor intră, călcând încet şi grav, însuşi Kiriakov. Se aşază pe un scaun şi-şi netezeşte favoriţii. Se face tăcere… Maria Petrovna se uită cu sfială la faţa lui frumoasă, însă nepăsătoare, ca de lemn, şi-l aşteaptă să înceapă vorba. Dar Kiriakov tace cu încăpăţânare, gândindu-se cine ştie la ce. Pierzându-şi răbdarea, moaşa se hotărăşte să i-o ia înainte şi repetă formula care se spune de obicei în asemenea împrejurări:

— Slavă ţie Doamne, avem un om mai mult pe lume!

— Da, asta-i plăcut, zice Kiriakov cu aceeaşi faţă nemişcată. Deşi, dacă stai să te gândeşti, ca să ai copii de prisos trebuie să ai şi bani de prisos. Copilul nu se naşte sătul şi îmbrăcat…

Pe faţa lehuzei trece un aer de vinovăţie, de parcă ar fi adus pe lume o fiinţă vie fără să i se fi îngăduit, numai aşa, dintr-un simplu capriciu. Kiriakov se ridică oftând şi iese din odaie, grav.

— Ce aspru e dumnealui, Doamne iartă-mă… zice moaşa către lehuză. Nici nu zâmbeşte măcar…

Lehuza îi povesteşte că dumnealui e totdeauna aşa… E om cinstit, drept şi chibzuit, econom, cu socoteală – însă toate aceste calităţi le are în proporţii atât de neobişnuite, încât pe muritorii de rând îi înăbuşă. Cu rudele s-a certat, servitorii nu stau la el mai mult de o lună, prieteni n-au, nevasta şi copiii trăiesc veşnic cu frica în sân, tremurând la fiecare pas. Nu bate, nu strigă, are mult mai multe calităţi decât defecte… şi totuşi când pleacă el de acasă toată lumea se simte mai uşurată, mai la largul ei. De ce o fi el aşa, singură nu ştie…

— Ligheanele astea trebuie curăţate frumos şi duse în cămară, zice Kiriakov, intrând din nou în dormitor. Şi sticluţele trebuie puse bine, că poate or să mai folosească şi altă dată.

Toate câte le spune el sunt lucruri simple şi banale. Dar Dumnezeu ştie de ce, moaşa se simte uluită, începe să-i fie frică de omul acesta şi tresare de câte ori îi aude paşii. Dimineaţa, când să plece, zăreşte în sufragerie pe băieţelul lui Kiriakov, un licean palid şi tuns chilug care-şi bea ceaiul… În faţa băiatului stă însuşi Kiriakov, spunându-i cu glasul lui monoton şi măsurat:

— Văd că de mâncat ştii să mănânci, dar trebuie să ştii să şi munceşti… Uite, adineauri ai înghiţit o îmbucătură şi sunt sigur că nu te-ai gândit că îmbucătura aceea costă bani, şi că banii se câştigă cu muncă… Mănâncă şi gândeşte-te la cele ce ţi-am spus…

Moaşa se uită la faţa năucită a băiatului şi are impresia că nici aerul nu se simte la largul lui, că până şi zidurile stau gata-gata să se năruiască nemaiputând suporta prezenţa apăsătoare a acelui om ciudat… Pierzându-şi capul de spaimă şi simţind cum îi sporeşte ura împotriva lui, Maria Petrovna îşi înşfacă legăturelele şi iese în grabă.

Ajungând la jumătatea drumului, îşi aduce aminte că a uitat să-i ceară cele trei ruble. Dar după ce stă puţin pe loc şi se gândeşte, dă din mână a lehamite şi pleacă mai departe.

Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 43, 25 octombrie. Titlul: Căpcăunul. Semnată: A. Cehonte. Cu titlul schimbat s-a publicat în revista „Jurnal dlea vseh”, 1898, nr. 12. A fost inclusă în Culegerea de opere din 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.

În revista „Jurnal dlea vseh” a fost publicată numai după ce i s-au făcut modificări de stil şi s-au eliminat unele cuvinte şi fraze.

În culegerea de opere, schiţa a intrat aproape fără modificări.

La 23 octombrie 1886, odată cu schiţa, Cehov îi scria directorului Leikin de la „Oskolki”: «Vă trimit „Căpcăunul”. Mi se pare însă că schiţa nu e tocmai reuşită; în orice caz, e mult mai slabă decât povestirea dumneavoastră „De sărbători” pe care-o găsesc al dracului de bună.»