Răzbunare

Lev Savvici Turmanov, un burghez ca toţi burghezii, cu capital, cu nevastă tinerică şi cu chelie respectabilă, juca odată vint ^cccxiii la ziua onomastică a unui prieten de-al lui. După un „minus” serios, care făcu să-l treacă toate năduşelile, îşi aminti deodată că nu mai băuse de mult votcă. Se ridică şi, legănându-se greoi, se strecură în vârful picioarelor printre mese, traversă salonul unde dansa tineretul (acolo îl bătu părinteşte peste umăr şi-i zâmbi cu îngăduinţă farmacistului celui tânăr şi firav), apoi se furişă în grabă pe o uşă mică, spre bufet, unde pe o măsuţă rotundă stăteau înşirate tot felul de sticle cu votcă şi alte băuturi… Lângă ele, printre felurite gustări, era şi o farfurioară cu o jumătate de scrumbie, garnisită cu ceapă şi cu pătrunjel verde. Lev Savvici îşi turnă un păhăruţ de votcă, îşi flutură degetele prin aer, de parcă se pregătea să ţină un discurs, bău, se strâmbă ca de durere, apoi îşi înfipse furculiţa în scrumbie şi… Dar chiar în clipa aceea auzi vorbă dincolo de perete.

— Te pomeneşti, te pomeneşti… zicea un glas vioi de femeie. Numai, când o să se întâmple asta?

„Nevastă-mea! o recunoscu Lev Savvici. Cu cine-o fi vorbind?…”

— Când vrei, draga mea… răspunse dincolo de perete un glas plin şi adânc de bas. Astăzi, nu e tocmai potrivit, mâine sunt ocupat toată ziua…

„Asta-i Degteariov ^cccxiv ! îşi zise Turmanov, recunoscând pe unul dintre prietenii lui. Şi tu, Brutus?… Oare să-l fi agăţat şi pe el? Ce muiere nesătulă şi fără astâmpăr! O zi nu poate să trăiască fără aventuri!”

— Da’ mâine sunt ocupat, urmă basul. Dacă vrei, scrie-mi câteva cuvinte… O să mă simt încântat şi fericit… Dar să ştii că e timpul să ne organizăm mai bine corespondenţa. Trebuie să născocim ceva, numaidecât… Prin poştă nu e tocmai prudent. Dacă îţi scriu eu, curcanul tău ar putea să intercepteze scrisoarea de la poştaş. Dacă îmi scrii tu, jumătatea mea poate s-o primească cât nu sunt eu acasă şi nu mă îndoiesc că o deschide…

— Atunci ce-i de făcut?

— Trebuie să născocim vreo şmecherie, ceva. Prin servitori nu ne putem scrie, pentru că, fără îndoială, Sobakevici ^cccxv al tău ţine din scurt şi servitoarea, şi lacheul… Ce face el acum, joacă vint?

— Da, şi pierde ca totdeauna, blegul!

— Asta înseamnă că are noroc în dragoste! râse Degteariov. Uite ce mă gândesc, mămicule… Mâine trebuie să plec de la birou aşa fel încât la ora şase fix să fiu în grădina publică, unde am întâlnire cu supraveghetorul. Aşa că, sufleţelule, fă tot chipul şi până la ora şase, nu mai târziu, pune un bileţel în vaza de marmură – ştii, cea din stânga chioşcului îmbrăcat cu viţă de vie…

— Ştiu, ştiu…

— O să fie şi poetic, şi misterios, şi nou… Şi n-o să afle nici burtosul tău, nici credincioasa mea soţie, înţelegi?

Lev Savvici mai bău un păhăruţ de votcă, apoi se întoarse la masa de joc. Descoperirea pe care o făcuse puţin mai înainte nu-l surprinsese, nu-l mirase şi nici nu-l indignase. Trecuse de mult timpul când se indigna, când făcea scandal, când îşi certa şi chiar îşi bătea nevasta. Acum se lăsase păgubaş şi privea cu nepăsare aventurile uşuraticei lui neveste. Totuşi descoperirea nu-i făcuse plăcere. Expresii ca „curcan”, „Sobakevici”, „burtosul” şi altele îi atinseseră amorul-propriu.

„Ia te uită ce canalie e Degteariov! îşi zicea el, înscriindu-şi „minusurile”. Când mă întâlneşte pe stradă ai zice că mi-i cine ştie ce prieten, rânjeşte la mine şi mă linguşeşte – iar acum, auzi ce bazaconii spune! În faţă îmi spune „amice dragă”, iar pe la spate „curcan”, „burtos”…

Şi, cu cât se cufunda mai mult în „minusurile” lui nenorocite, cu atât se simţea mai nedreptăţit…

„Mucosul!… îşi zicea, rupând creta de necaz. Ţângăul… Nu vreau eu să-mi bat capul cu tine, că altfel ţi-aş arăta eu cine-i Sobakevici!”

În timpul mesei i-a fost peste putinţă să se uite liniştit la mutra lui Degteariov. Iar acesta, parcă înadins, îl asalta mereu cu întrebări: dacă a câştigat la cărţi, de ce e aşa de încruntat şi aşa mai departe. A avut chiar neobrăzarea, chipurile ca un bun prieten ce-i era, s-o dojenească pe nevastă-sa că n-are destulă grijă de sănătatea lui! Iar ea, ca şi cum nu se întâmplase nimic, se uita la Lev cu ochi galeşi, râdea veselă şi ciripea cu nevinovăţie, aşa fel că nici dracu’ n-ar fi putut-o bănui de necredinţă!

După ce se întoarse acasă, Lev Savvici se simţi furios şi cătrănit, de parcă la masă nu mâncase friptură de viţel, ci un galoş vechi. Poate că s-ar fi stăpânit şi ar fi uitat, dar flecăreala şi zâmbetele femeii îi aminteau în fiecare clipă vorbele acelea de ocară: curcan, gânsac, burtos…

„N-ar strica să-l pleznesc peste bot, ticălosul!… îi trecu prin minte. Sau să-l fac de râs în public…”

Îşi zicea că n-ar fi rău să-l bată, ori să-l ucidă în duel, ca pe o vrabie… ori să-l dea afară din slujbă, ori să pună în vaza de marmură vreo porcărie puturoasă, un şobolan mort, de pildă… N-ar fi rău, de asemenea, să fure din vază scrisoarea nevestei şi să lase în locul ei nişte versuri scabroase, semnate „a ta Balenă”, sau aşa ceva…

Turmanov se plimbă mult timp prin dormitor, desfătându-se cu aceste gânduri. Deodată, se opri şi se plesni cu palma peste frunte.

— Am găsit! Bravo! strigă el, ba chiar se lumină la faţă de bucurie. Straşnic o să fie! Straşnic!

După ce adormi nevastă-sa, Turmanov se aşeză la masă şi, chibzuind îndelung, prefăcându-şi scrisul şi făcând înadins greşeli de gramatică, închipui următoarea scrisoare: „Către băcanu Dulinov ^cccxvi . Stimate domnule, dacă azi 12 septembrie nai să pui până la şase două sute de rubli în oala de marmură din grădina publică de lângă chioşcu cu viţă de vie, atunci să şti că ai să fi ucis şi băcănia dumitale are să fie aruncată în aer.” Când termină de scris, Lev Savvici sări în sus de bucurie.

— Straşnică idee! repetă, frecându-şi mâinile. Minunată! O răzbunare mai bună nici Scaraoţchi n-ar fi putut inventa! Nu mai încape vorbă că negustorul o să se sperie şi o să aducă imediat cazul la cunoştinţa poliţiei. La ora şase poliţiştii or să se ascundă prin tufişuri şi… când porumbelul o să vină să-şi ia scrisoarea – gata, or să şi pună mâna pe el!… Ce-o să se mai sperie! Şi până s-o lămuri afacerea, canalia o să stea la răcoare de-o să se sature… Bravo!

Lev Savvici lipi o marcă pe scrisoare şi se duse s-o pună la cutie cu mâna lui. Adormi apoi cu un zâmbet fericit pe buze şi dormi atât de dulce cum nu mai dormise de mult. Când se trezi dimineaţa şi-şi aduse aminte de ceea ce pusese la cale, începu să fredoneze vesel, ba chiar o apucă pe necredincioasă de bărbie. În drum spre slujbă şi mai târziu, în cancelarie, nu încetă să zâmbească, imaginându-şi spaima lui Degteariov când o să se vadă căzut în cursă…

Aproape de ora şase nu se mai putu stăpâni şi alergă spre grădina publică, să se convingă cu ochii lui de situaţia jalnică a duşmanului.

„Aha!…” făcu el, întâlnind un sergent de stradă. Ajungând la chioşcul cu viţă de vie, se ascunse după un tufiş, apoi, aţintindu-şi la vază privirile lacome, începu să aştepte. Nu mai putea de nerăbdare.

La şase fix sosi şi Degteariov. După toate aparenţele junele era într-o dispoziţie excelentă. Îşi pusese jobenul ştrengăreşte, pe ceafă, şi parcă însuşi sufletul lui zâmbea de după poalele paltonului şi din vesta descheiată. Fluiera nu ştiu ce, fumând o ţigară de foi…

„Lasă că ai să vezi tu acuşi cine-i curcan şi Sobakevici! îşi zise Turmanov, cuprins de o bucurie răutăcioasă. Aşteaptă puţin!”

Degteariov se apropie de vază şi-şi vârî mâna înăuntru, fără grabă… Lev Savvici întinse gâtul şi-şi aţinti ochii la el… Din vază, tânărul scoase la iveală un plic nu prea mare, îl cercetă pe amândouă părţile şi ridică din umeri. Apoi, tot fără grabă, desfăcu plicul, mai ridică o dată din umeri şi pe faţă i se aşternu un aer de adâncă nedumerire: în plic erau două bancnote de câte o sută de ruble.

Degteariov cercetă îndelung cele două hârtii. Până la urmă, ridicând mereu din umeri, le îndesă în buzunar, zicând: Merci.

Nenorocitul de Lev Savvici auzi acel merci. Rămase apoi toată seara în faţa băcăniei lui Dulinov, ameninţând firma cu pumnii şi bombănind indignat:

— Laşule! Băcan păcătos! Dobitoc scârbos! Iepure burduhos! Laşule!…

Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 41, 11 octombrie, cu subtitlul: (Un vodevil din viaţa de toate zilele). Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova, 1887, şi în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.

În vederea includerii în culegerea de opere, textul a suferit mici modificări de stil.

Căutând să-l convingă pe Cehov să trimită schiţe umoristice la „Oskolki”, N. Leikin îi scria, la 12 octombrie 1886: «Ultima dumitale schiţă, „Răzbunare”, a picat cum nu se putea mai la timp: exact aşa ceva ne trebuia. Eu nu sunt dintre oamenii care râd uşor; totuşi, la sfârşitul povestirii, am râs. E remarcabil deznodământul acela neaşteptat. Minunată schiţă.»