Limbă lungă

Natalia Mihailovna, o cuconiţă tânără care sosise chiar în dimineaţa aceea de la Ialta, stătea la masă şi vorbea fără încetare, povestindu-i bărbatului ei minunăţiile pe care le văzuse în Crimeea. Fericit, bărbatul se uita cu duioşie la faţa ei aprinsă, o asculta şi, din când în când, îi punea câte o întrebare…

— Dar se zice că viaţa e foarte scumpă acolo, se interesă el printre altele.

— Cum să-ţi spun, tăticuţule? Cred că în privinţa asta se mai şi exagerează… Nu e dracul chiar aşa de negru cum îl zugrăvesc oamenii! De pildă, odaia de la hotel în care am stat împreună cu Iulia Petrovna, o odăiţă foarte drăguţă şi convenabilă, nu ne costa decât douăzeci de ruble pe zi. Pentru că vezi, dragul meu, totul depinde de felul cum ştii să-ţi organizezi viaţa. Bineînţeles că dacă vrei să faci plimbări în munţi… pe Ai-Petri, de exemplu… unde trebuie să angajezi şi cal şi însoţitor – atunci desigur că viaţa e scumpă. Ba chiar grozav de scumpă! Dar ştii, Vasicika, ce frumuseţe de munţi sunt pe acolo! Închipuieşte-ţi nişte munţi înalţi, înalţi… de o mie de ori mai înalţi decât o biserică!… Sus, ceaţă, ceaţă, ceaţă… Jos, pietroaie mari, mari, mari… Şi pini… pini-umbrele, ştii… O, mă apucă ameţeala numai cât îmi aduc aminte!

— Fiindcă veni vorba… În lipsa ta, am citit într-o revistă despre însoţitorii tătari… Ce porcării se petrec pe-acolo! Mă rog, sunt ei într-adevăr nişte bărbaţi chiar aşa de bine?

Natalia Mihailovna făcu o strâmbătură de dispreţ şi scutură din cap:

— Da’ de unde! Nişte tătari ca toţi tătarii… răspunse. De altfel, eu nu i-am văzut decât de departe şi numai aşa, în treacăt… Mi i-a arătat nu ştiu cine, dar nu le-am dat nicio atenţie. Eu, tăicuţule, am avut totdeauna idei preconcepute în ce priveşte pe toţi cerkezii, grecii şi… maurii ăştia!…

— Da, dar se spune că ar fi nişte don-juani teribili!

— Se prea poate! Că doar se găsesc şi ticăloase din acelea care…

Deodată, Natalia Mihailovna sări în sus, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de un lucru înspăimântător, se uită câteva clipe cu ochi speriaţi la bărbatul ei şi zise, lungind cuvintele:

— O, Vasicika, ştii ce i-mo-ra-le sunt unele femei? Nici nu-ţi închipui! Şi nu femeile de jos sau din pătura mijlocie, ci din aristocraţie, din cele îngâmfate, de bonton! E îngrozitor, nu-mi venea să-mi cred ochilor! O să mor şi n-o să uit! Cum se poate să-şi piardă cineva capul până într-atât, încât… o, Vasicika, nici nu pot să-ţi spun! Şi nu mai departe, chiar prietena mea, Iulia Petrovna… Are un bărbat aşa de cumsecade, doi copii… e din lumea bună, totdeauna face pe sfânta… Şi deodată, închipuieşte-ţi!… Numai, tăticuţule, asta rămâne entre nous ^cccxi … îmi dai cuvântul că n-ai să spui nimănui nimic?

— Ei Doamne, ce-ţi trece prin minte! Desigur că n-o să spun.

— Pe cuvântul tău? Bagă de seamă! Eu am încredere în tine…

Cuconiţa îşi lăsă furculiţa pe masă, îşi luă un aer misterios şi începu, în şoaptă:

— Închipuieşte-ţi ce istorie… Pleacă Iulia Petrovna asta în munţi… Era o vreme splendidă! Ea cu însoţitorul ei înainte, eu ceva mai în urmă. Făcuserăm aşa, vreo trei sau patru verste, când deodată, înţelegi, Iulia scoate un ţipăt şi-şi duce mâinile la piept. Tătarul ei o apucă de mijloc, că altfel ar fi căzut de pe cal… Atunci însoţitorul meu şi cu mine ne apropiem de ea… Ce e? Ce s-a întâmplat? „O, strigă ea, mor! Mi-e rău! Nu pot să merg mai departe!” Închipuieşte-ţi cum m-am speriat! „Să ne întoarcem”, zic eu. „Nu, Natalie, zice, nu pot nici să mă întorc. Dacă mai fac un pas, mor de durere! Am palpitaţii!” Şi ne roagă de toţi dumnezeii, pe mine şi pe Suleiman al meu, să ne întoarcem în oraş şi să-i aducem picături Bestujev, că-i fac bine.

— Stai puţin… Nu te înţeleg bine… mormăi bărbatul, scărpinându-şi fruntea. La început ziceai că nu i-ai văzut pe tătari decât de departe, iar acum vorbeşti de nu ştiu care Suleiman…

— Iar te legi de fiecare vorbă! se încruntă cuconiţa, fără să se tulbure câtuşi de puţin. Nu pot să sufăr să mă bănuiască cineva! Nu pot să sufăr! Asta-i curată prostie!

— Nu mă leg, însă… de ce să nu spui drept? Haide, te-ai plimbat cu tătarii, să-ţi fie de bine… Dar de ce să-mi umbli cu ascunzişuri?

— Hm… cât eşti de sucit! se indignă cuconiţa. Eşti gelos pe Suleiman! Tare aş fi vrut să văd cum te-ai fi dus în munţi fără însoţitor? Aş fi vrut să te văd! Dacă nu ştii cum se trăieşte acolo, dacă nu înţelegi, atunci mai bine taci. Taci, şi basta! Acolo e imposibil să faci un pas fără însoţitor!

— Auzi dumneata?!

— Te rog, fără zâmbetele astea idioate! Eu nu sunt o Iulie oarecare… Nu că o acuz, dar eu… Cu toate că nu fac pe sfânta, nu mi-am pierdut capul până într-atâta. Cu mine, Suleiman nu-şi lua nasul la purtare… Doamne fereşte! Mametkul, tătarul Iuliei, stătea la ea… Cu al meu însă, era cu totul altceva. Cum bătea ora unsprezece, îi spuneam: „Marş, Suleiman! Şterge-o!” Şi prostuţul de tătar pleca. Eu, tăicuţule, îl ţineam din scurt, nu aşa!… Dacă se întâmpla să mârâie când era vorba de bani sau mai ştiu eu de ce, îndată mă răsteam la el: „Cu-m? Ce-e? Ce-e-e?” de-l treceau toate năduşelile… Ha-ha-ha!… Şi avea nişte ochişori negri, negri ca tăciunele, Vasicika, şi o mutrişoară prostuţă de tătar, caraghioasă, caraghioasă… Uite-aşa mi-l struneam! Uite-aşa!

— Îmi închipui… bombăni bărbatul, făcând cocoloşi din miez de pâine.

— Prostii, Vasicika! Văd eu ce-ţi trece prin minte! Ştiu la ce te gândeşti… Dar te asigur că nici măcar în timpul plimbărilor Suleiman nu întrecea măsura. De pildă, dacă plecam în munţi, sau la cascada Ucean-Su, totdeauna îi spuneam: „Suleiman, tu să mergi în urmă! Hai!” Şi el, săracul, mergea tot timpul în urmă… Chiar şi când… chiar şi în locurile cele mai impresionante, eu tot îi spuneam: „Vezi, nu uita că tu nu eşti decât un tătar, iar eu nevastă de consilier de stat!” Ha-ha!…

Cuconiţa izbucni în hohote de râs, apoi întoarse repede capul şi, cu un aer speriat, şopti:

— Dar Iulia? O, Iulia asta! Înţeleg, Vasicika: de ce nu te-ai distra, de ce nu te-ai odihni după viaţa asta deşartă, mondenă! Nimeni nu te opreşte… distrează-te cât pofteşti, cine-o să te ţină de rău? Însă ca să iei lucrurile în serios, să faci scene… nu, oricum, aşa ceva nu înţeleg! Închipuieşte-ţi că era geloasă! Spune şi tu dacă asta nu-i curată prostie? Să vezi, vine odată la ea Mametkul… slăbiciunea ei… Iulia nu era acasă… Atunci l-am chemat în odaie şi ne-am pus la vorbă, ba despre una, ba despre alta… N-ai idee cât sunt de amuzanţi tătarii ăştia! Seara a trecut pe nesimţite… Deodată intră Iulia, ca o furtună… Se repede la mine, la Mametkul… şi ne face o scenă de gelozie… ptiu! Aşa ceva nu înţeleg, Vasicika…

Vasicika icni, se încruntă şi începu să se plimbe prin odaie.

— Bine-aţi mai petrecut acolo, n-am ce zice! bombăni el zâmbind dispreţuitor.

— Ce prostie! se supără Natalia Mihailovna. Ştiu eu la ce te gândeşti! Totdeauna îţi vin în minte idei de astea scârboase! Uite, să ştii, nu-ţi mai spun nimic. Nimic!

Şi cuconiţa se bosumflă şi tăcu.

Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 39, 27 septembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.

La includerea în culegerea de opere, schiţa a suferit câteva modificări cu totul neînsemnate.

După publicarea ei, V. Bilibici, secretarul redacţiei „Oskolki” îi scria lui Cehov (2 octombrie), cu privire la tăieturile făcute în text de către cenzură: «Cenzorul ţi-a tăiat „Limba lungă” a dumitale!»