Un fapt mărunt din viaţa de toate zilele
Nikolai Ilici Beleaev, un bărbat tânăr de vreo treizeci şi doi de ani, bine hrănit şi cu faţa rumenă, proprietar de case în Petersburg şi mare amator de curse, veni într-o seară la Olga Ivanovna Irnina, cu care trăia, sau, cum spunea el însuşi, cu care prelungea un roman plictisitor. Într-adevăr, primele pagini ale acestui roman, interesante şi vii, fuseseră de mult citite. Acum, ele se tărăgănau la nesfârşit, fără să le mai aducă nimic nou, nimic atrăgător.
Negăsind-o acasă pe Olga Ivanovna, eroul nostru se întinse pe sofaua din salon şi începu să aştepte.
— Bună seara, Nikolai Ilici! auzi el un glas de copil. Mama vine îndată. S-a dus cu Sonia la croitoreasă.
Tot în salon, pe divan, stătea culcat fiul Olgăi Ivanovna, Alioşa, un băieţel de vreo opt ani, subţirel, îngrijit şi îmbrăcat ca în poze: cu hăinuţă scurtă de catifea şi cu ciorapi negri, lungi. Stătea întins pe o pernă de atlaz şi, imitând pesemne pe acrobatul pe care-l văzuse de curând la circ, ridica în sus când un picior, când pe celălalt. Când picioarele lui frumoase oboseau, intrau în acţiune braţele. După aceea, se lăsa pe brânci, încercând să-şi ridice picioarele îndărăt. Şi toate acestea le făcea cu un aer grav, răsuflând din greu, de parcă nu era nici el bucuros că Dumnezeu pusese în el atâta neastâmpăr.
— Ei, bună seara, amice! îi răspunse Beleaev. Tu erai? Nu te văzusem. Ce face mama? E sănătoasă?
Alioşa, care-şi apucase cu mâna dreaptă vârful piciorului stâng, luându-şi o poziţie cu totul nefirească, făcu o tumbă şi-şi scoase capul pe după un abajur mare, cu franjuri.
— Cum să vă spun? răspunse el, ridicând din umeri. La drept vorbind, mama nu-i niciodată sănătoasă. Doar e femeie, iar pe femei, Nikolai Ilici, totdeauna le doare câte ceva.
Neavând ce face, Beleaev începu să cerceteze faţa lui Alioşa. De când o cunoştea pe Olga Ivanovna, nu dăduse nici cea mai mică atenţie băiatului ei, de parcă nici nu observase că există: vedea un băieţel învârtindu-se mereu în jurul lui, dar ce era cu el şi ce rost avea, nu se întrebase niciodată.
În lumina mohorâtă a amurgului, faţa lui Alioşa, cu fruntea palidă şi cu ochii larg deschişi, i-o aminti pe neaşteptate pe Olga Ivanovna, aşa cum fusese în cele dintâi pagini ale romanului lor. Şi, deodată, simţi nevoia să-l mângâie pe băiat.
— Ia vino încoace, gândacule! zise el. Să te văd şi eu mai de aproape.
Băiatul sări de pe divan şi veni alergând lângă Beleaev.
— Ei, ce faci? începu Nikolai Ilici, punând mâna pe umărul lui ascuţit. Cum o duci?
— Cum să vă spun? Înainte o duceam mult mai bine.
— De ce?
— Uite-aşa! Până deunăzi, Sonia şi cu mine făceam numai o oră de muzică şi una de lectură. Acum trebuie să învăţăm şi poezii franţuzeşti… Mi se pare că v-aţi tuns de curând, nu-i aşa?
— Da, de curând.
— Tocmai, mă uitam eu… Bărbuţa parcă-i mai scurtă acum. Îmi daţi voie să vă trag puţin de barbă?… Nu vă doare?
— Nu, nu mă doare.
— Oare de ce când tragi numai de un fir te doare, dar când tragi de mai multe, nu te doare? Ha-ha! Ştiţi, păcat că nu purtaţi favoriţi! Uite, aici să vă radeţi puţin, iar de o parte şi de alta… aici şi aici, să lăsaţi părul să crească…
Băiatul se strânse lângă Beleaev şi începu să se joace cu lănţişorul lui.
— Când am să intru la liceu, urmă el, o să-mi cumpere şi mie mama un ceas. Şi am s-o rog să-mi ia un lănţişor la fel… Ce me-da-lion fru-mos! Şi tata are un medalion întocmai ca ăsta, numai că al dumneavoastră are aici nişte dunguliţe, iar al lui litere… iar la mijloc are portretul mamei… Tata poartă acum alt lănţişor care nu-i făcut din inele, ci e aşa, ca o panglică…
— De unde ştii? Nu cumva l-ai văzut pe tata?
— Eu? Nu… nu! Eu…
Prins cu minciuna, Alioşa se înroşi, apoi, zăpăcit, începu să zgârie medalionul cu unghia. Beleaev se uită ţintă în ochii lui şi-l întrebă:
— Îl vezi pe tata?
— N-nu!
— Nu aşa, vreau să-mi răspunzi deschis şi cinstit… Doar te cunosc după obraz că nu spui drept. Acum, că ai scăpat vorba, n-o mai încurca: spune, îl vezi? Haide, prieteneşte!
Alioşa se gândi puţin.
— Dar n-o să mă spuneţi la mama? întrebă el.
— Ei, asta-i!
— Pe cuvânt de onoare?
— Pe cuvânt.
— Juraţi!
— Măi, dar nesuferit mai eşti! Drept cine mă iei?
Alioşa se uită împrejur, făcu ochii mari şi zise în şoaptă:
— Numai, pentru numele lui Dumnezeu, să nu mă spuneţi la mama… Şi în general… în general să nu spuneţi la nimeni, pentru că-i secret! Ferească Dumnezeu să afle mama, că o păţim, şi eu, şi Sonia, şi Pelagheia… Să vedeţi… Sonia şi cu mine îl vedem pe tata în fiecare marţi şi vineri. Când ne scoate Pelagheia la plimbare înainte de masă, intrăm în cofetăria lui Apfel. Acolo ne aşteaptă tata… Stă totdeauna în odăiţa ceea separată unde e o măsuţă de marmură cu o scrumieră în chip de gânsac fără spinare…
— Şi ce faceţi acolo?
— Nimic! întâi ne dăm bună ziua, pe urmă ne aşezăm cu toţii la măsuţă şi tata ne dă cafea şi pateuri… Ştiţi, Soniei îi plac pateurile cu carne, însă eu nu pot să le sufăr! Mie îmi plac cele cu varză şi cu ouă răscoapte. Ne săturăm aşa de tare că pe urmă, la masă, ca să nu bage de seamă mama, ne silim să mâncăm cât mai mult…
— Şi despre ce vorbiţi voi acolo?
— Cu tata? Despre toate. Ne sărută, ne ia în braţe şi ne spune tot felul de snoave, ca să râdem. Ştiţi, zice că atunci când o să creştem mari, o să ne ia la el. Sonia nu vrea, însă eu vreau. Desigur că o să-mi fie urât fără mama, dar am să-i scriu scrisori. Şi pe urmă am să vin la ea în toate zilele de sărbătoare, nu-i aşa? Tata zice că o să-mi cumpere şi un cal. Tare-i bun la inimă! Eu nu înţeleg de ce nu-l cheamă mama să stea cu noi şi nu ne dă voie să-l vedem… Doar el ţine aşa de mult la mama! Totdeauna ne întreabă ce face şi cum o duce cu sănătatea. Când a fost mama bolnavă, uite-aşa s-a luat cu mâinile de cap şi… şi a început să alerge din colţ în colţ… Tot timpul ne spune s-o ascultăm şi s-o respectăm. Vă rog, e adevărat că suntem nişte nenorociţi?
— Hm… De ce să fiţi nenorociţi?
— Aşa spune tata. „Voi – zice – sunteţi nişte copii nenorociţi.” Parcă-ţi vine nu ştiu cum când îl auzi! „Şi voi sunteţi nenorociţi – zice – şi eu sunt nenorocit, şi mama e nenorocită. Rugaţi-vă lui Dumnezeu şi pentru voi, şi pentru ea.”
Alioşa rămase cu privirea aţintită la o pasăre împăiată şi căzu pe gânduri.
— Aşa-a!… făcu Beleaev. Vasăzică, de ăştia-mi eraţi? Ţineţi congrese prin cofetării? Şi zici că mama nu ştie?
— Nu!… De unde să ştie? Pelaghia n-ar spune s-o pici cu lumânarea! Alaltăieri, tata ne-a îndopat cu pere. Erau dulci ca dulceaţa! Eu am mâncat două.
— Hm… Dar… ia ascultă, despre mine tata nu spune nimic?
— Despre dumneavoastră?… Cum să vă spun?
Alioşa se uită iscoditor la Beleaev şi ridică din umeri.
— Nu spune nimic deosebit.
— Dar cam ce spune?
— Însă n-o să vă supăraţi?
— Ei, asta-i! Cred că nu mă batjocoreşte.
— Nu că vă batjocoreşte, dar ştiţi… e supărat tare pe dumneavoastră, zice că din cauza dumneavoastră mama e nenorocită şi că dumneavoastră… i-aţi distrus viaţa… Aşa-i el, ciudat! Am încercat să-i explic că sunteţi un om bun, că niciodată nu strigaţi la mama, dar el numai dă din cap…
— Chiar aşa zice, că i-am distrus viaţa?
— Da… Însă nu trebuie să vă supăraţi, Nikolai Ilici!
Beleaev se ridică, stătu puţin pe loc, apoi începu să se plimbe prin salon.
— Asta-i şi ciudat şi… caraghios! bombăni el, ridicând din umeri şi zâmbind ironic. Poftim, singur e de vină şi zice că eu i-am distrus viaţa! Ia te uită ce mieluşel nevinovat! Nu, chiar aşa ţi-a spus, că i-am distrus viaţa?
— Da, însă… aţi promis că n-o să vă supăraţi!
— Nu mă supăr, cu toate că la urma urmei, asta nu-i treaba ta! Şi apoi… e de-a dreptul caraghios! Am picat ca găina în ciorbă, şi tot eu sunt vinovat!
Se auzi clopoţelul. Băieţelul sări din loc şi ieşi în goană. Peste câteva clipe intră în salon o doamnă cu o fetiţă. Era Olga Ivanovna, mama lui Alioşa. În urma lor, ţupăind de pe un picior pe altul, venea Alioşa, cântând în gura mare şi bălăbănindu-şi braţele. Beleaev salută cu capul, plimbându-se înainte.
— Bineînţeles, pe cine era să dea vina dacă nu pe mine? bombănea el, pufnind. Are dreptate! Doar el e soţul ofensat!
— Ce tot spui acolo? îl întrebă Olga Ivanovna.
— Ce spun?… Ascultă şi tu ce propovăduieşte credinciosul tău soţ! Nu ştiam că eu sunt ticălosul şi criminalul care v-a distrus viaţa, ţie şi copiilor tăi! Toţi sunteţi nenorociţi, numai eu sunt grozav de fericit! Cât se poate de fericit!
— Nu înţeleg nimic, Nikolai! Ce s-a întâmplat?
— Poftim, ascultă ce spune domnul ăsta tinerel! zise Beleaev arătând spre Alioşa.
Alioşa se înroşi, apoi se îngălbeni deodată şi tot obrazul i se strâmbă de spaimă.
— Nikolai Ilici! şopti el. Sst!
Olga Ivanovna se uită nedumerită la Alioşa, apoi la Beleaev, apoi din nou la Alioşa.
— Întreabă-l! urmă Beleaev. Pelagheia ta, tâmpita cea bătută în cap, îi poartă prin cofetării şi pune la cale întâlniri cu tatăl lor! Dar nu-i vorba de asta. Vorba e că dumnealui pozează în victimă şi că eu sunt criminalul şi ticălosul care v-am distrus viaţa la amândoi!…
— Nikolai Ilici! scânci Alioşa. V-aţi dat cuvântul de onoare!
— Ia să mă laşi în pace! şi Beleaev dădu din mână, plictisit. Asta e mai important decât orice cuvânt de onoare. Pe mine mă revoltă minciuna şi ipocrizia.
— Nu înţeleg! zise Olga Ivanovna şi ochii i se umplură de lacrimi. Ascultă, Liolka, se întoarse ea spre băiat. E adevărat că te întâlneşti cu tata?
Alioşa n-o auzi: se uita cu spaimă la Beleaev.
— Nu, asta nu se poate! strigă mama. Mă duc s-o întreb pe Pelagheia.
Şi Olga Ivanovna ieşi.
— Doar v-aţi dat cuvântul de onoare! zise Alioşa tremurând din tot trupul.
Beleaev mai dădu o dată din mână a lehamite şi începu iarăşi să se plimbe, adâncit în amărăciunea lui. Ca şi înainte, nu-l mai lua în seamă pe băiat. Ce să-l mai intereseze un băieţel, pe el, om în toată firea, om serios? În vremea asta, Alioşa se trăsese într-un colţ şi-i povestea Soniei, îngrozit, cum fusese tras pe sfoară. Tremura, se bâlbâia, plângea. Pentru întâia oară în viaţa lui se izbise, faţă în faţă şi atât de dureros, cu minciuna. Înainte de asta nu ştiuse că, pe lângă pere dulci, pateuri şi ceasuri scumpe, mai erau pe lume şi atâtea alte lucruri, care n-au nume în limba copiilor…
Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 267, 29 septembrie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. A fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.
În vederea includerii în culegerea de opere, povestirea a fost revizuită stilistic. Primul aliniat suna la început aşa: „Nikolai Ilici Beleaev, un obişnuit al curselor şi al fotoliilor de orchestră, care trăia din venitul caselor sale, un bărbat îmbuibat, cu obrazul rumen şi plin de sănătate, se duse într-o seară la cuconiţa cu care prelungea la nesfârşit un roman de dragoste lung şi plictisitor. Primele pagini ale acestui roman, interesante şi vii, fuseseră de mult citite; veniseră apoi pagini searbede, lungi şi diluate, de parcă viaţa şi-ar fi depănat firul până la capăt şi acum născocea întâmplări la comandă, fără noimă”.
