O întâmplare banală

Pe o amiază însorită de august am ajuns, împreună cu un prinţişor rus scăpătat, la marginea pădurii imense numită Şabelski, unde aveam de gând să căutăm ierunci. Ţinând seama de rolul pe care-l va juca prinţişorul meu în această povestire, cred că merită o descriere mai amănunţită. Era un bărbat înalt şi subţire, brun, destul de tânăr încă, deşi destul de atins de viaţă, cu o pereche de mustăţi lungi de poliţai, cu ochi negri bulbucaţi şi cu apucături de militar în retragere. Ca om, părea mărginit, avea o fire de oriental, dar era cinstit şi drept. Nu era nici spadasin, nici filfizon şi nici chefliu, ceea ce îţi face în ochii lumii reputaţia de om şters şi neînsemnat… Nimeni nu-l simpatiza (în judeţ nu i se spunea decât „Luminăţia Sa Găgăuţă”), dar mie îmi era foarte simpatic din pricina nenorocirilor şi a ghinioanelor din care fusese împletită toată viaţa lui. În primul rând, era sărac. Cărţi nu juca, de băut nu bea, de muncit nu muncea, nu se amesteca în treburile altora şi era veşnic tăcut. Şi cu toate acestea, izbutise, în chip cu totul misterios, să bată la tălpi cele treizeci sau patruzeci de mii de ruble pe care le moştenise de la tatăl său. Numai Dumnezeu ştie unde se duseseră toţi banii aceştia. Eu atâta ştiu că, din lipsă de control, o bună parte din ei şi-o însuşiseră administratorii, contabilii, ba chiar şi lacheii, şi că cel puţin tot pe atâta risipise în împrumuturi, în pomeni şi giruri. Aproape că nu era moşier în judeţ care să nu-i fie dator. Dădea bani oricui i-ar fi cerut, şi asta nu atât din prea mare bunătate sau din încredere în oameni, cât dintr-un fel de cavalerism exagerat. Cu alte cuvinte „Uite, vezi şi dumneata ce om cumsecade sunt!” Eu l-am cunoscut atunci când era dator vândut, când aflase de mult gustul ipotecilor de rangul al doilea şi era până într-atât de încurcat în datorii, încât i-ar fi fost cu neputinţă să se mai descurce. Erau zile când n-avea ce mânca şi umbla cu portţigaretul gol. În schimb, puteai să-l vezi totdeauna îngrijit îmbrăcat după ultima modă şi răspândind un parfum pătrunzător de ilang-ilang.

Altă nenorocire a prinţului era singurătatea desăvârşită în care trăia. Însurat nu fusese, prieteni şi rude n-avea. Firea lui tăcută şi retrasă şi sufletul lui generos, care ieşea cu atât mai mult în evidenţă cu cât căuta să-şi ascundă sărăcia, nu-i îngăduiau să se apropie de oameni. Pentru aventuri era prea greoi, nepăsător şi rece, aşa că rareori avea de-a face cu femeile…

Când am ajuns în pădure, prinţişorul şi cu mine ne-am dat jos din brişcă şi am luat-o pe o cărare îngustă, care se pierdea printre ferigile cu frunze uriaşe. Dar n-am făcut nici o sută de paşi când, din desişul unui brădet tânăr, înalt doar de un arşin, ne ieşi înainte ca din pământ un bărbat slab şi deşirat, cu obrazul prelung, îmbrăcat într-un surtuc ponosit, cu pălărie de pai pe cap şi, în picioare, cu cizme de lac. Necunoscutul ţinea într-o mână un paner cu ciuperci, iar cu cealaltă răsucea lănţişorul ieftin care-i atârna de vestă. Când ne văzu se zăpăci, îşi potrivi vesta, tuşi politicos şi zâmbi cu plăcere, de parcă era grozav de bucuros că dăduse peste nişte oameni aşa de cumsecade ca noi. Apoi, cu totul pe neaşteptate, târându-şi prin iarbă picioarele lungi, îndoindu-se din tot trupul şi continuând a zâmbi cu plăcere, se apropie de noi, îşi ridică uşor pălăria şi începu cu un glas dulceag, care aducea cu urletul unui câine:

— Î-î-î… domnilor, deşi îmi vine foarte greu, totuşi trebuie să vă previn că vânătoarea în această pădure e interzisă. Iertaţi-mă că îndrăznesc să vă supăr fără să vă cunosc, dar… permiteţi-mi să mă prezint: Grontovski ^cccix , contabil-şef pe moşia doamnei Kandurina!

— Suntem încântaţi. Dar de ce nu se poate vâna pe aici?

— Aşa vrea stăpâna acestei păduri!

Prinţul şi cu mine ne-am uitat unul la altul. Timp de un minut am tăcut cu toţii. Prinţul, dus pe gânduri, se uita în jos, la ciuperca veninoasă pe care o rupsese cu bastonul. Grontovski zâmbea înainte, cu acelaşi zâmbet dulce. Toată faţa lui mieroasă tresărea, şi ai fi zis că până şi lănţişorul de la vestă zâmbea, încercând să ne impresioneze prin fineţea lui. Prin aer trecu o undă de stinghereală, uşoară ca un zbor de înger. Niciunul dintre noi nu se simţea la largul lui.

— Fleacuri! i-am răspuns. Nu mai departe decât săptămâna trecută am vânat pe-aici!

— Se prea poate! chicoti Grontovski printre dinţi. La drept vorbind, toată lumea vânează pe aici, fără să ţină seama de oprelişte. Însă, deoarece ne-am întâlnit, e datoria mea… e datoria mea sfântă să vă atrag atenţia. Depind şi eu de alţii… Dacă pădurea ar fi a mea, pe cuvântul meu de onoare – pe cuvântul lui Grontovski – că n-aş avea nimic împotriva plăcutei dumneavoastră distracţii. Dar a cui e vina că Grontovski depinde de alţii?…

Individul cel deşirat oftă şi ridică din umeri. Am încercat să discut, m-am înfuriat, i-am argumentat… Dar cu cât vorbeam mai aprins şi mai convingător, cu atât obrazul lui Grontovski se făcea mai mieros şi mai dulce. Conştiinţa că avea oarecare putere asupra noastră îi pricinuia, se vede, o deosebită plăcere.

Era încântat de tonul lui îngăduitor, de politeţea lui, de manierele lui şi-şi pronunţa afectat numele sonor, la care părea că ţine nespus. Aşa cum stătea în faţa noastră, se vedea bine că se simte la largul lui. Doar, judecând după privirile piezişe şi jenate pe care le arunca din când în când spre paner, puteai să-ţi dai seama că ciupercile – prozaică ocupaţie muierească şi ţărănească – îi stricau buna dispoziţie şi-i ofensau demnitatea.

— Nu vei fi vrând să ne întoarcem îndărăt, i-am spus. Am făcut cincisprezece verste până aici!

— Ce să-i faci! oftă Grontovski. Dacă aţi fi binevoit să faceţi nu cincisprezece, ci o sută de mii de verste, şi dacă ar fi venit până aici însuşi regele Americii sau al altei ţări depărtate, eu încă aş socoti drept datoria mea… drept o sfântă obligaţie, ca să zic aşa…

— Pădurea asta e proprietatea Nadejdei Lvovna? întrebă prinţul.

— Da, a Nadejdei Lvovna…

— E acasă?

— Da… Ştiţi ce? Duceţi-vă până la dumneaei – de aici nu e decât o jumătate de verstă, nu mai mult – şi dacă dumneaei o să vă dea un bileţel, atunci eu… bineînţeles… Ha-ha… hi-hi!…

— Da, n-ar fi rău, am zis. E mult mai uşor să ne ducem la ea, decât să ne întoarcem îndărăt… Du-te dumneata, Serghei Ivanîci, m-am întors către prinţ. Dumneata o cunoşti.

Prinţul, care se uitase tot timpul la ciuperca cea veninoasă, îşi ridică ochii la mine, se gândi puţin şi-mi răspunse:

— Am cunoscut-o cândva, mai demult, însă… nu-mi prea vine să mă duc la ea. Afară de asta, sunt şi rău îmbrăcat… Du-te dumneata, că dumneata n-o cunoşti… O să-ţi vie mai uşor.

M-am învoit. Ne-am urcat în brişcă şi, petrecuţi de zâmbetele lui Grontovski, am luat-o prin marginea pădurii spre conacul boieresc. N-o cunoşteam personal pe Nadejda Lvovna Kandurina, născută Şabelski ^cccx şi n-o văzusem niciodată de aproape. O ştiam doar din auzite. Se vorbea că ar fi extraordinar de bogată, cum nu mai era nimeni în toată gubernia… După moartea tatălui ei, moşierul Şabelski, moştenise, fiind singurul lui copil, câteva moşii, o crescătorie de cai şi foarte mulţi bani. Auzisem că nu era frumoasă, cu toate că n-avea decât douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani, că n-avea niciun farmec, că era mărginită şi că nu se deosebea de celelalte boieroaice din judeţ decât prin averea ei colosală.

Totdeauna am avut impresia că bogăţia se simte, că bogaţii au ceva aparte, care le lipseşte celor săraci. De multe ori, trecând pe lângă livada întinsă a Nadejdei Lvovna, în mijlocul căreia se înălţa o casă uriaşă şi greoaie, cu storurile veşnic lăsate, mă întrebam: „Ce-o fi simţind Nadejda Lvovna în clipa de faţă? Există oare fericire dincolo de storurile astea?” Şi multe altele. Am văzut-o o dată de departe, venind de nu ştiu unde într-o cabrioletă uşoară şi elegantă, trasă de un cal alb şi frumos pe care-l mâna singură. Şi – păcătosul de mine – nu numai că am invidiat-o, dar chiar am găsit că în ţinuta şi în mişcările ei era ceva deosebit, ceva ce lipseşte celor care nu-s bogaţi – aşa cum oamenii slugarnici din fire sunt meşteri în a descoperi rasa, de la prima aruncătură de ochi, în aspectul obişnuit al indivizilor mai sus puşi decât ei. Viaţa intimă a Nadejdei Lvovna o cunoşteam numai din bârfeli. Se vorbea în judeţ că, acum vreo cinci sau şase ani, înainte de a se căsători şi în timp ce trăia încă tatăl ei, Nadejda fusese îndrăgostită moartă de prinţul Serghei Ivanovici, cel care stătea acum alături de mine în brişcă. Prinţului îi făcea plăcere să-l viziteze pe bătrân şi-şi petrecea zile întregi în odaia de biliard, jucând „piramida” până nu-şi mai simţea nici mâinile şi nici picioarele de oboseală. Dar, cu vreo jumătate de an înainte de moartea moşierului, încetase pe neaşteptate de a mai veni la Şabelski. Neavând date precise, gurile rele explicau această bruscă schimbare de raporturi în felurite chipuri. Unii pretindeau că, dându-şi seama de sentimentele pe care le nutrea pentru el Nadenka cea urâtă, prinţul socotise drept datoria lui de om cinstit să-şi întrerupă vizitele, deoarece nu se simţea în stare să-i răspundă cu aceeaşi măsură. Alţii afirmau că Şabelski, aflând de ce i se ofilea fata, i-ar fi propus prinţului celui sărac s-o ia în căsătorie. Dar prinţul, mărginit cum era, închipuindu-şi că bătrânul voia să-l cumpere cu titlu cu tot, se indignase, spusese o groază de prostii şi se certase cu el. Ce era adevărat şi ce nu din toate acestea, ar fi fost greu de spus. Dar că era totuşi o parte de adevăr se vedea din aceea că prinţul evita totdeauna să vorbească despre Nadejda Lvovna.

Mai ştiu că, foarte curând după moartea tatălui ei, Nadejda Lvovna se măritase cu un oarecare Kandurin, licenţiat în drept, băiat sărac dar descurcăreţ. Nu se măritase cu el pentru că l-ar fi iubit, ci pentru că fusese mişcată de dragostea licenţiatului în drept care, după cum se povestea, juca de minune rolul de îndrăgostit. În timpul despre care vorbim, Kandurin, bărbatul ei, stătea la Cairo, Dumnezeu ştie de ce, de unde trimitea „note de călătorie” prietenului său, mareşalul nobilimii din judeţ. Iar ea, înconjurată de o ceată de femei trândave, care trăiau pe socoteala ei, lâncezea după storurile lăsate, căutând să-şi umple zilele plictisitoare cu mici opere de filantropie.

În drum spre conac, prinţul îşi dezlegă limba.

— Sunt trei zile de când n-am mai dat pe acasă, zise el mai mult în şoaptă, trăgând cu coada ochiului la vizitiu. S-ar părea că sunt un om în toată firea, nu o muieruşcă oarecare, şi nici prejudecăţi nu am… Şi totuşi nu pot să sufăr portăreii! Când văd un portărel la mine în casă, pălesc, încep să tremur – ba mă apucă şi cârceii la pulpele picioarelor… Ştii, Rogojin mi-a protestat poliţa!

De obicei, prinţului nu-i plăcea să se plângă de necazurile lui. Când venea vorba de sărăcie, era rezervat, grozav de susceptibil şi plin de amor propriu. De aceea, mărturisirea lui mă surprinse. Se uită lung la câmpia îngălbenită şi arsă de soare, petrecu din ochi un şir nesfârşit de cocori care pluteau pe bolta albastră, apoi se întoarse cu faţa spre mine.

— Iar până la şase septembrie, trebuie să pregătesc bani pentru bancă… procentele pentru moşie! strigă el, fără să se mai jeneze de prezenţa vizitiului. De unde să-i iau? Da, drăguţă, e greu… e foarte greu!

Prinţul îşi cercetă cocoaşele puştii, suflă fără niciun rost peste ele şi începu să caute pe sus cocorii care dispăruseră din ochii noştri.

— Serghei Ivanîci, l-am întrebat după o clipă de tăcere. Să presupunem că or să-ţi scoată în vânzare Şatilovka. Ce ai să te faci atunci?

— Eu? Nu ştiu! Şatilovka n-are cum să scape, asta-i tot atât de sigur ca doi şi cu doi fac patru. Şi totuşi nu pot să-mi imaginez o nenorocire ca asta. Nu mă pot vedea fără o bucată de pâine asigurată. Ce o să fac? De studiat, n-am studiat aproape deloc, de muncit încă n-am încercat, iar ca să intru în vreo slujbă, e cam târziu… Şi pe urmă, unde aş putea să intru? Cui aş putea să-i fiu de folos? N-ar fi mare lucru, de pildă, să intru la noi, la zemstvă. Însă… nu ştiu cum dracu’ se face, mă apucă un fel de laşitate şi nu am curaj nici de cinci parale! Dacă aş intra în slujbă, mereu mi s-ar părea că n-am ce căuta acolo. Nu sunt nici idealist, nici utopist, nici cine ştie ce om de principii, nu-s decât un om prost şi bătut în cap… un fricos şi un psihopat. Într-un cuvânt, nu-s ca toţi oamenii. Toţi sunt aşa cum trebuie să fie, numai eu fac pe… nici eu singur nu ştiu cum să spun… Miercuri l-am întâlnit pe Nareaghin. Îl ştii şi dumneata: veşnic beat, veşnic neîngrijit… nu-şi plăteşte datoriile şi mai e şi prost pe deasupra (prinţul se încruntă şi clătină din cap)… Un tip insuportabil! Se clătina pe picioare şi-mi spunea: „Ştii mi-am pus candidatura ca judecător de pace!” Fără îndoială că n-or să-l aleagă, dar el era încredinţat că ar fi bun de judecător de pace, se socotea vrednic de sarcina asta! Are şi curaj şi încredere în el. Am trecut apoi pe la judecătorul nostru de instrucţie. Omul ăsta are o leafă de 250 ruble pe lună şi nu face aproape nimic: umblă toată ziua de colo până colo numai în cămaşă şi în izmene. Dar ia întreabă-l! E convins că munceşte şi că-şi îndeplineşte datoria! Nu, eu asta n-aş putea s-o fac! Mi-ar fi ruşine să mă uit în ochii casierului…

În clipa aceea, Grontovski trecu în galop pe lângă noi, călărind cu eleganţă un cal roib. Pe braţul stâng i se legăna panerul în care săreau în sus ciupercile albe. Când ajunse în dreptul nostru, rânji cu toţi dinţii şi ne făcu un semn cu mâna, ca unor vechi cunoştinţe.

— Dobitocul! şuieră prinţul printre dinţi, urmărindu-l cu ochii. E de mirare ce scârbă ţi se face uneori, când vezi mutrele astea încântate de sine! Un sentiment prostesc, animalic, datorat pesemne foamei… Dar despre ce vorbeam? Da, despre slujbă… Mi-ar fi ruşine să primesc leafă, deşi, la drept vorbind, asta e o prostie. Dacă am sta să privim lucrurile mai larg, mai serios, am vedea că şi în momentul de faţă mănânc ceea ce nu e al meu… Nu-i aşa? Dar acum, nu ştiu de ce, nu mi-e ruşine… Poate din pricina obişnuinţei?… Sau poate a nepriceperii mele de a-mi da seama de situaţia adevărată?… Cât despre situaţia mea, fără îndoială că e înspăimântătoare!

M-am uitat la prinţ, să văd dacă nu cumva poza. Dar chipul lui era blajin şi ochii lui urmăreau cu tristeţe calul roib care se depărta, de parcă odată cu calul se depărta şi fericirea lui.

Se vede că prinţul era în starea aceea de aţâţare şi de tristeţe, când femeile plâng fără pricină cu lacrimi domoale, iar bărbaţii simt nevoia să se jeluiască de viaţă, de ei înşişi, de Dumnezeu…

Am ajuns la poarta conacului şi m-am coborât din brişcă. Prinţul vorbea înainte.

— Odată, cineva care voia să mă supere mi-a spus că am o mutră de trişor. De altfel, şi eu am băgat de seamă că cea mai mare parte din trişori sunt negricioşi… Cred însă că dacă m-aş fi născut într-adevăr să fiu trişor, aş fi rămas până la moarte un om de treabă, deoarece n-aş fi avut destul curaj să fac rău cuiva. Îţi mărturisesc că, odată, aş fi putut să mă îmbogăţesc. Să fi minţit o singură dată în viaţă, să fi minţit în faţa mea şi în faţa unei… a cuiva care mi-ar fi iertat această minciună, sunt sigur – aş fi băgat în buzunar un milion, bani gheaţă! Dar n-am putut. Mi-a lipsit curajul!

De la poartă şi până la conac trebuia să trec printr-o dumbravă, pe un drum lung şi drept ca un zbor de săgeată, tivit pe amândouă părţile cu tufe dese şi tunse de liliac. Conacul era o clădire mare şi greoaie, fără gust, cu o faţadă de teatru. Se înălţa, masiv, în mijlocul verdeţii, supărându-ţi ochii ca un pietroi uriaş aruncat pe un covor de iarbă catifelată. La intrarea principală m-a întâmpinat un lacheu bătrân şi gras, în frac verde şi cu ochelari mari în ramă de argint. După ce m-a măsurat cu dispreţ de sus şi până jos – eram tot plin de praf – m-a condus în saloane, fără să mă anunţe. În timp ce urcam scara acoperită cu covoare moi, am simţit un miros puternic de cauciuc. Dar când am ajuns sus, în sală, m-a învăluit acea atmosferă proprie numai arhivelor, interioarelor boiereşti şi caselor vechi de negustori bogaţi, unde ţi se pare că miroase a ceva de mult dispărut, a ceva care a trăit şi a murit lăsându-şi doar sufletul să plutească prin odăi. Din sală şi până în salon am trecut prin vreo trei sau patru încăperi. Îmi amintesc de podelele lustruite, de un galben deschis, de candelabrele învelite în tifon, de preşurile înguste şi vărgate care nu erau aşezate de la uşă la uşă, ca de obicei, ci de-a lungul pereţilor, aşa că eu, care nu îndrăzneam să calc pe podeaua lustruită cu cizmele mele grosolane de baltă, eram nevoit să descriu, în fiecare odaie, câte un patrulater. În salonul în care m-a lăsat lacheul, stăteau, învăluite în umbră, mobile vechi de pe vremea bunicilor, îmbrăcate în huse albe. Şi mobilele acelea mă priveau aspru, bătrâneşte şi, parcă din respect pentru liniştea lor, nu se auzea niciun zgomot.

Până şi pendula amuţise… Prinţesa Tarakanova părea că doarme în rama ei aurită, iar apa şi guzganii din tablou încremeniseră, ca vrăjiţi. De frică, parcă, să nu tulbure pacea care stăpânea pretutindeni, lumina zilei se strecura cu sfială prin storurile lăsate şi se aşternea, în fâşii palide şi tremurătoare, pe covoarele moi.

Trecură câteva minute, apoi în salon intră o bătrână înaltă, îmbrăcată în negru şi legată la o falcă. Se ploconi înaintea mea, ridică stocurile – şi îndată, năpădite de lumina orbitoare, guzganii şi apa din tablou înviară. Tarakanova se trezi, iar fotoliile cele bătrâne şi posomorâte începură să clipească din ochi.

— Doamna vine imediat… suspină bătrâna clipind şi ea.

Am mai aşteptat câteva minute şi, în sfârşit, am văzut-o intrând pe Nadejda Lvovna. Ceea ce m-a izbit de la început a fost faptul că, într-adevăr, era urâtă: mică, slabă şi adusă din spate. Părul ei castaniu şi des era minunat, faţa deschisă şi plină de distincţie părea tânără, iar ochii priveau cu seninătate şi inteligenţă. Însă tot acest farmec se risipea din pricina buzelor mari şi groase şi a liniei feţei, peste măsură de colţuroasă.

I-am spus cine eram şi pentru ce venisem.

— Îţi spun drept că nu mai ştiu ce să fac! îmi răspunse ea nehotărâtă, lăsându-şi ochii în jos şi zâmbind. N-aş vrea să te refuz, şi totuşi…

— Vă rog! am stăruit.

Nadejda Lvovna se uită la mine şi începu să râdă. Am râs şi eu. O amuza, fără îndoială, exact ceea ce-l încânta şi pe Grontovski: adică dreptul de a îngădui sau de a interzice. Şi deodată prezenţa mea acolo mi se păru ciudată şi fără niciun rost.

— N-aş vrea să încalc, chiar eu, o rânduială statornicită de mine, urmă Kandurina. Sunt şase ani de când am oprit vânătoarea pe moşia mea. Nu! şi ea dădu din cap, cu hotărâre. Iartă-mă, dar sunt silită să te refuz. Dacă ţi-aş permite dumitale, ar trebui să mai permit şi altora… Nu pot suferi nedreptatea. Ori tuturor, ori nimănui!

— Îmi pare rău, am oftat. Cu atât mai mult, cu cât am făcut cincisprezece verste ca să venim până aici. Nu sunt singur, am adăugat. Sunt cu prinţul Serghei Ivanîci.

Scăpasem numele prinţului fără niciun gând ascuns, fără vreo intenţie sau vreun motiv deosebit: îl scăpasem aşa, fără să mă gândesc, din naivitate. Auzindu-l, Kandurina tresări şi mă privi lung. Am observat că i se îngălbenise nasul.

— Asta n-are nicio importanţă… zise ea, lăsându-şi ochii în jos.

În timp ce vorbeam, eu stăteam lângă o fereastră. De acolo se vedea toată dumbrava împreună cu aleile, cu heleşteiele şi cu drumul pe care venisem puţin mai înainte. La capătul drumului, dincolo de poartă, se desluşea partea dindărăt a briştii noastre – iar lângă poartă, cu spatele spre conac şi cu picioarele depărtate, prinţul stătea de vorbă cu Grontovski cel deşirat.

Kandurina era lângă cealaltă fereastră, de unde se uita din când în când spre dumbravă. Dar după ce am scăpat numele prinţului, nu şi-a mai luat ochii de acolo.

— Iartă-mă, zise, cătând cu ochii pe jumătate închişi spre drum şi spre poartă, dar ar fi nedrept să-ţi permit numai dumitale să vânezi… Şi apoi, ce plăcere mai poate fi şi asta, să ucizi păsările? De ce să le ucizi? Te supără ele cu ceva?

Viaţa singuratică între patru pereţi, în umbra odăilor şi în mirosul greu al mobilei care putrezeşte, predispune la sentimentalism. Gândul pe care-l mărturisise în treacăt Kandurina era vrednic de respect. Eu însă nu m-am putut opri să nu-i răspund:

— Dacă judecăm aşa, atunci ar trebui să umblăm desculţi. Cizmele sunt făcute din pielea animalelor pe care le ucidem…

— E bine să facem deosebire între nevoie şi capriciu, zise Kandurina cu glas înăbuşit.

Îl recunoscuse pe prinţ şi acum nu-şi mai lua ochii de la el. E greu să descrii emoţia şi suferinţa care luminau acum faţa ei urâtă! Ochii îi surâdeau plini de strălucire, buzele-i tremurau râzând, iar obrazul i se apropia tot mai mult de fereastră: aşa cum stătea, ţinându-se cu amândouă mâinile de un ghiveci cu flori, cu piciorul uşor ridicat şi cu răsuflarea oprită, părea un câine de vânătoare care stă la pândă şi aşteaptă, cu patimă şi nerăbdare, să i se strige „pil!”

M-am uitat la ea, apoi la prinţul care nu fusese în stare să mintă o singură dată în viaţa lui şi mi-a fost necaz şi pe adevărul, şi pe minciuna care joacă un rol atât de neînduplecat în fericirea tainică a oamenilor.

Deodată prinţul tresări, ochi şi trase. Uliul care plutea deasupra lui bătu din aripi şi-şi luă zborul, ca o săgeată, spre depărtări.

— A ochit prea sus!… Prin urmare, Nadejda Lvovna, am oftat depărtându-mă de fereastră, prin urmare nu ne permiteţi…

Kandurina tăcea.

— Am onoarea să vă salut, i-am spus, şi vă rog să mă iertaţi dacă v-am deranjat…

Kandurina era gata să-şi întoarcă faţa spre mine, şi chiar şi-o şi întoarse puţin, dar îndată şi-o ascunse în faldurile draperiei, ca şi cum şi-ar fi dat seama că avea în ochi lacrimi pe care trebuia să le tăinuiască…

— Mergi sănătos… Şi iartă-mă… zise ea, încet.

M-am înclinat la spatele ei şi, fără a mai încerca să calc pe covoare, am luat-o de-a dreptul peste podelele de un galben deschis. Eram bucuros că părăseam acea împărăţie a plictiselii şi a durerii poleite cu aur şi mă grăbeam, de parcă aş fi vrut să mă scutur mai repede de visul acela, apăsător şi fantastic, cu umbrele lui, cu Tarakanova şi cu candelabrele lui…

La ieşire mă ajunse din urmă fata din casă şi-mi întinse un bileţel pe care scria „Celor ce vor prezenta acest bilet, li se permite să vâneze. N. K.”

Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3793, 20 septembrie, la rubrica „Pomelnicul de sâmbătă”. Semnată: An. Cehov. A intrat în culegerea „În amurg” Sankt-Petersburg, 1887, apoi în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.

În vederea includerii în culegerea de opere, povestirea a suferit unele modificări neînsemnate.

„Prinţesa Tarakanova” – tablou de pictorul K. Flaviţki.