Martirii
Lizocika Kudrinskaia, o cuconiţă tânără cu mulţi admiratori, s-a îmbolnăvit fără veste şi atât de grav, încât bărbatul ei nici nu s-a mai dus la slujbă, ba a trimis chiar o telegramă mamei Lizocikăi la Tver. Iată povestea acestei boli, aşa cum o spune însăşi Lizocika:
— Mă dusesem la mătuşă-mea, la Lesnoe. După ce am stat acolo o săptămână, am plecat cu toţii la verişoara mea, Varia. Bărbatul Variei, ştiţi, e un căpcăun şi un tiran. (Să fi avut eu un bărbat ca acela, îl împuşcam!) Cu toate astea, am petrecut minunat. Mai întâi, am jucat într-un spectacol de amatori, în piesa „Scandal într-o familie onorabilă”… Ştii, Hrustaliov era straşnic în rolul lui! În pauză, am băut o limonadă foarte, foarte rece cu puţin coniac… Limonada cu coniac aduce la gust cu şampania… Am băut, dar n-am simţit nimic. A doua zi după spectacol, am făcut o plimbare călare cu Adolf Ivanîci. Vremea era cam umedă şi m-a tras curentul. Se vede că atunci am răcit. Peste vreo trei zile m-am întors acasă, să văd ce face bunul şi scumpul meu Vasea şi-n acelaşi timp să-mi iau şi rochia de mătase, cea cu floricele. Bineînţeles că Vasea nu era acasă. Atunci m-am dus la bucătărie să-i spun Praskoviei să pună samovarul. Şi, când mi-am aruncat ochii pe masă, am văzut nişte ridichi şi nişte morcovi tineri, mititei ca nişte jucărele. Am mâncat un morcov şi o ridiche, nu mai mult. Şi închipuiţi-vă că deodată m-au apucat nişte crampe!… Şi ţine-te, crampe, crampe, crampe… Să mor, nu alta! Vasea a venit de la slujbă într-un suflet! Bineînţeles că şi-a pus mâinile în cap şi s-a îngălbenit. Au alergat după doctor… înţelegi? Să mor, şi pace!
Crampele au început pe la amiază, la ora trei a venit doctorul, iar la şase Lizocika a adormit şi a dormit adânc până la două de noapte.
Pendula bate două… Lumina fină a unei lămpi mici de noapte se strecoară prin abajurul albastru. Lizocika stă culcată în pat. Boneţica de dantelă se desluşeşte, albă, pe fondul închis al unei perne roşii. Pe faţa palidă şi pe umerii rotunzi şi plini se aştern, în umbre, desenele abajurului. La picioarele bolnavei stă Vasili Stepanovici, soţul Lizocikăi. E fericit bietul că, în sfârşit, nevastă-sa e acasă, dar în acelaşi timp e foarte speriat de boala ei.
— Cum te simţi, Lizocika? întreabă el în şoaptă, văzând-o că se trezeşte.
— Mi-e mai bine… suspină Lizocika. Nu mai am crampe, dar nu mi-e somn… Nu pot să dorm, şi pace!
— N-ar fi vremea, îngeraşule, să-ţi schimb compresa?
Lizocika se ridică încet şi, cu un aer de suferinţă, îşi lasă graţios capul într-o parte. Cu gesturi solemne, abia atingând cu degetele trupul cald, Vaslili Stepanîci îi schimbă compresa. Lizocika se strânge ghem şi râde – o gâdilă apa rece –, apoi se culcă din nou.
— Bietul de tine, nu dormi! suspină ea.
— Cum aş putea să dorm?
— Totul e din pricina nervilor, Vasea. Sunt o femeie grozav de nervoasă. Doctorul mi-a prescris un tratament pentru stomac, însă eu simt că nu mi-a ghicit boala. La mine nervii sunt de vină, nu stomacul, ţi-o jur! De un singur lucru mă tem: boala asta să nu ia, cumva, o întorsătură mai gravă…
— Nu, Lizocika, nu! Ai să vezi că mâine o să fii sănătoasă!
— Mă îndoiesc… Şi nu mă tem pentru mine… mie mi-e totuna, ba chiar aş fi bucuroasă să mor… Dar îmi pare rău de tine! Dacă mor eu, rămâi văduv, singur..
Vasecika o vede destul de rar pe nevastă-sa, aşa că de mult s-a deprins cu singurătatea. Totuşi vorbele Lizocikăi îl tulbură.
— Doamne, ce tot spui, mămico! Ce înseamnă gândurile astea negre?
— Ce poţi să faci? Ai să plângi, ai să fii trist câtva timp, dar până la urmă ai să te deprinzi… Ba ai să te şi însori!
Bărbatul îşi duce mâinile la cap.
— Ei, haide, haide că nu mai spun! caută să-l liniştească Lizocika. Numai că, e bine să fie omul pregătit pentru orice întâmplare.
„Dar dacă o să mor cu adevărat?” se gândeşte ea, închizând ochii.
Şi Lizocika îşi imaginează tabloul propriei sale morţi. Vede cum stau îngrămădiţi în jurul patului mama, bărbatul, verişoara Varia cu soţul ei, rudele şi admiratorii „talentului” ei, şi cum ea le şopteşte cel din urmă „iertaţi-mă”. Toţi plâng. Apoi, după ce a murit – ce paloare interesantă are sub cununa de păr negru – o îmbracă într-o rochie trandafirie (care-i stă bine) şi o aşază într-un sicriu foarte scump, cu picioare de aur şi plin de flori. Miroase a tămâie, lumânările sfârâie… Bărbatul ei nu se depărtează o clipă de lângă sicriu, iar admiratorii talentului ei nu-şi mai iau ochii de la ea: „Parcă-i vie! E încântătoare în sicriu!” Tot oraşul nu vorbeşte decât de moartea ei prematură… Dar iată că o duc la biserică. O poartă pe umeri Ivan Petrovici, Adolf Ivanîci, soţul Variei, Nikolai Semionîci şi studentul cela cu ochii negri, care a învăţat-o să bea limonadă cu coniac. Păcat numai că nu cântă muzica. După prohod, toată lumea îşi ia rămas-bun de la ea. Biserica e plină de suspine. Se aduce capacul cu ciucuri şi… Lizocika se desparte pentru veşnicie de lumina zilei. Se bat cuiele: boc, boc, boc!
Lizocika tresare şi deschide ochii.
— Vasea, aici eşti? întrebă ea. Îmi vin nişte gânduri aşa de negre… Doamne, să fiu chiar aşa de nenorocită, încât să nu pot dormi? Vasea, fie-ţi milă de mine şi povesteşte-mi ceva!
— Ce să-ţi povestesc?
— Ceva de… dragoste, zice Lizocika pe un ton languros. Sau o anecdotă cu evrei…
Vasili Stepanîci, gata să facă orice numai să fie ea veselă şi să nu se mai gândească la moarte, îşi potriveşte doi perciuni la urechi, îşi ia o mutră caraghioasă şi se apropie de Lizocika.
— N-aveţi dija nevoie să vă drejem şasornicu? o întrebă el.
— Ba da, cum nu! râde în hohote Lizocika întinzându-i ceasul ei de aur de pe măsuţă. Uite, drege-l!
Vasea ia ceasul, îi cercetează îndelung maşinăria, apoi, chircindu-se din tot trupul, răspunde:
— Astî noi nu putem dreje… Este aici u roată la care lipseşti dija dou dinţi…
Asta e toată reprezentaţia. Lizocika râde şi bate din palme.
— Straşnic! strigă ea. Minunat! Ştii, Vasea, mare prostie faci că nu joci şi tu în spectacolele noastre de amatori! Ai un talent extraordinar! Eşti mult mai bine decât Sîsunov… Ştii, a jucat în „Onomastica mea” unul Sîsunov, un amator. Are un talent de comic, clasa întâi! Închipuieşte-ţi: un nas gros cât o gulie, ochi verzi şi un mers ca de cocor… Ne prăpădeam de râs! Stai să-ţi arăt cum mergea…
Lizocika sare din pat şi, fără boneţică pe cap, începe să umble pe jos cu picioarele goale.
— Respectele mele! zice ea gros, imitând un glas bărbătesc. Ce se mai aude bun pe aici? Ce mai e nou sub soare? Ha-ha-ha! râde apoi în hohote.
— Ha-ha-ha! îi ţine hangul Vasea.
Râzând în hohote, cei doi soţi uită de boală şi se fugăresc prin dormitor. Goana nu se sfârşeşte decât atunci când Vasea o prinde pe Lizocika de cămaşa de noapte şi o acoperă cu sărutări fierbinţi. Dar după o îmbrăţişare mai pătimaşă, Lizocika îşi aduce aminte deodată că e grav bolnavă…
— Ce înseamnă prostiile astea? zice ea, luându-şi un aer sever şi învelindu-se cu plapuma. Ai uitat, se vede, că-s bolnavă? Multă minte mai ai, n-am ce zice!
— Iartă-mă… îngăimă bărbatul, ruşinat.
— Dacă boala o să ia cine ştie ce întorsătură gravă, să ştii că tu eşti vinovat! Răule! Urâciosule!
Lizocika închide ochii şi tace. Îşi ia din nou aerul îndurerat şi galeş de mai înainte şi începe să geamă încetişor. Vasea îi schimbă compresa şi, fericit că nevastă-sa e acasă şi nu mai umblă zăpăcită pe la mătuşi, se aşază cuminte la picioarele ei şi nu închide ochii până dimineaţa. La ora zece soseşte doctorul.
— Ei, cum ne mai simţim? o întrebă el pe Lizocika, luându-i pulsul. Ai dormit?
— Prost, răspunde Vasea în locul Lizocikăi. Foarte prost!
Doctorul se duce la fereastră şi urmăreşte cu ochii un coşar care trece pe stradă.
— Doctore, astăzi am voie să beau cafea? îl întreabă Lizocika.
— Da, ai voie.
— Dar din pat pot să mă ridic?
— Poate că s-ar putea… Totuşi e mai bine să mai stai o zi.
— E rău dispusă… şopteşte Vasea la urechea doctorului. Numai gânduri negre… o concepţie ciudată asupra vieţii… Grozav mă nelinişteşte starea ei!
Doctorul se aşază la măsuţă, îşi freacă puţin fruntea cu palma şi-i prescrie Lizocikăi bromură de natriu. Apoi îşi ia rămas-bun, promite că o să mai treacă pe seară şi pleacă. Vasea nu se duce la slujbă, rămâne la picioarele bolnavei. La amiază, se adună admiratorii talentului ei. Îngrijoraţi, speriaţi, i-au adus o groază de flori şi de cărţi franţuzeşti. Cu boneţica ei albă ca zăpada, îmbrăcată într-un „matineu” străveziu, Lizocika stă întinsă pe pat şi priveşte enigmatic, ca şi cum n-ar mai crede că o să se facă vreodată sănătoasă. Admiratorii talentului ei îl văd pe Vasea, dar de data aceasta îi iartă prezenţa: aceeaşi durere i-a adunat şi pe ei, şi pe el, în jurul patului Lizocikăi!
La ora şase seara, bolnava aţipeşte şi doarme din nou până la două noaptea. Vasea stă neclintit la picioarele ei, se luptă cu somnul, îi schimbă compresele şi-i joacă scenete din viaţa evreilor. Iar dimineaţa, după a doua noapte de chinuiri, Liza se învârte în faţa oglinzii punându-şi pălăria.
— Dar încotro, drăguţă? o întreabă Vasea privind-o cu ochi rugători.
— Cum, adică? se miră Lizocika, luându-şi o mutră speriată. Ai uitat că astăzi avem repetiţie la Maria Lvovna?…
După ce o însoţeşte până la uşă, neavând ce face, Vasea îşi ia servieta şi, de plictiseală, pleacă la slujbă. Din pricina nopţilor nedormite îl doare capul, îl doare aşa de tare, încât ochiul stâng nu-l mai ascultă şi i se închide fără voie.
— Ce-i cu dumneata, amice? îl întâmpină şeful. Ce s-a întâmplat?
Vasea dă din mână şi se aşază pe scaun.
— Nici nu mă mai întrebaţi, Luminăţia Voastră! zice el, oftând. Prin câte n-am trecut în aste două zile… Doamne, prin câte n-am trecut! Liza e bolnavă!
— Doamne! se sperie şeful. Lizaveta Pavlovna? Dar ce are?
Vasili Stepanîci nu face altceva decât îşi desface braţele şi-şi ridică ochii în tavan, de parcă ar spune: „Aşa vrea providenţa!”
— O, dragul meu, te înţeleg şi te compătimesc din toată inima! oftează şeful, dându-şi ochii peste cap. Eu, drăguţă, mi-am pierdut soţia… aşa că te înţeleg. E o pierdere atât de mare… atât de mare… O, e îngrozitor… îngrozitor! Dar sper că Lizaveta Pavlovna se simte mai bine acum? Ce doctor o caută?
— Von-Sterck.
— Von-Sterck? Mai bine îl aduceai pe Magnus, sau pe Semandriţki… Dar şi dumneata eşti palid! Şi dumneata eşti bolnav! Asta-i groaznic!
— Într-adevăr, Luminăţia Voastră… n-am prea dormit… am suferit atâta… am trecut prin atâtea!
— Şi totuşi ai venit la slujbă! De ce ai venit? Asta n-o înţeleg. Se poate să-ţi impui un asemenea efort? Se poate să-ţi faci singur un rău ca ăsta? Du-te acasă şi stai până te faci bine! Du-te când îţi spun! Sârguinţa e o mare calitate la un tânăr funcţionar, dar să nu uităm ce spuneau romanii: mens sana in corpore sano adică minte sănătoasă în trup sănătos…
Vasea e şi el de aceeaşi părere. Îşi adună hârtiile, le vâră înapoi în servietă, apoi îşi ia rămas-bun de la şef şi se duce acasă să se culce.
Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 225, 18 august, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. A intrat în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.
La includerea în culegerea de opere, povestirea a fost revăzută stilistic.
