Nenorocirea

Sofia Petrovna, soţia notarului public Liubeanţev ^ccxci , o femeie tânără şi frumoasă de vreo douăzeci şi cinci de ani, mergea alene pe drumul de pădure însoţită de avocatul Ilin, vecinul ei de vilă. Trecuse de ora patru după amiază. Sus deasupra drumului atârnau nori albi şi scămoşaţi, iar printre ei se zăreau, ici şi colo, frânturi de cer, de un albastru şters. Norii stăteau încremeniţi, ca aninaţi, de vârfurile pinilor bătrâni şi înalţi. Era cald şi linişte.

În depărtare, drumul era tăiat de terasamentul destul de scund al căii ferate, pe care se plimba acum, încoace şi încolo, o santinelă cu puşca la umăr. Dincolo de terasament se vedea o biserică albă, cu şase turle şi cu acoperişul ruginit…

— Nu mă aşteptam să te întâlnesc aici, zicea Sofia Petrovna cu ochii în pământ, scormonind cu vârful umbreluţei frunzele uscate. Acum însă îmi pare bine că te-am întâlnit. Trebuie să vorbesc cu dumneata, serios şi definitiv. Ivan Mihailovici, dacă într-adevăr mă iubeşti şi mă respecţi, nu mă mai urmări, te rog! Te ţii după mine ca o umbră, te uiţi la mine veşnic cu ochi răi, îmi faci declaraţii de dragoste, îmi scrii scrisori ciudate… Când or să se termine toate astea? Şi ce o să iasă de aici, Dumnezeule Doamne?

Ilin tăcea. Sofia Petrovna mai făcu doi-trei paşi, apoi urmă:

— Şi această schimbare neaşteptată din partea dumitale s-a întâmplat acum două sau trei săptămâni, cu toate că ne cunoaştem de cinci ani. Nu te mai recunosc, Ivan Mihailovici!

Sofia Petrovna se uită pieziş la însoţitorul său. Cu ochii pe jumătate închişi, Ilin urmărea cu atenţie norii cei scămoşaţi. Faţa lui era îmbufnată şi rea şi avea aerul absent al omului care suferă şi e nevoit să asculte nimicuri.

— Mă mir cum de nu-ţi dai seama de toate astea! urmă Liubeanţeva, ridicând din umeri. Înţelege odată că te angajezi într-un joc nu tocmai frumos. Sunt măritată, îmi iubesc şi-mi respect bărbatul… am o fetiţă… Se poate să nu te gândeşti la toate astea? Şi apoi dumneata, ca vechi prieten, cunoşti părerile mele în ce priveşte familia… principiile mele în genere…

Ilin icni cu obidă şi oftă.

— „Principiile mele în ce priveşte familia…” bombăni el. O, Doamne!

— Da, întocmai… îmi iubesc bărbatul, îl respect şi, în orice caz, ţin la liniştea căminului meu. Mai curând să mor decât să-l nenorocesc pe Andrei şi pe fetiţa noastră… De aceea, Ivan Mihailovici, lasă-mă, pentru Dumnezeu! Rămâi prietenul bun şi cinstit de mai înainte şi lasă toate gemetele şi suspinele astea, care nu-ţi stau bine deloc! Am hotărât, s-a terminat! De azi înainte, niciun cuvânt… Hai să vorbim de altceva.

Sofia Petrovna trase din nou cu coada ochiului la Ilin. Avocatul se uita în sus, era palid şi-şi muşca înciudat buzele care-i tremurau. Liubeanţeva nu înţelegea de ce era furios şi ce anume îl scosese din fire. Însă paloarea lui o impresionă.

— Nu te supăra, să fim prieteni… adăugă ea, blând. Vrei? Uite mâna mea.

Ilin luă în mâinile lui mâna ei plinuţă, i-o strânse uşor şi o duse încet la buze.

— Nu mai sunt licean, bombăni el, ca să mă încânte câtuşi de puţin prietenia femeii iubite…

— Destul, destul! Am hotărât, gata! Iată că am ajuns la bancă, să stăm puţin.

Un sentiment dulce, de uşurare, năvăli în sufletul Sofiei Petrovna: spusese tot ce era mai greu şi mai delicat de spus, iar problema chinuitoare fusese pusă la punct şi lichidată. Acum putea să respire în voie şi să-l privească pe Ilin drept în faţă. Se uită la el – şi sentimentul acela egoist, de superioritate a femeii iubite asupra iubitului, o măguli. Îi făcea plăcere să vadă cum bărbatul acela mare şi puternic, cu faţa energică şi severă, cu barba neagră şi bogată – inteligent, cult şi, pe cât se spune, plin de talent – se aşeza cuminte alături de ea, lăsându-şi capul în piept. Câteva minute tăcură amândoi.

— Nimic nu e încă nici hotărât, şi nici sfârşit… începu Ilin. Mi-ai vorbit ca din carte: „Îmi iubesc şi-mi respect bărbatul… principiile mele în ce priveşte familia…” Toate astea le ştiam şi fără să mi le fi spus dumneata, ba pot să-ţi spun mai mult decât atât: îţi mărturisesc, deschis şi cinstit, că îmi consider purtarea imorală, criminală chiar. Ce vrei mai mult? Dar la ce bun să vorbim despre lucruri pe care le ştie toată lumea? În loc să-mi faci teorii, mai bine mi-ai spune ce să fac.

— Ţi-am mai spus: să pleci!

— Dumneata ştii foarte bine că am plecat de cinci ori până acum şi că de fiecare dată m-am întors de la jumătatea drumului! Pot să-ţi arăt biletele de tren, le păstrez pe toate. N-am destulă voinţă ca să fug de dumneata! Lupt, lupt din răsputeri – dar de ce dracu’ mai sunt bun, dacă n-am tărie în mine, dacă sunt slab şi laş? Nu pot să lupt împotriva firii! Înţelegi? Nu pot! Încerc să fug, dar ea mă ţine pe loc. Da, e o slăbiciune josnică, vulgară!

Ilin se înroşi, se ridică în picioare şi începu să se plimbe prin faţa băncii.

— Sunt furios ca un câine turbat! mormăi el, strângându-şi pumnii. Mă urăsc şi mă dispreţuiesc! Doamne, am ajuns să mă ţin de poalele unei femei măritate ca un băieţaş desfrânat, să-i scriu scrisori idioate, să mă umilesc… O!

Ilin îşi luă capul între mâini, gemu, apoi se aşeză.

— Şi, colac peste pupăză, mai vine şi lipsa dumitale de sinceritate! urmă el cu amărăciune. Dar dacă eşti împotriva acestui joc primejdios, atunci ce cauţi aici? Ce te-a îndemnat să vii? În scrisorile mele nu ţi-am cerut decât un răspuns deschis şi hotărât: da sau nu. Iar dumneata, în loc să-mi răspunzi cinstit, cauţi să mă întâlneşti în fiecare zi „din întâmplare” şi-mi serveşti citate din cărţi!

Liubeanţeva se sperie, se înroşi şi se simţi dintr-odată stingherită, aşa cum se simt femeile cinstite când le surprinde cineva dezbrăcate.

— Vorbeşti de parcă m-ai bănui că mă joc cu dumneata… îngăimă ea. Totdeauna ţi-am răspuns deschis, iar azi… azi chiar te-am rugat!

— Parcă în chestii de astea e nevoie să te rogi? Dacă mi-ai fi spus de la început: „Pleacă” – de mult nu mai eram pe locurile acestea. Dar dumneata nu mi-ai spus. Şi niciodată nu mi-ai răspuns deschis. Ciudată şovăiala asta! Într-adevăr, dumneata ori te joci cu mine, ori…

Ilin nu-şi termină vorba, ci îşi sprijini capul în pumni. Sofia Petrovna căută să-şi aducă aminte cum se purtase cu el, de la început şi până în clipa de faţă. Îşi aminti că în tot timpul acesta se împotrivise dragostei lui, şi nu numai cu fapta, dar până şi în gândurile ei cele mai tăinuite. Cu toate astea, simţea că în vorbele avocatului era şi o mică parte de adevăr. Şi neştiind unde să caute acest adevăr, nu găsi ce să răspundă la imputările lui, cu toată silinţa pe care şi-o dădea. Şi cum tăcerea se prelungea, zise, ridicând din umeri:

— Prin urmare tot eu sunt vinovată, nu-i aşa?

— Nu-ţi fac nicio vină din nesinceritatea dumitale, oftă Ilin. Am spus şi eu aşa, fiindcă veni vorba… Lipsa dumitale de sinceritate nu e numai firească, dar e şi în firea lucrurilor. Dacă toţi oamenii ar vorbi deschis şi s-ar apuca să fie dintr-odată sinceri, totul s-ar duce dracului de râpă!

Sofiei Petrovna nu-i ardea de filozofie, dar se bucură de prilej ca să schimbe vorba şi-l întrebă:

— Şi de ce, adică?

— Pentru că sinceri cu adevărat nu-s decât sălbaticii şi animalele. Şi cum civilizaţia a introdus în viaţă nevoia unui confort – ca, de pildă, virtutea femeii – sinceritatea nu-şi mai are rost…

Furios, Ilin scurma cu bastonul în nisip. Liubeanţeva îl asculta. Nu înţelegea chiar tot, dar această discuţie îi făcea plăcere. O încânta mai ales faptul că un om superior ca el vorbeşte cu ea, femeie obişnuită, „despre chestiuni înalte”. Apoi, îi făcea o deosebită plăcere să vadă cum i se mişcă faţa palidă, tânără, vioaie şi încă supărată. Multe din câte i le spunea el ea nu le înţelegea, dar îşi dădea seama de acea neasemuită cutezanţă a omului modern cu care, fără să stea mult la gânduri, Ilin dezlega probleme grave şi trăgea concluzii categorice.

Fără veste se surprinse uitându-se la el cu admiraţie şi se sperie.

— Iartă-mă, se grăbi să spună, dar nu înţeleg de ce ai adus vorba despre nesinceritate? Îţi mai repet o dată rugămintea mea: rămâi un prieten bun şi cinstit şi lasă-mă în pace! Te rog din toată inima!

— Bine, o să încerc să mai lupt încă! oftă Ilin. O să-mi dau toată silinţa… Numai că nu prea cred să iasă ceva din această încercare a mea. Ori îmi trag un glonţ în tâmplă, ori… mă apuc de băutură, prosteşte. Nu, nu mă văd bine! Fiecare lucru are o margine, tot aşa şi lupta împotriva firii. Cum ai putea să lupţi cu nebunia? Cum ai putea să-ţi stăpâneşti aţâţarea după ce bei? Ce pot să fac dacă chipul dumitale s-a cuibărit în sufletul meu şi-mi stă tot timpul înaintea ochilor, şi zi şi noapte, ca pinul ăsta din faţa noastră? Învaţă-mă ce faptă eroică ar trebui să săvârşesc ca să scap de starea asta ticăloasă şi nenorocită, când toate gândurile, dorinţele şi visurile mele nu mai sunt ale mele, ci ale unui demon care s-a instalat în mine? Te iubesc, te iubesc aşa de mult încât mi-am ieşit din făgaşul meu, mi-am lăsat baltă şi treburile, şi prietenii, ba am uitat până şi de Dumnezeu! Niciodată în viaţa mea n-am iubit cu atâta patimă!

Sofia Petrovna, care nu se aştepta la o întorsătură ca asta, se trase cu tot trupul îndărăt şi se uită cu spaimă la Ilin. Avea lacrimi în ochi, buzele îi tremurau şi pe toată faţa i se revărsase, parcă, o expresie lacomă, de rugă.

— Te iubesc! şoptea el, apropiindu-şi ochii de ochii ei mari şi speriaţi. Eşti atât de frumoasă! Sufăr, şi totuşi îţi jur că aş putea să stau aşa toată viaţa, să sufăr şi să te privesc în ochi. Dar… taci, te rog din suflet!

Luată prin surprindere, Sofia Petrovna căuta la repezeală cuvintele potrivite cu care ar fi putut să-l oprească. „Să plec!” se hotărî ea, dar nu izbuti să se urnească din loc şi să se ridice, deoarece Ilin îngenunchease la picioarele ei… Cuprinzându-i genunchii cu braţele, i se uita în ochi şi-i vorbea cu duioşie, cu căldură, cu patimă. Vrăjită şi înspăimântată în acelaşi timp, Sofia Petrovna nu auzea ce-i spune, pentru că tocmai atunci, în clipa primejdioasă când încleştarea mâinilor lui îi împrăştia în trup o plăcere dulce, ca aceea pe care o încerci când te cufunzi într-o baie caldă – ea căuta, cu perfidă răutate, explicaţia acelei senzaţii. Şi era furioasă că în loc să simtă cum i se revoltă virtutea, se simţea biruită de neputinţă, de lene şi de vid, ca un om beat căruia nu-i mai pasă de nimic. Doar o părticică de conştiinţă, ghemuită într-un ungher ascuns al sufletului, o zgândărea cu usturătoare ironie: „De ce nu pleci? Spune! Prin urmare, aşa trebuie să se întâmple?…”

Căutând explicaţia stărilor prin care trecea, Sofia Petrovna nu înţelegea nici de ce nu-şi trăsese mâna de care Ilin se lipise ca o lipitoare, nici motivul pentru care se grăbise să se uite în dreapta şi în stânga, odată cu el, ca să se încredinţeze că nu-i vedea nimeni. Pinii şi norii stăteau nemişcaţi şi se uitau la ei cu severitate, ca acei servitori bătrâni care, cu toate că văd năzdrăvăniile copiilor, nu spun nimic celor mari, pentru că sunt plătiţi să tacă. Doar santinela, ca înfiptă în terasament, părea că se uită spre bancă.

„N-are decât să se uite!” îşi zise Sofia Petrovna,

— Dar… ascultă, te rog! zise ea în sfârşit, cu deznădejde. Unde crezi că o să ne ducă toate acestea? Ce-o să se întâmple pe urmă?

— Nu ştiu, nu ştiu… făcu el în şoaptă şi dădu din mână, ca şi cum ar fi vrut să se apere de întrebările ei supărătoare.

Deodată se auzi un fluierat răguşit şi tremurător de locomotivă. Zgomotul acela rece şi străin, de proză banală, o făcu pe Liubeanţeva să tresară.

— Nu pot să mai rămân… trebuie să plec! zise ea, ridicându-se grăbită. Vine trenul… şi cu trenul vine şi Andrei! Trebuie să-i dau să mănânce.

Sofia Petrovna îşi întoarse faţa îmbujorată spre terasamentul căii ferate. Trecu întâi, încet, locomotiva, în urma ei trecură vagoanele. Era un tren de marfă, nu de călători cum crezuse Liubeanţeva. Profilate pe fondul alb al bisericii, vagoanele treceau în şir, unul după altul, aşa cum trec zilele omului, şi parcă nu se mai sfârşeau.

Dar trenul trecu, şi vagonul din coadă, cu felinarele şi cu conductorul lui, dispăru şi el după copaci. Sofia Petrovna se întoarse dintr-odată şi, fără să se uite la Ilin, o luă grăbită îndărăt pe alee. Se simţea acum stăpână pe sine. Cu obrajii aprinşi de ruşine, jignită – nu de Ilin, nu, ci de propria ei laşitate, de neruşinarea cu care ea, femeie cinstită şi cu principii morale, îngăduise unui bărbat străin să-i strângă genunchii – nu se gândea decât să ajungă cât mai curând la vila ei, la ai săi. Avocatul abia putea să se ţină de ea. Când coti din alee pe cărarea îngustă, Sofia Petrovna întoarse capul şi-l învălui într-o privire atât de iute, încât nu văzu decât nisipul de pe genunchii lui. Îi făcu un semn cu mâna, s-o lase în pace.

Ajungând acasă, în odaia ei, rămase câteva minute în picioare, ca încremenită. Se uita când la fereastră, când la masa ei de lucru…

— Ticăloasă ce eşti! se certa singură. Ticăloasă!

Ca să-şi facă în ciudă, căută să-şi amintească, în toate amănuntele şi fără să-şi ascundă nimic, cum, într-adevăr, se împotrivise tot timpul la curtea pe care i-o făcea Ilin, dar că nu ştiu ce o trăgea să se ducă să-i ceară o explicaţie. Şi nu numai atât, dar atunci când Ilia se tăvălea la picioarele ei, ea încercase o plăcere nespusă. Îşi aminti totul fără să se cruţe şi, înecându-se de ruşine, îi veni să-şi tragă palme.

„Bietul Andrei! îşi zise şi, amintindu-şi de bărbatul ei, se sili să-şi ia o expresie cât mai duioasă. Varia, biata mea fetiţă, tu nici nu ştii ce mamă ticăloasă ai! Iertaţi-mă, dragii mei! Vă iubesc mult… mult!”

Apoi, căutând să-şi dovedească ei însăşi că era încă soţie şi mamă bună, că ticăloşia nu-i atinsese încă „principiile” despre care-i vorbise lui Ilin, Sofia Petrovna alergă în bucătărie şi sări cu gura la bucătăreasă, că nu pusese încă masa pentru Andrei Ilici. Încercă să-şi imagineze cât de obosit şi de flămând o să se întoarcă bărbatul ei, îl compătimi în gura mare şi puse masa cu propriile ei mâini, lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată. Apoi o căută pe Varia, o luă în braţe şi o strânse la piept cu duioşie. Fetiţa îi păru grea şi nepăsătoare, însă ea nu voi să recunoască şi începu să-i spună ce om bun, blând şi cinstit era tatăl ei.

În schimb, când se întoarse Andrei Ilici abia îi dădu bună ziua. Năvala de sentimente prefăcute se risipise fără să-i dovedească nimic. Dimpotrivă, făţărnicia lor o enervase şi o înrăise. Numai când sunt puşi la grea încercare oamenii pot să-şi dea seama că nu e deloc uşor să-ţi stăpâneşti propriile gânduri şi sentimente. Mai târziu, Sofia Petrovna povestea că în sufletul ei fusese atunci „o harababură pe care nimeni n-ar fi putut-o descurca, aşa cum n-ar fi putut să numere vrăbiile dintr-un stol în zbor”. De pildă, faptul că nu se bucurase de întoarcerea bărbatului ei şi că nu-i plăcuse ţinuta lui la masă o făcu deodată să tragă concluzia că era gata să-l urască.

În aşteptarea supei, mort de foame şi de oboseală, Andrei Ilici se repezi la salam şi începu să mănânce cu poftă. Mesteca zgomotos şi i se mişcau muşchii de la tâmple.

„Doamne Dumnezeule, îşi zicea Sofia Petrovna, îl iubesc şi-l respect, desigur… dar de ce o fi mestecând aşa de scârbos?”

În gândurile ei era aceeaşi harababură ca şi în sentimente. Ca toţi cei nedeprinşi să lupte cu ei înşişi, Liubeanţeva făcea tot posibilul să nu se gândească la amărăciunea ei. Dar cu atât mai mult se gândea şi cu atât mai desluşit îl vedea în gând pe Ilin, nisipul de pe genunchii lui, norii scămoşaţi, trenul…

„De ce m-am dus astăzi, proasta de mine? se frământa ea. Oare nu mai sunt sigură de mine?…”

Spaima are ochii mari. Când Andrei Ilici termină ultimul fel, Sofia Petrovna se hotărâse: o să-i mărturisească totul şi o să scape de primejdie!

— Andrei, trebuie să vorbesc serios cu tine, – începu ea după masă, în timp ce bărbatul ei îşi scotea surtucul şi cizmele, ca să se culce şi să se odihnească.

— Despre ce anume?

— Hai să plecăm de aici!

— Hm… şi unde? E prea devreme ca să ne întoarcem în oraş.

— Nu, să plecăm într-o călătorie, sau aşa ceva…

— Într-o călătorie… mormăi notarul public, întinzându-se. Şi eu visez aşa ceva, dar de unde să iau bani şi pe seama cui să las biroul?

Iar după ce se gândi puţin, adăugă:

— Într-adevăr, văd că te cam plictiseşti aici. Dacă vrei, uite, pleacă tu singură!

Sofia Petrovna primi. Dar îndată îşi dădu seama că Ilin o să profite de ocazie şi o să plece şi el cu acelaşi tren, în acelaşi vagon… În timp ce se gândea aşa, se uită la bărbatul ei, sătul acum, dar încă moleşit. Întâmplător, privirea îi căzu pe picioarele lui mici, ca de femeie, încălţate cu ciorapi vărgaţi. De vârful fiecărui ciorap atârna câte o aţă…

După stor bâzâia şi se izbea în geam un bondar. Sofia Petrovna se uita la aţe, asculta bâzâitul bondarului şi se vedea călătorind cu trenul… În faţa ei stă zi şi noapte Ilin, fără să-şi ia ochii de la ea, furios de neputinţă şi palid de atâta suferinţă morală. Vorbeşte despre el, pozează în „tânăr desfrânat”, o ceartă şi-şi smulge părul din cap. Dar când se lasă întunericul şi călătorii adorm sau coboară prin staţii, cade în genunchi în faţa ei şi-i îmbrăţişează picioarele, ca adineauri pe bancă…

Sofia Petrovna se surprinse visând…

— Ascultă, singură nu plec! zise ea. Vreau să mergi şi tu cu mine!

— Astea-s fantezii, Sofocika! oftă Liubeanţev. Ar trebui să fii serioasă şi să doreşti numai ceea ce se poate.

„Când ai să afli tu adevărul, să vezi cum ai să mergi!” îşi zise Sofia Petrovna.

Hotărâtă să plece cu orice preţ, se simţi în afară de primejdie. Încetul cu încetul gândurile i se limpeziră, îşi recăpătă buna dispoziţie şi-şi permise chiar să se gândească la orice: pentru că, ori s-ar gândi, ori nu, ea tot o să plece! În timp ce bărbatul ei dormea, se înserase… Sofia Petrovna stătea în salon şi cânta la pian. Răcoarea serii, acordurile muzicii şi mai ales gândul că fusese cuminte, că înlăturase primejdia, o înveseleau. Alte femei în situaţia ei – îi spunea conştiinţa, liniştită acum – n-ar fi rezistat, fără îndoială, şi s-ar fi lăsat luate de vârtej, în timp ce ea fusese cât pe ce să moară de ruşine, suferise, iar acum fugea de o primejdie care poate că nici nu exista!… Şi Sofia Petrovna se simţi atât de mişcată de propria ei virtute şi tărie, încât de vreo trei ori se uită în oglindă.

Când se întunecă de tot, îi veniră câţiva prieteni. Bărbaţii se aşezară în sufragerie să joace cărţi, iar femeile în salon şi pe terasă. Ilin sosi cel din urmă. Era trist, întunecat şi părea bolnav. Se aşeză în colţul divanului şi nu se urni de acolo toată seara. Vesel şi spiritual de obicei, de data asta nu-şi descleşta gura, stătea încruntat şi se scărpina mereu sub ochi. Când trebuia să răspundă la câte o întrebare, zâmbea în silă, numai cu buza de sus, şi răspundea scurt şi înciudat. Făcu şi câteva spirite, dar tăioase şi impertinente. Sofiei Petrovna i se păru că nu mai avea mult până la isterie. Abia acum, stând la pian, îşi dădu seama desluşit, pentru întâia oară, că nefericitului aceluia nu-i ardea de glumă, că era bolnav sufleteşte şi că nu-şi mai afla locul. De dragul ei îşi sacrifica cele mai frumoase zile ale tinereţii şi ale carierei şi-şi cheltuia acum cel din urmă ban ca să-şi plătească vila, de dragul ei îşi părăsea în voia sorţii mama şi surorile şi, mai ales, se istovea în lupta aceea chinuitoare cu el însuşi. Fie şi numai dintr-un simplu şi banal sentiment de omenie, şi încă s-ar cuveni să-l ia mai în serios…

Toate acestea le simţea limpede până în adâncul sufletului. Dacă în clipa aceea s-ar fi apropiat de Ilin şi i-ar fi spus „nu!” – fără îndoială că glasul ei ar fi fost atât de neînduplecat, încât lui i-ar fi venit greu să nu se supună. Dar nu se apropie de el şi nu-i spuse nimic; de altfel nici nu-i trecu prin minte aşa ceva… Părea că meschinăria şi egoismul, specifice tinereţii, nu se manifestaseră niciodată la ea cu atâta putere ca în seara aceea. Îşi dădea seama că Ilin nu era fericit şi că stătea pe divan ca pe jeratic, îi era milă de el – dar în acelaşi timp prezenţa omului care o iubea până la suferinţă îi umplea sufletul de mândrie şi de conştiinţa propriei sale puteri. Îşi dădea seama că era tânără, frumoasă şi inaccesibilă şi – Doamne, ce bine că se hotărâse să plece! – în seara aceea nu se mai putea stăpâni. Cocheta, râdea mereu şi cânta mai cu patimă şi mai cu însufleţire ca oricând. Toate o înveseleau, toate i se păreau vrednice de râs. Îi venea să râdă când se gândea la întâmplarea de pe bancă şi la santinela care se uita la dânşii. Îi venea să râdă de prietenii ei, de spiritele impertinente ale lui Ilin şi de acul lui de cravată, pe care nu i-l mai văzuse niciodată până atunci: un şarpe roşu cu ochii de diamante. Şi i se părea atât de caraghios acul acela, încât îi venea să-l sărute.

Sofia Petrovna cânta cu însufleţire, cu pasiunea omului pe jumătate ameţit, de parcă voia să aţâţe durerea cuiva. Alegea numai romanţe triste, melancolice, în care era vorba de nădejdi spulberate, de trecut, de bătrâneţe… „Iar bătrâneţea se apropie, se apropie cu paşi grăbiţi…” Ca şi cum ar fi fost vreo legătură între ea şi bătrâneţe!

„Mă tem că se petrece cu mine ceva care nu-i tocmai aşa cum ar trebui să fie…” îşi zicea din când în când, în timp ce râdea şi cânta înainte.

La ora douăsprezece, prietenii se împrăştiară. Ilin plecă cel din urmă. Sofia Petrovna avu încă destul curaj ca să-l petreacă până la treapta de jos a terasei. Voia să-i spună că pleacă cu bărbatul ei, ca să-şi dea seama ce efect o să facă asupra lui această veste.

Luna se ascunsese după nori, era însă destul de lumină ca să vadă cum flutura vântul poalele pardesiului lui Ilin şi draperiile de la uşa dinspre terasă. Vedea şi cât de palid era Ilin şi cum încerca să zâmbească, strâmbându-şi buza de sus…

— Sonia, Sonicika… scumpa mea! îi şopti el, fără să-i dea răgaz să vorbească. Draga mea, iubita mea!

Într-o pornire de duioşie, cu lacrimi în glas, Ilin îi înşira cuvinte mângâietoare, unul mai fierbinte decât celălalt, şi-i spunea „tu”, ca unei soţii sau unei amante. Pe neaşteptate, o prinse cu o mână de mijloc, apucând-o cu cealaltă de cot.

— Draga mea, frumoasa mea… îi şoptea, sărutând-o pe gât, lângă ceafă. Ascultă-ţi îndemnul inimii şi vino cu mine chiar în clipa asta!

Sofia Petrovna lunecă din îmbrăţişarea lui şi înălţă capul, ca să-şi arate indignarea şi revolta. Dar nu izbuti să se indigneze, şi toată puritatea, toată virtutea ei mult lăudată abia o ajutară să îngaime cuvintele pe care le spun în asemenea împrejurări toate femeile din lume:

— Doamne, dar ai înnebunit?

— Haide, vino! urmă Ilin. M-am încredinţat şi acum, ca şi acolo, lângă banca din pădure, că eşti tot atât de fără putere ca şi mine… Nu, nici tu n-ai s-o sfârşeşti bine! Mă iubeşti, prin urmare degeaba mai cauţi să stai la tocmeală cu propria ta conştiinţă…

Văzând-o că se depărtează de lângă el, Ilin o prinse de mânecuţa de dantelă a rochiei şi se grăbi să-i spună tot ce avea de spus:

— Oricum, tot trebuie să cedezi. Dacă nu azi, atunci mâine… La ce-ţi foloseşte tărăgăneala asta? Draga, scumpa mea Sonia, sentinţa e dată: de ce să-i mai amâni executarea? De ce să te amăgeşti singură?

Sofia Petrovna se smulse de lângă el şi se făcu nevăzută pe uşă. Se întoarse în salon, închise fără să-şi dea seama pianul, se uită îndelung la vinieta de pe note, apoi se aşeză. Nu era în stare nici să stea în picioare, nici să se gândească… Nu-i mai rămăsese nimic din emoţia şi înfrigurarea de mai înainte. Simţea doar o slăbiciune cumplită, o nesfârşită lene şi plictiseală. Conştiinţa îi şoptea că în seara aceea se purtase urât şi prosteşte, ca o fetişcană fără minte, că mai adineauri se lăsase îmbrăţişată pe terasă – mai simţea şi acum ceva care o stingherea în jurul mijlocului şi lângă cot… În salon nu era nimeni şi nu ardea decât o lumânare. Liubeanţeva stătea nemişcată pe taburet în faţa pianului şi parcă aştepta ceva. Şi, ca şi cum s-ar fi folosit de întuneric şi de sfârşeala ei, o dorinţă apăsătoare şi nebiruită începu să crească încetul cu încetul şi să pună stăpânire pe ea, cuprinzându-i şi mâinile, şi picioarele, şi sufletul, ca un şarpe. N-o mai ameninţa ca până atunci, ci îi stătea în faţă, limpede, în toată goliciunea ei.

Rămase aşa vreo jumătate de ceas, fără să facă nicio mişcare, gândindu-se în voie la Ilin, apoi se ridică cu greu şi trecu în dormitor, abia târându-şi picioarele. Andrei Ilici se şi culcase. Sofia Petrovna se aşeză lângă fereastra deschisă şi se lăsă copleşită de dorinţă. În mintea ei nu mai era acum nicio „harababură”: toate gândurile şi toate simţurile nu mai aveau decât un singur scop desluşit. Încercă să se împotrivească, dar dădu din mână, a silă… În clipa aceea înţelese că duşmanul era tare şi necruţător. Ca să lupte cu el i-ar fi trebuit putere şi voinţă, şi nici obârşia, nici educaţia, nici viaţa nu-i dăduseră nimic pe care să se poată bizui.

„Desfrânată! Ticăloasă! se mustra pentru slăbiciunea ei. Prin urmare, asta îmi erai?…”

Până într-atât i se răzvrătise sufletul ei cinstit, încât îşi aruncă vorbele cele mai insultătoare pe care le cunoştea şi-şi mărturisi nenumărate adevăruri crude şi umilitoare. Îşi spuse, de pildă, că nu fusese niciodată femeie cinstită şi că, dacă nu căzuse până atunci, era din pricină că nu i se ivise încă prilejul şi că lupta ei de fiecare zi nu fusese decât simplă distracţie şi comedie…

„Să zic că am luptat, se gândea. Dar ce luptă a fost aceea? Şi femeile care se vând luptă înainte de a se vinde, şi totuşi se vând. Straşnică luptă, n-am ce zice! A ţinut doar o zi, cât ţine viaţa unui fluture… O singură zi!”

Şi deodată înţelese că nu dragostea, că nu fiinţa lui Ilin o îndemnau să plece de acasă, ci senzaţiile care o aşteptau de aici înainte… O cuconiţă amatoare de plimbări şi de vilegiatură, ca atâtea altele!

„Au ucis măicuţa puiului cel mic” cânta nu ştiu cine dincolo de fereastră, cu glas de tenor răguşit.

„Dacă e vorba să mă duc, atunci e timpul”, se gândi Sofia Petrovna. Şi deodată inima începu să-i bată cumplit.

— Andrei! aproape că strigă. Ascultă, Andrei, noi… noi mai plecăm?

— Da… Doar ţi-am spus să pleci singură!

— Dar să ştii… să ştii că dacă nu vii şi tu cu mine, s-ar putea să mă pierzi! Mi se pare că… că m-am îndrăgostit!

— De cine? o întrebă Andrei Ilici.

— Cred că asta n-are nicio importanţă pentru tine! strigă Sofia Petrovna.

Andrei Ilici se ridică, lăsă să-i atârne picioarele din pat şi se uită nedumerit la umbra întunecată a nevestei lui.

— Fantezii! zise apoi, căscând.

Nu-i venea să creadă, şi totuşi parcă se sperie. După ce se mai gândi puţin şi-i puse Sofiei Petrovna câteva întrebări fără importanţă, începu să-şi debiteze părerile lui despre familie, despre adulter… Vorbi aşa, fără vlagă, cam zece minute, apoi se culcă din nou. Sentinţele lui rămaseră fără niciun efect. Multe păreri sunt pe lume, dar cel puţin jumătate din ele aparţin oamenilor care n-au trecut prin nicio cumpănă…

Cu toate că era târziu, dincolo de ferestre tot se mai auzeau paşii vilegiaturiştilor. Sofia Petrovna îşi aruncă pe umeri o mantilă uşoară, mai zăbovi, se mai gândi…

Găsi în ea încă destulă putere ca să-i mai spună o dată somnorosului ei de bărbat:

— Dormi?… Eu ies să mă plimb puţin… Nu vrei să vii cu mine?

Era cea din urmă nădejde. Neprimind niciun răspuns, Sofia Petrovna ieşi. Afară bătea vântul şi era răcoare. Dar ea nu-şi dădea seama nici de vânt, nici de întuneric, ci mergea, mergea înainte… O ducea o putere neînduplecată şi i se părea că, dacă s-ar opri, puterea aceea ar împinge-o de la spate.

„Desfrânată! şoptea ea în neştire. Mizerabilă!…”

Se înăbuşea, ardea de ruşine şi nu ştia pe unde calcă. Dar puterea care o împingea tot înainte era mai tare şi decât ruşinea, şi decât raţiunea, şi decât frica…

Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3758, 16 august, la rubrica „Pomelnicul de sâmbătă”, Semnată: An. Cehov. A intrat în culegerea „În amurg”, Sankt-Petersburg, 1887, precum şi în ediţiile ulterioare ale aceleiaşi culegeri. A fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.

La publicarea în culegerea de opere, textul a suferit modificări neînsemnate.