Un călător din clasa întâi

Un călător din clasa întâi, care abia luase masa în restaurantul gării şi se ameţise puţin, se culcă pe canapeaua de pluş, se întinse cu voluptate şi aţipi. După ce stătu aşa vreo cinci minute, se uită cu ochi strălucitori la călătorul din faţa lui, zâmbi şi zise:

— Răposatului meu tată, fie-i ţărâna uşoară, îi plăcea, după masă, să-l scarpine câte o femeie la tălpi. Eu, îi seamăn leit, cu singura deosebire că, după masă, îmi place să-mi scarpin limba şi creierul, nu tălpile. Îmi place, păcătosul de mine, să stau la taclale cu burta plină… îmi permiţi să vorbesc cu dumneata?

— Mă rog, se învoi cel din faţă.

— După o masă bună, cel mai mic pretext îmi stârneşte ideile cele mai năstruşnice. De pildă, chiar mai adineauri, în restaurant am văzut, şi dumneata şi eu, doi tineri, şi cred că ai auzit cum unul dintre ei îl felicita pe celălalt pentru renumele pe care şi-l câştigase. „Te felicit, îi spunea, ţi-ai făcut un renume şi eşti pe cale să cucereşti gloria!” Pe cât se pare, erau doi actori sau doi gazetăraşi microscopici oarecare. Dar nu e vorba de asta. Pe mine, domnul meu, mă interesează altă problemă: ce trebuie să înţelegem, la drept vorbind, prin „glorie” sau „renume”? Dumneata ce părere ai? Puşkin definea gloria ca un petic de culoare aprinsă peste nişte zdrenţe, şi fiecare dintre noi îi dăm acelaşi înţeles ca şi Puşkin, adică un înţeles mai mult sau mai puţin subiectiv. Totuşi nimeni nu i-a găsit până acum acestui cuvânt o definiţie clară şi logică. Şi mult aş da pentru o asemenea definiţie!

— Dar de ce ai atâta nevoie de ea?

— Vezi dumneata, dacă am şti ce este gloria, te pomeneşti că am găsi şi mijloacele de a o cuceri, urmă călătorul de clasa întâi după ce se gândi puţin.

— Trebuie să vă spun, domnul meu, că pe vremea când eram şi eu mai tânăr, doream din toate puterile sufletului meu să-mi câştig un renume. Popularitatea era, ca să zic aşa, nebunia mea. De dragul ei am învăţat, am muncit şi mi-am prăpădit nopţile, de dragul ei am răbdat de foame şi mi-am ruinat sănătatea. Şi cred, în măsura în care pot să fiu imparţial, că am avut toate şansele s-o cuceresc. În primul rând, sunt de profesie inginer. De-a lungul vieţii mele, am construit în ţara noastră vreo douăzeci de poduri renumite, am executat instalaţii de apă în trei oraşe şi n-am lucrat numai în Rusia, ci şi în Anglia şi în Belgia… În al doilea rând, am scris nenumărate articole de specialitate. Şi în al treilea, domnul meu, încă din frageda mea copilărie, am avut slăbiciune pentru studiul chimiei. Ocupându-mă în orele libere de această ştiinţă, am descoperit mijloacele de a extrage unii acizi organici, aşa că numele meu poate fi găsit în toate manualele de chimie din străinătate. Tot timpul am fost în serviciu, am ajuns până la gradul de consilier de stat şi am o foaie calificativă admirabilă. Şi la ce-mi folosesc toate astea? Uite, sunt bătrân, mâine-poimâine dau, ca să zic aşa, ortul popii, şi-s tot atât de puţin cunoscut ca şi câinele cela negru, care aleargă pe terasament!

— De unde poţi să ştii? Poate că eşti cunoscut…

— Hm!… Ia să încercăm chiar în clipa asta… Spune-mi, te rog, ai auzit vreodată de numele unuia Krikunov ^ccxcvi ?

Călătorul din faţă ridică ochii în tavan, se gândi puţin, apoi izbucni în râs.

— Nu, n-am auzit… răspunse el.

— E numele meu. Dumneata, intelectual şi om în vârstă, n-ai auzit niciodată de numele meu. Asta e dovada cea mai bună! Se vede că, în eforturile mele de a-mi câştiga un renume, am făcut cu totul altceva decât ceea ce trebuia să fac. N-am ştiut care sunt metodele cele adevărate şi, căutând să apuc gloria de coadă, nu m-am apropiat de ea pe unde s-ar fi cuvenit!.

— Dar care sunt metodele cele adevărate?

— Dracul le ştie? Ai să-mi spui: talent? Geniu? Însuşiri excepţionale? Nicidecum, domnul meu… Odată cu mine au trăit şi au făcut carieră oameni relativ neînsemnaţi, şterşi, ba chiar mărunţei la suflet. Munceau de o mie de ori mai puţin decât mine, nu se dădeau peste cap, nu străluceau prin însuşiri deosebite şi nici nu căutau să-şi câştige un renume. Şi priveşte-i! Te împiedici la fiecare pas de numele lor prin ziare şi-l auzi pomenit în toate discuţiile! Dacă nu te-ai plictisit încă ascultându-mă, o să-ţi dau un exemplu. Pe vremuri, construiam un pod în oraşul K. Trebuie să-ţi spun că în nenorocitul acela de oraş era o plictiseală de moarte. Dacă n-ar fi fost femeile şi cărţile de joc, cred că ai fi înnebunit. Şi neavând ce face, atunci – asta e chestie veche – m-am încurcat cu o cântăreaţă. Dracu’ s-o ia, dar toată lumea se prăpădea de admiraţie în faţa ei! După mine însă – cum să-ţi spun? – era o femeiuşcă banală, ca oricare alta. O fetişcană superficială, capricioasă, interesată şi, pe deasupra, şi proastă. Mânca mult, bea zdravăn, dormea până la cinci seara – şi atâta tot pe cât se pare. Era socotită drept cocotă – că asta era adevărata ei meserie. Dar când cineva voia să vorbească despre ea mai literar, îi zicea actriţă şi cântăreaţă. Pe vremea aceea eram mare iubitor de teatru, aşa că jocul ei necinstit de-a actriţa mă scotea din sărite. Fetişcana acea n-avea nici cel mai mic drept să se considere actriţă şi nici măcar cântăreaţă. Era o fiinţă cu desăvârşire lipsită de orice talent, nesimţitoare – o fiinţă jalnică, aş putea spune. După cât îmi dau seama acum, cânta mizerabil şi tot farmecul „artei” ei stătea în faptul că ştia când să dea din picioare şi nu se ruşina deloc când intrai în cabină la ea. De obicei, juca numai vodeviluri traduse, în care putea să apară în costum bărbătesc, bine strâns pe trup. Într-un cuvânt – ptiu! Şi acum, te rog să fii atent. Ţin minte ca astăzi. Se făcea inaugurarea solemnă a podului celui nou, ca să fie dat în circulaţie. Se oficiase un tedeum, se ţinuseră discursuri, se citiseră telegrame şi aşa mai departe. Eu, îţi închipui, mă învârteam pe lângă opera mea şi mă temeam să nu-mi plesnească inima de-atâta emoţie de creator! Chestia e veche şi nu mai e cazul să fiu modest; de aceea pot să-ţi spun deschis că podul îmi ieşise extraordinar. Nu mai era un pod, ci o adevărată operă de artă, o splendoare! Şi cum puteam să nu mă emoţionez, când la inaugurare venise întreg oraşul? „Ei, îmi ziceam, tot publicul o să fie acum cu ochii numai la mine! Unde să mă ascund?”… Dar vai, domnul meu, în zadar mă tulburam! Nimeni, afară de persoanele oficiale, nu-mi dădea nici cea mai mică atenţie! Toţi stăteau pe mal şi se uitau la pod ca nişte dobitoci, dar cine-l construise, habar n-aveau! Şi de atunci, fiindcă veni vorba, trebuie să-ţi mărturisesc că nu mai pot vedea în ochi onoratul nostru public! Dar să nu-mi uit vorba. Deodată, lumea începu să se frământe şi să şuşotească… Feţele tuturor se luminară, umerii începură să se agite. „Se vede că m-au zărit!” mi-am zis. Dar ţi-ai găsit! Mă uit şi văd cum îşi făcea loc prin mulţime cântăreaţa mea, urmată de o şleahtă de nătărăi. Cortegiul era petrecut de privirile iscoditoare ale publicului. Şi mii de glasuri începură să şoptească: „Asta-i cutare… O, minunată! Fermecătoare!” Abia atunci m-au luat în seamă şi pe mine… Doi mucoşi oarecare – probabil dintre amatorii localnici de artă dramatică – s-au uitat întâi la mine, s-au uitat apoi unul la altul şi şi-au şoptit: „Ăsta-i amantul ei!” Cum îţi place?… Iar un individ scârbos, cu joben pe cap şi cu mutra nebărbierită cine ştie de când, care se tot foia lângă mine, s-a întors şi mi-a spus:

— Ştiţi cine-i doamna ceea de pe malul celălalt? Să vă spun eu: cutare… Vocea ei e mai prejos de orice critică, dar în schimb o stăpâneşte la perfecţie!…

— N-aţi putea să-mi spuneţi, l-am întrebat pe tipul cel scârbos, cine a construit podul?

— Să vă spun drept, nu ştiu! mi-a răspuns. Un inginer oarecare…

— Dar catedrala din oraşul dumneavoastră cine a construit-o?

— Nici asta n-aş putea să vă spun.

L-am întrebat apoi cine era cel mai bun pedagog, cel mai bun arhitect din oraşul lui, dar la toate întrebările mele individul mi-a răspuns că nu ştie.

— Dar poate că ştiţi, l-am întrebat la urmă, cu cine trăieşte cântăreaţa aceea?

— Cu un oarecare inginer Krikunov.

— Ei, ce zici de asta, domnul meu? Dar stai să vezi… Minnesängeri şi barzi nu mai sunt în vremurile noastre şi renumele ţi-l fac, aproape exclusiv, gazetele. A doua zi după sfinţirea podului, m-am repezit cu înfrigurare la ziarul local „Vestnik”, să văd ce scrie despre persoana mea. Mi-am purtat mult timp ochii pe cele patru pagini şi, în sfârşit, am găsit! Ura! „Ieri, pe o vreme minunată, în faţa unei numeroase mulţimi de cetăţeni şi în prezenţa Excelenţei Sale cutare, guvernatorul guberniei, şi a celorlalte autorităţi, a avut loc sfinţirea podului celui nou…” şi aşa mai departe. Iar la sfârşit: „La această solemnitate a luat parte, strălucind de frumuseţe, şi talentata noastră artistă, răsfăţata publicului din K. Se înţelege de la sine că apariţia ei a stârnit senzaţie. Steaua era îmbrăcată…” Şi aşa mai departe. Despre mine, niciun cuvânt! Nici măcar o jumătate de cuvânt! Oricât ar părea de meschin, crede-mă că am început să plâng de ciudă!

M-am liniştit însă, zicându-mi că oamenii din provincie sunt proşti, că nu poţi să le ceri cine ştie ce şi că, dacă vrei să-ţi câştigi un renume, trebuie să te duci într-un centru intelectual, în capitală. Şi, fiindcă veni vorba de capitală, tocmai atunci prezentasem un proiect la un concurs, la Piter. Şi termenul concursului se apropia.

Mi-am luat rămas-bun de la K. şi am plecat la Piter. Până la Piter drumul era lung şi, ca să nu mi se urască, am luat un compartiment separat şi, bineînţeles, mi-am luat şi cântăreaţa cu mine. Cât a ţinut drumul am mâncat, am băut şampanie şi aşa mai departe… În sfârşit, am ajuns în centrul intelectual. Am picat acolo chiar în ziua concursului şi am avut plăcerea, domnule, să-mi sărbătoresc victoria: proiectul meu fusese distins cu premiul întâi. Ura! A doua zi am ieşit pe Nevski Prospekt şi mi-am cumpărat ziare de şaptezeci de copeici. M-am întors în goană la hotel, m-am întins pe divan şi, abia stăpânindu-mi tremurul nervos, am început, grăbit, să citesc. Am frunzărit un ziar – nimic! Am frunzărit altul – acelaşi lucru. În sfârşit, în cel de al patrulea am dat peste următoarea informaţie: „Ieri, cu acceleratul, a sosit în Petersburg renumita artistă din provincie, cutare. Subliniem cu plăcere faptul că binecuvântata climă a sudului a avut asupra vechii noastre cunoştinţe un efect salutar. Apariţia ei scenică admirabilă. Nu mai ţin minte urmarea! Sub această informaţie, însă mult mai jos, era tipărit cu literele cele mai mărunte: „Ieri, la concursul cutare, inginerul cutare a fost distins cu premiul întâi". Atât! Şi, pe deasupra, îmi mai stâlciseră şi numele: în loc de Krikunov, scriseseră Kirkunov ^ccxcvii ’;). Mă rog, centru intelectual! Şi asta încă nu e nimic… Peste vreo lună, înainte de plecarea mea din Piter, toate ziarele se luau la întrecere scriind despre „divina, incomparabila, talentata noastră actriţă". Şi acum nici nu-i mai ziceau amantei mele pe numele de familie, ci pe cel mic şi pe al lui tată-său!…

După câţiva ani mă aflam la Moscova. Fusesem chemat, printr-o scrisoare scrisă de însăşi mâna primarului, să execut o lucrare despre care ziarele din Moscova urlau de mai bine de o sută de ani. În timpul liber am ţinut vreo cinci conferinţe la unul dintre muzee, în scop de binefacere. Cred că ar fi fost de ajuns ca să mă cunoască oraşul măcar trei zile, nu-i aşa? Da’ de unde! Niciun ziar din Moscova n-a scris măcar un cuvinţel despre mine. Scriau despre orice: despre incendii, despre operetă, despre consilierii municipali care dormeau la şedinţe, despre negustorii beţi – numai despre proiectul meu şi despre conferinţele mele nimic, absolut nimic. D-apoi publicul cel drăguţ din Moscova!… Mergeam într-o zi în tramvaiul cu cai… Vagonul era ticsit de lume: cucoane, militari, studenţi, studente – câte o pereche din fiecare specie.

— Se zice că primăria ar fi chemat un inginer pentru nu ştiu ce proiect! m-am adresat vecinului meu, în gura mare, ca să audă tot vagonul. Nu ştiţi cumva cum îl cheamă pe inginerul cela?

Vecinul meu clătină din cap. Ceilalţi se uitară la mine cu nepăsare şi toate privirile lor spuneau: „Habar n-am”.

— Se zice că nu ştiu cine a ţinut nişte conferinţe la un muzeu, m-am adresat din nou călătorilor, căutând să intru în vorbă cu ei. Am auzit că au fost interesante…

Nimeni n-a dat măcar din cap. Pesemne că nimeni nu auzise despre conferinţe, iar cucoanele nu ştiau nici măcar de existenţa muzeului. Şi asta încă n-ar fi fost nimic, dar închipuieşte-ţi dumneata că deodată toţi călătorii năvăliră la geamuri. Ce era? Ce se întâmplase?

— Uite! Uite! mă împinse vecinul. Îl vezi pe tânărul cela smolit care se urcă în birjă? E vestitul alergător King!

Şi toţi cei din vagon începură, care mai de care, să discute cu aprindere despre alergătorii care preocupau pe vremea aceea minţile moscovite.

Aş putea să-ţi mai dau şi alte exemple, dar cred că ajung şi cele de până acum. Să admitem că, în ce mă priveşte, aş greşi, că aş fi un lăudăros şi un incapabil. Însă, afară de mine, aş putea să-ţi înşir numele multor contemporani de-ai mei, excepţionali şi în ce priveşte talentul, şi puterea de muncă, şi care totuşi au murit necunoscuţi. Navigatorii ruşi, chimiştii, fizicienii, mecanicii, agricultorii ruşi, sunt oare populari? Cunoşti pătura noastră cultă, pictorii şi sculptorii ruşi, scriitorii ruşi? Câţi dintre literaţii bătrâni, talentaţi şi muncitori, care tocesc pragurile redacţiilor câte treizeci şi trei de ani la şir, care mâzgălesc dracu’ ştie câtă hârtie şi se judecă de câte douăzeci de ori pentru calomnii, ajung să iasă din muşuroiul lor? Spune-mi măcar un singur nume de corifeu al literaturii noastre, care să fi fost cunoscut înainte de a fi murit în duel, sau de a fi înnebunit, sau de a fi fost deportat, sau de a se fi aflat că trişează la cărţi!

Călătorul din clasa întâi se aprinsese aşa de cumplit, încât scăpă din gură ţigara de foi şi se ridică.

— Da, urmă el, furios. Şi alături de aceşti oameni, pot să-ţi înşir sute de nume a tot soiul de cântăreţe, de acrobaţi şi de măscărici, pe care-i cunosc până şi copiii de ţâţă!

Uşa scârţâi, se făcu curent şi în vagon intră un individ ursuz, cu pelerină, joben şi ochelari albaştri. Individul cercetă cu ochii locurile, se încruntă, apoi trecu mai departe.

— Ştii cine-i ăsta? se auzi o şoaptă sfioasă din colţul cel mai depărtat al vagonului. E N. N., celebrul trişor din Tula, care a fost dat în judecată în legătură cu afacerea de la banca din I.

— Poftim! Şi călătorul din clasa întâi începu să râdă. Pe trişorul din Tula îl cunoaşte. Dar întreabă-l dacă-i cunoaşte pe Semiradski, pe Ceaikovski sau pe filozoful Soloviov ^ccxcviii , şi ai să vezi că clatină din cap… Curată porcărie!

Urmară câteva minute în tăcere.

— Dă-mi voie să te întreb şi eu la rândul meu, tuşi cu sfială călătorul din faţă. N-ai auzit cumva de numele unui oarecare Puşkov?

— Puşkov? ^ccxcix Hm!… Puşkov… Nu, n-am auzit.

— E numele meu… mărturisi cel din faţă, jenat. Prin urmare, n-ai auzit de mine?… Şi eu, care de treizeci şi cinci de ani sunt profesor al unei universităţi ruse… membru al Academiei de ştiinţe… având la activul meu nenumărate lucrări publicate…

Călătorul din clasa întâi şi cel din faţa lui se uitară unul la altul şi izbucniră în hohote de râs.

Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3765, 23 august, la rubrica „Pomelnicul de sâmbătă”. Semnată: An. Cehov. A intrat apoi în culegerea „Povestiri felurite”, ediţia a 2-a, Sankt-Petersburg, 1891 şi în Culegerea de opere din anul 1901, vol. IV. Publicăm textul din 1901.

În vederea includerii în culegerea de opere, povestirea a fost supusă unei serioase revizuiri stilistice.

Alergătorul King era un englez care a luat parte la cursa organizată de antreprenorul M.V. Lentovski în grădina Ermitage din Moscova, în vara anului 1883. Despre această cursă, Cehov a scris în foiletoanele sale „Cioburi din viaţa Moscovei”.