Moartea unui actor

Şcipţov ^ccxliv , un bătrân înalt şi bine legat care juca roluri de părinte nobil şi de găgăuţă, vestit nu atât pentru talentul lui scenic, cât pentru puterea lui fizică neobişnuită, se certă grozav cu antreprenorul trupei în timpul spectacolului şi, în toiul certei, simţi deodată că parcă i se rupe ceva în piept. De obicei, la sfârşitul fiecărei certe mai aprinse, antreprenorul Jukov începea să râdă în hohote isterice, apoi leşina. De data aceasta însă, Şcipţov nu mai aşteptă obişnuitul deznodământ şi se grăbi să plece acasă. Cearta, ca şi senzaţia aceea că i se rupsese ceva în piept, îl tulburară până într-atât, încât, plecând de la teatru, uită să-şi spele machiajul de pe obraz. Îşi scoase numai barba.

Ajungând în odaia lui de la hotel, Şcipţov se plimbă câtva timp în lung şi în lat, apoi se aşeză pe marginea patului, îşi sprijini capul în pumni şi căzu pe gânduri. Rămase aşa, nemişcat şi fără să scoată o vorbă, până a doua zi la ora două, când intră la el comicul Sigaev.

— De ce n-ai venit la repetiţie, Măscărici Ivanovici? se repezi comicul la el, căutând să nu mai gâfâie şi umplând odaia cu miros de spirt. Unde mi-ai umblat?

Şcipţov nu-i răspunse nimic. Se uită numai la el cu ochii lui tulburi, vopsiţi.

— Cel puţin să-ţi fi spălat mutra! urmă Sigaev. Mi-e şi ruşine să mă uit la tine! Te-ai pilit, ori poate că eşti bolnav? Ei, dar de ce taci aşa? Eşti bolnav, te întreb?

Şcipţov tăcea. Oricât de machiată îi era faţa, privind-o mai bine, comicul nu putu să nu observe paloarea ei, care sărea în ochi, fruntea asudată şi tremurul buzelor. Picioarele şi mâinile îi tremurau şi ele, şi de altfel tot trupul uriaşului găgăuţă părea pleoştit, turtit parcă. Comicul îşi plimbă repede căutătura prin odaie, dar nu văzu nici clondire, nici sticle, şi nici vreun alt obiect suspect de felul acestora.

— Ştii, Mişutka, că eşti chiar bolnav? se îngrijoră el. Să mă bată Dumnezeu dacă nu eşti bolnav! Te-ai schimbat la faţă…

Şcipţov se uita ţintă în podea şi tăcea, abătut.

— Să ştii că ai răcit! urmă Sigaev, luându-i mâna. Ia te uită ce mâini fierbinţi ai! Ce te doare?

— Vreau a… acasă… îngăimă Şcipţov.

— Dar ce, acum nu eşti acasă?

— Nu… vreau la Veazma…

— Ei, poftim unde vrea să se ducă! Nici în trei ani nu ajungi la Veazma ceea a ta!… Ce, ţi s-a făcut dor de tătuca şi de mămuca? De când or fi putrezit ei acolo! Nici mormintele lor n-ai să le mai găseşti…

— Acolo mi-e locul na… natal…

— Ei, haide, nu mai miorlăi atâta! Sentimentalismul ăsta nesăbuit nu-i a bună… Fă-te sănătos, că mâine trebuie să-l joci pe Mitka din „Cneazul de Argint” ^ccxlv . Ştii bine că n-are cine să-l joace. Bea ceva fierbinte şi ia unt de ricin. Ai cu ce să-ţi iei unt de ricin? Adică, stai, mai bine trag eu o fugă şi-ţi cumpăr.

Comicul se scotoci prin buzunare, găsi o monedă de cincisprezece copeici şi alergă la farmacie. După un sfert de oră se întoarse.

— Uite, bea! zise el, apropiind sticluţa de gura părintelui nobil. Bea de-a dreptul din sticluţă… Dintr-odată! Uite-aşa… Ia acum o cuişoară, să nu-ţi rămână sufletul împuţit de scârboşenia asta…

Comicul mai rămase încă puţin la bolnav, apoi îl sărută cu duioşie şi plecă. Spre seară, veni la Şcipţov junele prim Brama Glinski. Talentatul actor avea cizmuliţe scurte de culoarea porumbei, purta mănuşă pe mâna stângă, fuma o ţigară de foi, ba chiar era parfumat cu eliotrop. Şi totuşi aducea grozav cu un călător aruncat într-o ţară unde nu sunt nici băi, nici spălătorii şi nici croitori…

— Am auzit că te-ai îmbolnăvit? i se adresă el lui Şcipţov, răsucindu-se într-un călcâi. Ce-i cu tine? Pentru Dumnezeu, ce-i cu tine?

Şcipţov tăcea şi nu se urnea din loc.

— De ce taci? Poate că te doare capul? Bine, bine, taci, dacă vrei, te las în pace… taci…

Brama Glinski (acesta era numele lui de teatru, dar în actul de identitate îi zicea Guskov ^ccxlvi se duse la fereastră, îşi îndesă mâinile în buzunare şi începu să se uite pe stradă. În faţa lui se întindea un loc viran larg, îngrădit cu gard cenuşiu, de-a lungul căruia se înşira o pădure întreagă de brusturi rămaşi de anul trecut. Dincolo de locul viran se vedea o fabrică părăsită şi neagră, cu ferestrele bătute în scânduri. În jurul coşului se rotea o stăncuţă întârziată. Umbrele înserării începeau să învăluie tot tabloul acela plictisitor şi lipsit de viaţă.

— Vreau acasă! auzi deodată junele prim.

— Unde acasă?

— La Veazma… locul meu natal…

— Până la Veazma sunt o mie cinci sute de verste… oftă Brama Glinski, bătând cu degetele în geam. Şi ce să cauţi la Veazma?

— Să mor acolo…

— Ia te uită ce i s-a năzărit! Să moară… Te-ai îmbolnăvit pentru întâia oară în viaţă şi-ţi închipui că, gata, ai să şi mori!… Nu, frate, pe un bivol ca tine nici holera nu-l doboară! Ai să trăieşti o sută de ani… Şi ce te doare, mă rog?

— Nu mă doare nimic, dar simt eu… simt…

— Nu simţi nimic, toate astea-s din pricină că eşti prea sănătos. Plesneşti de sănătate! Ar trebui să dai de duşcă ceva. Dar ştii? Să bei până ţi s-o înfierbânta tot trupul! N-ai idee ce bine face băutura!… Îţi mai aduci aminte cum te-ai cherchelit la Rostov pe Don? Doamne, numai cât mă gândesc şi mă îngrozesc! Adusesem un butoiaş cu vin – de-abia îl puteam ridica, Saşka şi cu mine! Şi l-ai golit tu singur, ba încă ai mai trimis să-ţi aducă şi rom… Te îmbătaseşi aşa de cumplit, că umblai să prinzi dracii cu sacul şi smulgeai din pământ felinarele cu gaz aerian! Mai ţii minte? Ţineai numaidecât să-i baţi pe greci…

Sub impresia unor amintiri atât de plăcute, faţa lui Şcipţov se lumină parcă şi ochii începură să-i strălucească.

— Ţii minte cum l-am tăvălit pe antreprenorul Savoikin? şopti el ridicând uşor capul. Ce să mai vorbim! În viaţa mea am bătut treizeci şi trei de antreprenori! Cât despre cei mai mărunţei, le-am pierdut socoteala… Şi ce antreprenori! Din cei pe care nici vântul n-avea voie să-i atingă! Am mai bătut şi doi scriitori celebri, şi un pictor…

— Atunci de ce plângi?

— La Herson am doborât cu pumnul un cal. Iar la Taganrog, m-au atacat într-o noapte vreo cincisprezece pungaşi. La toţi le-am luat căciulile de pe cap. Să-i fi văzut cum veneau în urma mea şi mă rugau: „Nene, dă-mi căciula!” Da, da, aşa era…

— Atunci, de ce plângi, nătărăule?

— Şi acuma, gata: mi-am încheiat toate socotelile… simt eu bine. Ar trebui să mă duc la Veazma…

Urmă o tăcere. Deodată, Şcipţov sări şi-şi luă căciula. Părea aiurit.

— Rămâi cu bine, frate! Plec la Veazma! zise el, clătinându-se pe picioare.

— Dar bani de drum ai?

— Hm… Mă duc pe jos!

— Ai înnebunit…

Se uitară lung unul la altul, deoarece fără îndoială că şi unuia şi altuia îi trecuseră prin minte aceleaşi imagini: câmpii necuprinse, păduri nesfârşite, mlaştini…

— Nu, hotărât că ai înnebunit! decretă junele prim. Uite ce-i frate… Mai întâi de toate, culcă-te. După aceea bea un ceai cu coniac, să transpiri. Nu uita să iei şi unt de ricin… Stai puţin, oare unde găsim noi coniac?

Brama Glinski se gândi puţin, apoi se hotărî să se ducă la negustoreasa Ţitrinnikova ^ccxlvii , să încerce dacă nu i-o da pe datorie: cine ştie, poate că s-o îndura muierea şi i-o da… Junele prim plecă şi, după o jumătate de ceas, se întoarse cu o sticlă de coniac şi cu unt de ricin. Şcipţov şedea nemişcat pe marginea patului, ca şi înainte, tăcea şi se uita în pământ. Înghiţi ca un automat, fără să-şi dea seama, untul de ricin pe care i-l întinse junele prim. Tot ca un automat se aşeză la masă şi-şi bău ceaiul cu coniac. Bău toată sticla, maşinal, lăsându-se apoi culcat în pat. Junele prim îl înveli cu plapuma şi cu paltonul, îl sfătui să asude zdravăn, după aceea plecă.

Se înnopta. Cu toate că băuse mult, Şcipţov nu putea să doarmă. Stătea nemişcat sub plapumă şi se uita la tavanul întunecat. Apoi, văzând Luna care se ivise la fereastră, îşi mută privirea de la tavan la satelitul pământului şi rămase aşa, cu ochii deschişi, până a doua zi. Dimineaţa, pe la orele nouă, sosi în goană antreprenorul Jukov.

— Ce-i, îngeraşule, ţi-ai pus în minte să te îmbolnăveşti? cotcodăci el încreţindu-şi nasul. Vai, vai! Dar se poate să fie bolnav un om de constituţia dumitale? Ruşine, ruşine! Ştii, chiar mă speriasem! Oare-i cu putinţă, îmi ziceam, să-l fi impresionat până într-atât discuţia noastră? Sper că nu te-ai îmbolnăvit din pricina mea, sufleţelule… Că doar şi dumneata m-ai… hm! Şi pe urmă, între colegi, nici nu se poate fără asta. Dumneata m-ai înjurat, ba chiar ai încercat, ştii, cu pumnii… dar eu tot te iubesc! Pe cinstea mea că te iubesc! Te respect şi te iubesc! Ei, poţi să mă lămureşti şi pe mine, puişorule, de ce te iubesc eu atâta? Nu-mi eşti nici rudă, nici cuscru, nici nevastă… însă cum am aflat că te-ai îmbolnăvit, parcă mi-a dat cu cuţitul în inimă…

Şi Jukov o ţinu încă mult cu declaraţiile lui de dragoste, apoi se repezi la Şcipţov să-l sărute. Şi până la urmă se înduioşă atât de cumplit, că începu să râdă isteric, gata să leşine. Dar îşi aduse aminte la timp că nu era nici acasă la el, nici la teatru şi, amânându-şi leşinul pentru o ocazie mai potrivită, plecă.

Curând după el veni tragedianul Adabaşev – un personaj sumbru şi puţin chior, care vorbea pe nas. Se uită îndelung la Şcipţov şi se gândi tot atât de îndelung, apoi făcu, deodată, următoarea descoperire:

— Ftii ceva, Mifa? zise el, pronunţând „f” în loc de „ş” şi luându-şi o înfăţişare misterioasă. Ftii una? Tu ar trebui să iei unt de ricin!

Şcipţov tăcea. Tăcu şi mai târziu, când tragedianul îi turnă pe gât doctoria cea scârboasă. La vreo două ore după plecarea lui Adabaşev, intră în odaie coaforul teatrului, Evlampi, sau, cum îl porecliseră actorii, nu se ştie de ce, Rigoletto. Şi el, ca şi tragedianul, se uită mult la Şcipţov, oftă ca o locomotivă, apoi începu să dezlege tacticos, cu opreli, legăturica cu care venise. În legăturică erau vreo douăzeci de ventuze şi câteva sticluţe.

— De la început trebuia să trimiteţi după mine. De când v-aş fi pus ventuze! zicea el cu blândeţe, în timp ce dezgolea pieptul lui Şcipţov. Uşor prinde boala rădăcini!…

Apoi Rigoletto mângâie cu palma pieptul lat al părintelui nobil şi-l acoperi cu ventuze scarificate.

— Da… zicea el după operaţie, adunându-şi în legăturică păhăruţele înroşite de sângele lui Şcipţov. Dacă trimiteaţi după mine, eu veneam… În privinţa banilor, nu trebuie să vă supăraţi… O fac aşa, din bunătate… De unde să aveţi bani, dacă momâia nu vrea să plătească? Vă rog să luaţi picăturile astea. Plăcute picături! Şi după ele, să luaţi şi untişorul ăsta!… Cel mai veritabil unt de ricin. Aşa!… Să vă fie de bine! Şi acum, rămâneţi sănătos…

Rigoletto îşi luă legăturica şi, fericit că-şi ajutase aproapele, plecă.

În dimineaţa următoare, comicul Sigaev trecu din nou pe la Şcipţov şi-l găsi într-o stare înspăimântător de proastă. Zăcea sub palton, respira greu şi-şi plimba ochii rătăciţi pe tavan, frământând convulsiv cu mâinile plapuma mototolită.

— La Veazma! şopti el văzându-l pe comic. La Veazma!

— Ei, frate, asta nu-mi mai place! şi comicul îşi desfăcu braţele a deznădejde. Uite… uite… asta, frate nu-i bine! Iartă-mă, dar… să-ţi spun drept, e curată prostie…

— Trebuie… la Veazma! Pe cuvântul meu, la Veazma!

— Nu… nu m-am aşteptat la una ca asta de la tine!… bombănea comicul, pierzându-şi cu desăvârşire capul. Dracu’ ştie de ce te-ai muiat aşa? E… e… e… nu, nu-i bine! Eşti cogeamite omul, lung cât foişorul de foc, şi plângi! Ce, parcă actorii au voie să plângă?

— N-am nici nevastă, nici copii, şoptea Şciptov. Nu trebuia să mă fac actor, trebuia să rămân la Veazma! S-a dus viaţa mea. Semion… Doamne, de m-aş vedea odată la Veazma!

— E… e… e… nu, nu-i bine! Asta-i prostie… ba chiar curată ticăloşie!

După ce Sigaev se mai linişti şi-şi mai veni în fire, începu să-l îmbărbăteze. Îl minţea, asigurându-l că colegii lui se hotărâseră să-l trimită în Crimeea pe socoteala lor, şi încă multe altele… Dar Şcipţov nu-l asculta şi şoşotea mereu nu ştiu ce despre Veazma… În cele din urmă, comicul dădu din mână a deznădejde şi, ca să-l liniştească pe bolnav, începu să vorbească şi el despre Veazma.

— Frumos oraş! îl consolă. Straşnic oraş, frate! Vestit pentru turta dulce… Grozavă turtă dulce! Dar, între noi fie vorba, nu era cine ştie ce de capul ei. După ce am mâncat câteva bucăţi, o săptămână întreagă am avut… ştii… mă-nţelegi… Dar ceea ce mi-a plăcut într-adevăr acolo, au fost negustorii! Negustorul din Veazma e mai ceva decât oricare alt negustor: când şi-o pune el în gând să te îndoape, apoi să ştii că te îndoapă, nu glumă!

Comicul vorbea, iar Şcipţov tăcea, îl asculta şi dădea din cap în semn de încuviinţare.

Către seară muri.

Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 40, 10 februarie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. A intrat, fără modificări, în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt-Petersburg, 1886. Cu neînsemnate modificări de stil şi abrevieri, a fost inclusă în ediţia a doua şi următoarele ale aceleiaşi culegeri. Cu unele modificări de vocabular, a intrat în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.