Zarvă

Întorcându-se de la plimbare, Maşenka Pavleţkaia, o studentă tânără care abia îşi terminase facultatea, găsi în casa Kuşkinilor, unde era guvernantă, o zarvă nemaipomenită. Portarul Mihailo îi deschise uşa zăpăcit şi roşu ca racul.

Sus se auzea zgomot.

„Fără îndoială că i-a venit rău stăpânei… îşi zise Maşenka. Sau poate că s-a certat cu bărbatu-său…”

În sală şi pe coridor întâlni fetele din casă. Una dintre ele plângea. Apoi Maşenka îl văzu ieşind pe uşa odăii ei pe însuşi stăpânul casei, Nikolai Sergheici, un bărbat scund, nu prea bătrân, cu obrajii căzuţi şi cu o chelie respectabilă. Era aprins la faţă şi părea agitat… Trecu pe lângă ea fără s-o vadă şi, ridicându-şi braţele în sus, strigă:

— O, dar e îngrozitor! Câtă lipsă de tact! Câtă sălbăticie! Ce stupid! Ce meschin!

Maşenka intră în odaia ei şi acolo, pentru întâia oară în viaţă, încercă în toată adâncimea lui sentimentul de umilinţă, atât de cunoscut celor care atârnă de alţii şi mănâncă pâinea bogaţilor şi a celor sus-puşi: în odaia ei se făcea percheziţie… Stăpâna casei, Fedosia Vasilievna – o cucoană voinică, butucănoasă şi lată în umeri, cu părul lăţos, cu sprâncene negre şi dese, cu o mustăcioară abia desluşită şi cu mâinile roşii, având înfăţişarea şi purtările unei bucătărese de rând – stătea lângă masa ei şi vâra la loc într-un paneraş de lucru gheme de lână, petice, hârtiuţe… Se vede că nu se aştepta s-o vadă pe Maşenka, deoarece, când întoarse capul şi-i zări faţa palidă şi nedumerită, se tulbură şi îngăimă:

— O, iartă-mă, le-am… le-am răsturnat din greşeală… Mi-am agăţat mâneca şi…

După ce mai îngăimă nu ştiu ce, madam Kuşkina ieşi foşnindu-şi trena. Îngheţată de spaimă, Maşenka se uită mirată în jurul ei, fără să înţeleagă nimic şi fără să ştie ce să creadă. Apoi ridică din umeri. Ce căuta Fedosia Vasilievna în paneraşul ei? Dacă era adevărat ce-i spusese, că-şi agăţase din greşeală mâneca de paneraş şi-i răsturnase lucrurile, atunci de ce era atât de roşu şi de tulburat Nikolai Sergheici când ieşea din odaia ei? De ce unul dintre sertarele mesei era tras puţin în afară? De ce era descuiată puşculiţa în care îşi strângea piesele de argint de câte zece copeici şi mărcile vechi? De deschis, o deschiseseră, dar, cu toate că zgâriaseră lacătul, nu se pricepuseră s-o încuie la loc. Etajera cu cărţi, masa, aşternutul – toate purtau urmele unei percheziţii făcute de curând. Tot aşa şi coşul cu rufe: rufele erau aşezate cu grijă, dar nu în ordinea în care le lăsase ea la plecare. Înseamnă că i se făcuse o adevărată percheziţie, o percheziţie în toată legea! Dar în ce scop şi pentru ce? Ce se întâmplase? Maşenka îşi aduse aminte de zăpăceala portarului, de zarva care mai stăruia şi acum în casă, de fata care plângea… Oare toate acestea nu erau în legătură cu percheziţia pe care i-o făcuseră adineauri? N-o fi cumva implicată în cine ştie ce afacere înspăimântătoare?… Se îngălbeni şi, sfârşită, se lăsă pe coşul cu rufe.

Atunci intră în odaie fata din casă.

— Liza, nu ştii de ce mi s-a făcut… percheziţie?

— I-a dispărut stăpânei o broşă de două mii de ruble… – îi răspunse Liza.

— Bine, dar de ce să mi se facă percheziţie mie?…

— S-a făcut la toată lumea, domnişoară. Şi mie mi s-a făcut… Ba încă pe noi ne-au dezbrăcat până la piele şi ne-au căutat… Cât despre mine, domnişoară, vă spun ca în faţa lui Dumnezeu… Nici măcar de masa de toaletă a stăpânei nu m-am apropiat, dar încă de broşa ei! Tot aşa o să declar şi la poliţie…

— Bine, dar… de ce au făcut percheziţie la mine? stărui guvernanta, tot nedumerită.

— Apoi doar vă spun că i s-a furat broşa!… Stăpâna a scotocit peste tot, cu mâna ei. Chiar şi pe Mihailo portarul tot ea l-a percheziţionat. Mai mare ruşinea! Iar Nikolai Sergheici numai se uită şi cotcodăceşte ca o găină! Degeaba tremuri, domnişoară. Aici nu s-a găsit nimic. Şi odată ce n-ai luat dumneata broşa, n-are de ce să-ţi fie frică.

— Bine, Liza, dar asta-i josnic… e umilitor! strigă Maşenka, înăbuşindu-se de indignare. E o mârşăvie, o ticăloşie! Ce drept are ea să mă bănuiască şi să umble în lucrurile mele?

— Vezi că stai la străini… oftă Liza. Cu toate că eşti domnişoară, te socotesc tot ca pe un fel de slujnică… Nu-i ca acasă la mama şi la tata…

Maşenka se trânti pe pat şi începu să plângă amar. Niciodată nu fusese atât de brutalizată, atât de adânc umilită ca acum… Ea, fiică de profesor, bine-crescută, simţită, să fie bănuită de furt şi percheziţionată ca o femeie de stradă! O umilinţă mai cumplită fără îndoială că nici nu-şi poate cineva închipui! Şi la sentimentul acesta de nedreptate se mai adaugă şi frica, o frică înspăimântătoare: oare ce-o să se mai întâmple după asta? Îi veneau în minte tot felul de absurdităţi. Dacă au putut-o bănui de furt, înseamnă că pot s-o şi aresteze, s-o dezbrace până la piele şi s-o percheziţioneze, apoi s-o ducă pe stradă cu agentul după ea şi s-o arunce într-o celulă rece şi întunecoasă, plină de şoareci şi de gândaci de umezeală, ca aceea în care a stat închisă prinţesa Tarakanova… Cine o să-i ia apărarea? Părinţii sunt departe, în provincie, n-au ei bani să alerge la ea! E singură-singurică în capitală, ca într-un câmp pustiu, fără rude şi fără prieteni… Pot să facă din ea ce poftesc…

„O, dar o să alerg pe la toţi judecătorii şi apărătorii… îşi zicea Maşenka, tremurând. Să le explic, să mă jur… Ei or să mă creadă că nu pot să fiu hoaţă!”

Deodată, Maşenka îşi aduse aminte că în coşul ei de rufe, sub cearşafuri, avea câteva dulciuri pe care, după vechiul ei obicei de la cămin, le vâra în buzunar pe furiş în timpul mesei şi le lua apoi în odaie la ea.

La gândul că taina aceasta nevinovată era cunoscută acum şi de stăpâni, se înroşi până-n vârful urechilor. Şi, de spaimă, de ruşine şi de umilinţă, inima începu să-i bată atât de tare, încât o simţea zvâcnindu-i în tâmple, în mâini şi adânc de tot, în stomac.

— Poftiţi la masă! o strigă cineva.

„Să mă duc, să nu mă duc?…”

Îşi netezi părul, îşi şterse faţa cu un prosop ud şi se duse în sufragerie. Prânzul începuse… La un capăt al mesei şedea Fedosia Vasilievna – gravă, cu faţa aspră şi lipsită de orice expresie – la celălalt, Nikolai Sergheici. De o parte şi de alta se aşezaseră invitaţii şi copiii. Serveau doi lachei în frac şi cu mănuşi albe. Toţi ştiau ce zarvă era în casă, ştiau că stăpâna era supărată şi de aceea tăceau cu toţii. Nu se auzeau decât lingurile zăngănind şi gurile mestecând.

Până la urmă, tot stăpâna rupse tăcerea.

— Ce avem felul al treilea? întrebă ea pe un lacheu, cu glas sfârşit şi îndurerat.

— Esturgeon à la russe! îi răspunse lacheul.

— Eu l-am comandat, Fenia… se grăbi să spună Nikolai Sergheici. Mi-era poftă de peşte. Dar dacă ţie nu-ţi place, ma chère, să nu-l mai servească şi gata. Eu, ştii, numai aşa… ca să fie…

Fedosiei Vasilievna nu-i plăceau mâncărurile pe care nu le comanda ea. De data aceasta, ochii i se umplură de lacrimi.

— Haide, haide, nu trebuie să ne enervăm, zise cu glas dulceag Mamikov, medicul casei, atingându-i uşor mâna şi zâmbind tot atât de dulceag. Chiar şi fără asta suntem destul de nervoasă… Dă-o încolo de broşă. Sănătatea face mai mult decât două mii de ruble!

— Dar mie nu-mi pare rău de cele două mii de ruble! răspunse stăpâna şi o lacrimă mare i se rostogoli pe obraz. Pe mine faptul în sine mă revoltă! Eu nu vreau să tolerez hoţi în casă la mine! Nu-mi pare rău de nimic, de nimic! Dar să mă fure pe mine – asta-i culmea ingratitudinii! Aşa mi se răsplăteşte mie bunătatea mea?…

Toată lumea stătea cu nasul în farfurie. Maşenkăi însă i se păru că, după vorbele stăpânei, toată lumea se uita la ea. Simţi deodată un nod în gât, izbucni în plâns şi-şi ascunse obrazul în batistă.

— Pardon, îngăimă ea. Nu mai pot, mă doare capul. Daţi-mi voie să plec…

Se ridică de la masă, împinse cu stângăcie scaunul care hârşâi pe parchet şi, ruşinându-se şi mai grozav, ieşi din sufragerie aproape alergând.

— Doamne, Dumnezeule! făcu Nikolai Sergheici încruntându-se. Ce nevoie era să i se facă şi ei percheziţie? Găsesc că a fost un lucru cam nelalocul lui…

— Eu nu zic că a luat ea broşa, răspunse Feodosia Vasilievna. Însă, oricum, poţi să garantezi pentru ea? Eu, drept să spun, nu prea am mare încredere în fetele astea sărace şi cu carte…

— Crede-mă, Fenia, că a fost un lucru nelalocul lui… Şi pe urmă, iartă-mă, dar legea nu-ţi dă dreptul să faci percheziţii.

— Habar n-am de legile voastre. Eu atâta ştiu şi nimic mai mult: că mi-a dispărut broşa. Şi am s-o găsesc! strigă bătând cu furculiţa în farfurie şi ochii îi sclipiră, mânioşi. Iar pe dumneavoastră, vă poftesc să mâncaţi şi să nu vă amestecaţi în treburile mele!

Nikolai Sergheici îşi lăsă ochii în jos, cuminte, apoi oftă. În vremea asta, Maşenka intrase în odaia ei şi se trântise pe pat. Nu-i mai era nici frică şi nici ruşine; în schimb, avea o poftă nestăpânită să-i cârpească două perechi de palme femeii aceleia fericite – aspră, arogantă şi mărginită.

Stătea culcată, cu obrazul vârât în pernă şi se gândea… O, ce bine ar fi să se poată duce să cumpere o broşă, pe cea mai scumpă, ca să i-o arunce apoi în obraz acestei tirane! Sau, dacă ar da Dumnezeu să sărăcească Fedosia Vasilievna şi să pornească pe drumuri la cerşit, cu traista în spinare, să-şi dea seama ce lucru înspăimântător e să fii sărac şi să atârni de alţii – şi ea, Maşenka cea umilită, să-i dea de pomană! Sau, ce-ar fi să-i pice o moştenire mare, să-şi cumpere o caleaşcă şi să treacă uruind, prin faţa ferestrelor ei, s-o facă să moară de ciudă?…

Dar toate acestea nu erau decât visuri. În realitate, nu-i rămânea altceva de făcut decât să plece cât mai curând, să nu mai stea acolo nici un ceas măcar. Ce e drept, era îngrozitor să-şi piardă locul şi să fie nevoită să se întoarcă la părinţii ei, care erau aşa de săraci… Dar ce să facă?… Maşenka n-ar mai fi putut să vadă în ochi nici pe stăpână, nici odăiţa aceea. Se înăbuşea acolo şi-i era silă de toate. Până într-atât nu putea s-o sufere pe Fedosia Vasilievna – cu ideile ei fixe în ceea ce priveşte bolile şi cu pretinsa ei aristocraţie – încât i se părea că totul era acum grosolan şi respingător, numai şi numai pentru că femeia asta trăia pe lume. Maşenka sări de pe pat şi începu să-şi facă bagajele.

— Pot să intru?… îl auzi atunci pe Nikolai Sergheici. Se apropiase de uşă tiptil şi vorbea încet, cu blândeţe. E voie?

— Mă rog…

Nikolai Sergheici trecu pragul şi se opri lângă uşă. Avea o privire ştearsă, iar nasul mic şi roşu îi strălucea. Băuse după masă bere, şi asta se cunoştea şi după mers, şi după felul cum îi atârnau braţele, neputincioase şi fără vlagă.

— Ce înseamnă asta? întrebă el, arătând spre geamantan.

— Îmi fac bagajele. Iertaţi-mă, Nikolai Sergheici, dar eu nu mai pot să rămân în casa dumneavoastră. Prea m-a jignit percheziţia aceea!

— Înţeleg… Totuşi, nu trebuie… La ce bun? Ţi s-a făcut percheziţie… şi ce ai pierdut cu asta? Fii liniştită, că dumneata tot dumneata rămâi!

Maşenka tăcea, făcându-şi înainte bagajele. Nikolai Sergheici îşi ciupi mustăţile, ca şi cum s-ar fi gândit ce să mai spună, apoi urmă, insinuant:

— Da, înţeleg, fără îndoială… Totuşi, ar trebui să fii mai îngăduitoare. Ştii, soţia mea e nervoasă, e impulsivă… n-ar trebui s-o judeci cu prea multă asprime…

Maşenka tăcea.

— Dacă te consideri într-adevăr chiar atât de jignită, urmă Nikolai Sergheici, atunci uite, sunt gata să-ţi cer iertare. Iartă-mă!

Maşenka nu-i răspunse nimic, se aplecă doar şi mai mult asupra geamantanului. Bărbatul acela vlăguit, fără voinţă, nu însemna nimic în casă. Chiar şi faţă de servitori juca un rol jalnic de parazit şi de om inutil. Aşa că scuzele lui n-aveau nicio valoare.

— Hm… Taci? Nici asta nu-ţi ajunge? Atunci îţi cer iertare în numele soţiei mele. În numele ei… A procedat fără tact, recunosc ca un nobil ce sunt…

Nikolai Sergheici făcu câţiva paşi prin odaie, oftă, apoi zise:

— Prin urmare, dumneata ţii numaidecât să mă râcâie colea, sub inimă… Ţii să mă mustre conştiinţa…

— Ştiu că dumneavoastră nu sunteţi vinovat, Nikolai Sergheici, îi răspunse Maşenka privindu-l drept în faţă cu ochii ei mari şi plânşi. De ce vă faceţi sânge rău?

— Da, desigur… Totuşi, ştii… Nu pleca… Te rog!

Maşenka dădu din cap. Nikolai Sergheici se opri lângă fereastră şi începu să bată cu degetele în geam.

— Neînţelegerile de felul acesta sunt un adevărat chin pentru mine, zise el. Ce vrei să fac? Să-ţi cad în genunchi? Mândria dumitale a fost atinsă, din pricina asta, ai plâns şi vrei să pleci… Dar gândeşte-te că am şi eu o mândrie, pe care dumneata n-o cruţi! Sau poate vrei să-ţi mărturisesc ceea ce n-aş mărturisi nici la spovedanie? Asta vrei? Spune, vrei poate să-ţi mărturisesc ceea ce n-aş mărturisi nici pe patul de moarte?

Maşenka tăcea.

— Ei bine, eu am luat broşa nevestei mele! şopti repede Nikolai Sergheici. Acum eşti mulţumită? Eşti satisfăcută? Da, eu… eu am luat-o… Numai că… bineînţeles, asta rămâne numai între noi! Pentru Dumnezeu, niciun cuvânt nimănui, nici cea mai uşoară aluzie!

Uimită şi speriată, Maşenka îşi căuta de treabă înainte: apuca lucrurile şi le îndesa, mototolite şi fără nicio rânduială, în geamantan şi în coş. Mai ales acum, după mărturisirea sinceră pe care i-o făcuse Nikolai Sergheici, n-ar mai fi putut să rămână nicio clipă, şi nu înţelegea cum de putuse să stea până atunci în casa aceea.

— Şi nu trebuie să te miri… urmă Nikolai Sergheici, după ce tăcu puţin. Se întâmplă… Eu am nevoie de bani şi ea nu-mi dă. Iar casa asta, cu tot ce vezi în ea, Maria Andreevna, tatăl meu le-a agonisit pe toate, aşa că toate-s ale mele… Broşa, şi ea, a fost a mamei… Da, toate-s ale mele! Însă ea a pus mâna şi s-a făcut stăpână pe toate… Nu pot să mă judec cu ea, înţelegi… De aceea, te rog, te rog mult să mă ierţi şi… şi să rămâi. Tout comprendre, tout pardonner… ^ccxliii Rămâi, nu-i aşa?

— Nu! îi răspunse fata cu hotărâre şi începu să tremure. Lăsaţi-mă, vă implor.

— Eh, cum pofteşti! oftă Nikolai Sergheici aşezându-se pe o băncuţă lângă geamantan. Drept să-ţi spun, îmi plac oamenii care mai ştiu să se supere, să dispreţuiască şi aşa mai departe… Aş sta o veşnicie să mă uit la faţa dumitale indignată… Prin urmare, nu vrei să rămâi? Da, înţeleg… Nici nu se putea altfel… Într-adevăr… E bine de dumneata, dar eu… brrr!… Nu pot să fac un pas din beciul ăsta! M-aş duce la vreuna dintre moşiile noastre, însă peste tot mă lovesc de lichelele nevestei mele… administratori, agronomi… dracu’ să-i ia pe toţi! Ipotechează, supraipotechează… Peşte n-ai voie să prinzi, pe iarbă n-ai voie să calci, de copaci n-ai voie să te atingi…

— Nikolai Sergheici! se auzi din salon glasul Fedosiei Vasilievna. Agnia, pofteşte-l pe boierul!

— Vasăzică, pleci? mai întrebă o dată Nikolai Sergheici, ridicându-se repede şi îndreptându-se spre uşă. Mai bine ai face să rămâi, crede-mă. Aş veni seara aici… am mai sta de vorbă… Haide, nu pleca! Că dacă pleci dumneata, în toată casa asta nu mai rămâne un om adevărat! Şi asta e groaznic!

Faţa palidă şi suptă a lui Nikolai Sergheici o implora. Dar Maşenka clătină din cap, hotărâtă. Atunci el dădu din mână a lehamite şi ieşi.

Peste o jumătate de oră, Maşenka era deja pe drum.

Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 33, 3 februarie, la rubrica „Efemeride”. Subtitlul: (Fragment dintr-un roman). Semnată: A. Cehonte. După o substanţială revizuire stilistică, abrevieri de text şi fără subtitlu, a fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.