Mocirlă
I
Un ofiţer tânăr, îmbrăcat cu o tunică sclipitor de albă, intra călare, legănându-se graţios în şa, în curtea mare a fabricii de votcă „M. E. Rotştein succesori”. Steluţele de pe epoleţii locotenentului, trunchiurile albe ale mestecenilor şi grămezile de sticlă spartă împrăştiate ici şi colo prin curte răsfrângeau zâmbetul nepăsător al soarelui. Totul era învăluit în frumuseţea plină de sănătate şi de lumină a zilei de vară şi nimic nu împiedica verdeaţa tânără şi grea de sevă să freamăte vesel şi să arunce priviri jucăuşe cerului albastru şi senin. Nici priveliştea şoproanelor de cărămidă, murdare şi afumate, nici mirosul înăbuşitor de basamac nu izbuteau să strice voia bună care stăpânea pretutindeni. Locotenentul sări vesel din şa, îşi lăsă calul în seama unui argat care-i ieşise înainte şi, netezindu-şi cu un deget mustăcioara neagră şi subţire, intră pe uşa principală. Pe treapta de sus a scării vechi şi luminoase, acoperită cu un preş moale, îl întâmpină o slujnică. Femeia nu mai era tânără şi părea cam încrezută. Fără o vorbă, locotenentul îi întinse cartea de vizită.
În timp ce trecea cu cartonaşul în mână de-a lungul saloanelor, slujnica putu să citească: „Alexandr Grigorievici Sokolski”. După câteva clipe se întoarse aducându-i răspuns locotenentului că domnişoara nu putea să-l primească, deoarece nu se simţea tocmai bine. Sokolski se uită în tavan şi-şi scoase înainte buza de jos.
— Îmi pare rău! zise el. Ascultă, drăguţă, începu apoi, repede. Du-te şi spune-i Suzanei Moiseevna că trebuie să-i vorbesc neapărat! Neapărat! N-o s-o reţin decât un minut. O rog să mă ierte…
Slujnica ridică din umeri şi, cu paşi leneşi, o luă îndărăt spre stăpâna ei.
— Bine! oftă ea, întorcându-se după câtva timp. Poftiţi!
Locotenentul o urmă, trecând prin vreo cinci sau şase încăperi mari, mobilate luxos, apoi printr-un coridor şi, în sfârşit, se pomeni într-o odaie pătrată, încăpătoare, în care de la început îl surprinse mulţimea plantelor înflorite şi un miros de iasomie, atât de dulceag şi de puternic, că-ţi făcea greaţă. Florile se întindeau în spalier de-a lungul pereţilor, astupând ferestrele, atârnând din tavan şi încolăcindu-se prin colţuri, aşa fel încât încăperea părea mai curând o seră decât o odaie de locuit. Piţigoi, canari şi sticleţi zburau prin verdeaţă şi se izbeau în geamuri, ciripind.
— Vă rog să mă iertaţi că vă primesc aici, auzi locotenentul un glas plin, de femeie, care vorbea îndulcindu-l pe „r”. Am avut ieri o migrenă îngrozitoare şi, ca să nu se repete şi astăzi, fac tot posibilul să nu mă mişc. Ce doriţi?
Drept în faţa uşii, într-un fotoliu mare, bătrânesc, stătea o femeie îmbrăcată într-un halat scump chinezesc, cu un şal pe capul dat pe spate şi rezemat de o pernă. De sub şalul împletit, de lână, nu i se vedea decât nasul lung şi palid, uşor coroiat şi ascuţit la vârf şi un singur ochi, mare şi negru. Halatul larg îi ascundea şi statura, şi formele. Dar, după mâna albă şi frumoasă, după glas, după singurul ochi şi după nas, n-ai fi putut să-i dai mai mult de douăzeci şi şase sau douăzeci şi opt de ani.
— Vă rog să mă iertaţi că am insistat atâta… începu locotenentul bătând din pinteni. Am onoarea să mă prezint: Sokolski. Am venit cu o însărcinare din partea vărului meu Alexei Ivanovici Kriukov, vecinul dumneavoastră, care…
— Da, îl cunosc! îl întrerupse Suzana Moiseevna. Îl cunosc pe Kriukov. Vă rog să vă aşezaţi, nu-mi place să am ceva mare înaintea ochilor…
— Vărul meu vă roagă, prin mine, să-i faceţi un serviciu, urmă locotenentul bătând încă o dată din pinteni înainte de a se aşeza. Iată despre ce este vorba: răposatul dumneavoastră tată a cumpărat iarna aceasta ovăz de la vărul meu, rămânându-i dator o sumă oarecare de bani. Scadenţa poliţelor e abia peste o săptămână, însă vărul meu vă roagă insistent, dacă se poate, să i le achitaţi chiar astăzi!
În timp ce vorbea, locotenentul trăgea cu coada ochiului în dreapta şi în stânga.
„Mi se pare că mă aflu chiar în dormitor!” îşi zise.
Într-un ungher, unde verdeaţa era mai deasă şi mai înaltă, sub un baldachin trandafiriu, ca de înmormântare, se vedea un pat cu aşternutul răvăşit, încă nestrâns. Alături, pe două fotolii, zăceau grămezi de îmbrăcăminte femeiască mototolită. Poale şi mâneci cu danteluţe şi volănaşe spânzurau pe covorul pe care se desluşeau, ici şi colo, şireturi albe, două-trei mucuri de ţigară şi hârtiuţe de la caramele… De sub pat ieşeau la iveală boturile boante sau ascuţite ale unui întreg şir de pantofi de tot felul. Şi locotenentului i se păru că parfumul dulceag de iasomie nu venea de la flori, ci din pat şi de la şirul acela de pantofi.
— Şi ce valoare au poliţele? întrebă Suzana Moiseevna.
— Două mii trei sute de ruble.
— Oho! făcu evreica, arătându-şi şi celălalt ochi, tot atât de mare şi de negru. Şi dumneavoastră spuneaţi că e vorba de o sumă oarecare! De altfel, mi-e totuna dacă plătesc acum sau peste o săptămână. Dar în cele două luni care au trecut de la moartea tatălui meu a trebuit să fac aşa de multe plăţi… şi am avut atâtea griji mărunte, că mi se învârte capul! Gândiţi-vă că ar trebui să plec în străinătate şi în loc să plec, trebuie să mă ocup de fleacuri! Votcă, ovăz…, mormăi ea închizându-şi ochii pe jumătate, ovăz, poliţe, dobândă – sau, cum spune contabilul meu şef, „dubândă”… E groaznic! Ieri l-am dat afară, pur şi simplu, pe accizar. Dăduse buzna la mine cu Trallesul lui. I-am spus: du-te la dracu’ cu Trallesul tău cu tot, că nu primesc pe nimeni! Mi-a sărutat mâna şi a plecat… Mă rog, oare vărul dumitale n-ar putea să mai aştepte vreo două-trei luni?
— Grea problemă! râse locotenentul. Vărul meu poate să mai aştepte şi un an, însă eu nu mai pot aştepta! Trebuie să vă spun că pentru mine mă zbat. Eu sunt cel care are nevoie cu orice preţ de bani şi, ca un făcut, vărul meu n-are nicio rublă disponibilă. Aşa că, – vrând, nevrând, sunt silit să umblu şi să fac rost… Mai adineauri am fost la un mujic arendaş, acum am venit la dumneavoastră, de aici plec în altă parte şi tot aşa, până o să adun cinci mii de ruble. Am absolută nevoie de această sumă!
— Ce tot spui? Ce nevoie poate să aibă un bărbat tânăr de atâţia bani? Capricii, nebunii?… Poate că i-ai băut sau i-ai pierdut la cărţi? Ori poate că te însori?
— Aţi ghicit! râse locotenentul şi, ridicându-se puţin de pe scaun, bătu din pinteni. Într-adevăr, mă însor…
Suzana Moiseevna se uită ţintă la el, făcu o mutră acră, apoi oftă.
— Nu înţeleg ce gust e ăsta la oameni, să se însoare! zise ea căutându-şi batista în jurul ei. Viaţa e aşa de scurtă şi omul e aşa de puţin liber… Şi să te mai legi încă!
— Fiecare cu punctul lui de vedere…
— Da, aşa-i, fiecare cu punctul lui de vedere… Însă aş vrea să ştiu: te însori cu o fată săracă? Din dragoste aprinsă? Şi pentru ce ai nevoie numaidecât de cinci mii de ruble şi nu de patru sau de trei mii?
„Dar lungă limbă mai are!” îşi zise locotenentul, apoi îi răspunse:
— Să vedeţi. După lege, un ofiţer nu are voie să se însoare înainte de a împlini douăzeci şi opt de ani. Dacă ai gust să te însori înainte, ori renunţi la carieră, ori depui o garanţie de cinci mii de ruble.
— Aha, acum înţeleg! Dar să te mai întreb ceva: doar singur spuneai adineauri că fiecare cu punctul lui de vedere… E posibil ca logodnica dumitale să fie o fiinţă deosebită, o fiinţă extraordinară… totuşi nu înţeleg un lucru: cum poate un om de treabă să trăiască cu o femeie? Să mă ucizi şi n-o să înţeleg! Slavă Domnului, am douăzeci şi şapte de ani, dar în viaţa mea n-am văzut o femeie cumsecade. Toate-s afectate, imorale, mincinoase… Eu nu pot suferi decât cameristele şi bucătăresele. Pe aşa-zisele femei de treabă, nu le las să se apropie de mine nici la o bătaie de puşcă! Şi mulţumesc lui Dumnezeu că nici ele nu mă pot suferi şi nu-mi fac avansuri! Când au nevoie de bani, trimit la mine pe bărbaţii lor, nu vin singure pentru nimic în lume. Şi nu din mândrie, nu, ci pur şi simplu din laşitate: se tem să nu le fac scene… O, înţeleg foarte bine că mă urăsc! Cum să nu mă urască? Eu scot la lumina zilei, pe faţă, ceea ce ele caută să ascundă cât pot şi de Dumnezeu şi de oameni. În cazul ăsta, cum poţi să nu urăşti pe cineva? Fără îndoială că ţi s-au spus tot felul de bazaconii despre mine…
— Sunt aici de puţin timp, aşa că…
— Ei, haide, haide… te cunosc după ochi! Parcă soţia vărului dumitale nu ţi-a dat fel de fel de sfaturi la plecare? Se poate să laşi un bărbat tânăr să se ducă la o femeie aşa de îngrozitoare ca mine, fără să-i atragi atenţia? Ha-ha!… Şi ce mai face vărul dumitale? Straşnic bărbat! Şi e şi frumos… L-am văzut de câteva ori la biserică. Ce te uiţi aşa la mine? Mă duc foarte des la biserică. Toţi avem acelaşi Dumnezeu. Pentru un om cult, forma n-are nicio importanţă, ci ideea… Nu-i aşa?
— Într-adevăr, fără îndoială… zâmbi locotenentul.
— Da, ideea… Dar ştii, nu semeni deloc cu vărul dumitale. Şi dumneata eşti frumos, nu zic, însă el e mult mai bine. E de mirare cât de puţin semănaţi!
— Nu e nimic de mirare, că doar nu suntem decât veri.
— Da, ştiu… Şi ai nevoie de bani chiar astăzi? De ce numaidecât astăzi?
— Zilele astea mi se termină concediul.
— Hm, ce să fac cu dumneata? oftă Suzana Moiseevna. Fie, o să-ţi dau banii, cu toate că ştiu că ai să mă ţii de rău… După nuntă ai să te cerţi cu nevasta şi ai să spui aşa: „Dacă jidanca cea parşivă nu mi-ar fi dat banii, poate că acum eram liber ca păsările cerului!” E frumoasă logodnica dumitale?
— Da, destul…
— Hm!… Totuşi e bine să aibă măcar frumuseţe, decât nimic… cu toate că nici cea mai straşnică frumuseţe nu poate să-i răscumpere prostia!
— Original! râse locotenentul. Sunteţi femeie, şi totuşi antifeministă!
— Femeie… zâmbi Suzana. Parcă ce sunt eu vinovată că mi-a dat Dumnezeu învelişul ăsta? Sunt tot atât de vinovată că sunt femeie, cum eşti dumneata că ai mustăţi! Doar nu vioara îşi alege cutia… Eu ţin grozav de mult la mine, însă când îmi aduce aminte cineva că sunt femeie, încep să nu mă mai pot suferi. Ei, acum ieşi, te rog, că vreau să mă îmbrac. Aşteaptă-mă în salon.
Locotenentul ieşi. Respiră adânc, ca să alunge parfumul greu de iasomie, din pricina căruia începuse să-l doară capul şi să-l gâdile în gât. Era buimăcit.
„Cât e de ciudată! îşi zicea uitându-se în jurul lui. Vorbeşte cu şir… însă peste măsură de mult şi de fără perdea! Trebuie să fie o psihopată.”
Salonul în care se găsea acum era bogat mobilat, cu pretenţii de lux şi de modernism. Erau acolo tipsii de bronz înnegrit cu imagini în relief, lămpi vechi de perete şi statuete japoneze, iar pe mese albumuri cu vederi din Nisa şi de pe Rin. Dar toată această înclinare spre lux şi modernism nu făcea decât să accentueze lipsa de gust pe care o denunţau atât de ţipător cornişele aurite, tapetele cu flori, feţele de masă de catifea în culori prea vii şi picturile proaste în ulei cu rame grele. Lipsa de gust era desăvârşită de acea îngrămădeală fără rost şi de acea impresie de neisprăvit, când pe de o parte ţi se părea că lipseşte ceva, iar pe de alta că multe dintre lucruri ar trebui aruncate afară. Era vădit că mobila nu fusese cumpărată toată deodată, ci rând pe rând, de ocazie şi pe la licitaţii.
Nici locotenentul nu avea cine ştie ce gust. Totuşi observă şi el că întreg mobilierul purta acea pecete caracteristică, pe care nici luxul şi nici moda n-o pot face să dispară: lipsa atingerii unei mâini de femeie gospodină, care, precum se ştie, dă încăperilor o notă de căldură, de poezie şi de intimitate. În salonul acela parcă te lua cu frig, ca în sălile de aşteptare de prin gări, ca în cluburi sau în foyer-urile teatrelor.
În toată încăperea nu era aproape nimic specific evreiesc, afară doar de un tablou mare înfăţişând întâlnirea lui Jacov cu Isav. Locotenentul se uita împrejur şi se gândea, ridicând din umeri, la noua şi ciudata lui cunoştinţă şi la felul ei liber de a se comporta şi de a vorbi. Dar iată că uşa se deschise şi în prag se ivi chiar ea – înaltă şi subţire, îmbrăcată cu o rochie neagră, lungă şi foarte strânsă la mijloc, care-i stătea pe trup ca turnată. Locotenentul nu-i mai vedea acum numai nasul şi ochii, ci şi faţa albă şi prelungă, şi părul negru şi creţ ca o blăniţă de miel. Nu-i păru urâtă, totuşi nu-i plăcu. Nu-l atrăgeau, în general, feţele care nu erau specific ruseşti, iar în cazul de faţă găsea că atât părul negru şi creţ, cât şi sprâncenele dese ale gazdei nu se potriveau deloc cu obrazul alb – de o albeaţă care îi amintea, nu ştia de ce, parfumul dulceag de iasomie – şi că urechile şi nasul ei erau prea galbene, ca de mort, sau ca modelate în ceară străvezie. Zâmbindu-i, ea îi arătă, odată cu dinţii, şi gingiile palide. Şi nici lucrul acesta nu-i plăcu.
„Ce sfrijită şi ce gălbejită!… îşi zise locotenentul. Fără îndoială că-i nervoasă ca o curcă!”
— Iată-mă, în sfârşit! Să mergem! zise Suzana luând-o repede înaintea lui şi rupând, din mers, frunzele uscate de pe plantele de ornament. Îţi dau banii imediat şi, dacă vrei, îţi servesc chiar şi un aperitiv. Două mii trei sute de ruble! După un gheşeft ca ăsta sunt sigură că ai să mănânci cu poftă! Îţi place apartamentul meu? Cucoanele de pe aici pretind că la mine miroase a usturoi. În spirite de astea, de bucătărie, se iroseşte toată inteligenţa lor. Dar mă grăbesc să te asigur că la mine nu se găseşte usturoi nici măcar în pivniţă. Odată, când a venit la mine doctorul şi mâncase usturoi, l-am rugat să-şi ia pălăria şi să se ducă să-şi împrăştie parfumul în altă parte… În casă la mine miroase a medicamente, nu a usturoi. Tatăl meu a zăcut paralizat un an şi jumătate, aşa că toate odăile au prins un iz de medicamente. Un an şi jumătate! Îmi pare rău că a murit, dar îmi pare şi bine: groaznic s-a mai chinuit!
Trecu, urmată de ofiţer, prin două încăperi la fel cu salonul, apoi printr-o sală de recepţie şi se opri în cabinetul ei, unde se afla un birou mic de cucoană, încărcat cu tot soiul de bibelouri. Pe covorul de lângă birou stăteau împrăştiate câteva cărţi deschise, cu colţurile îndoite, iar prin uşa nu prea mare se zărea o masă cu aperitive.
Fără să tacă din gură o clipă, Suzana scoase din buzunar o legătură de chei mici şi descuie un dulăpaş ciudat, cu capacul curb şi uşor aplecat. Când capacul se ridică, dulăpaşul scârţâi o melodie tristă, care-i aminti locotenentului cântecul unei harpe eoliene. Suzana mai alese încă o cheie şi mai descuie încă o dată.
— Aici îmi am şi galeriile subterane şi uşile secrete, zise ea, scoţând de acolo o servietă de marochin, nu prea mare. Caraghios dulăpaş, nu-i aşa? Şi când te gândeşti că în servieta asta e un sfert din averea mea… Vezi cât e de durdulie? Cred că n-ai de gând să mă strângi de gât, nu-i aşa?
Suzana ridică ochii la locotenent şi râse cu bunătate. Locotenentul râse şi el.
„Ei, dar ştii că e simpatică?” îşi zise, uitându-se cum îi alergau cheile printre degete.
— Uite-o! făcu Suzana, găsind cheiţa de la servietă. Şi acum, domnule creditor, te rog să scoţi la iveală poliţele. În fond, mare prostie mai sunt şi banii ăştia! Un lucru de nimic – şi totuşi ce mult le place femeilor! Ştii, eu sunt evreică până în măduva oaselor, ţin la nebunie la Şmilii şi la Iancălii mei. Dar ceea ce mă dezgustă la cei de un sânge cu mine e patima lor de a se îmbogăţi… Adună fără să ştie măcar pentru ce adună! Viaţa trebuie s-o trăieşti şi să te bucuri de ea, iar lor li-e frică să cheltuiască un bănuţ de prisos! În privinţa asta, eu semăn mai curând cu un husar decât cu un Şmil. Nu pot suferi să-mi stea banii multă vreme în acelaşi loc. În general, mi se pare că nu prea semăn a evreică. Nu mă dă prea mult de gol accentul? Ce zici?
— Cum să vă spun? se cam încurcă locotenentul. Dumneavoastră vorbiţi corect, numai că… îl cam îndulciţi pe „r”…
Suzana începu să râdă, apoi vârî cheiţa în încuietoarea servietei. Locotenentul scoase din buzunar pachetul cu poliţe şi-l aşeză pe masă împreună cu un carneţel de note.
— Nimic nu dă de gol pe un evreu mai mult decât accentul, urmă Suzana uitându-se veselă la locotenent. Oricât ar încerca el s-o facă pe rusul sau pe franţuzul, pune-l să spună „puf” şi el o să-ţi spună: pofff… Eu pronunţ corect: puf! puf! puf! Nu-i aşa?
Începură să râdă amândoi.
„Pe cinstea mea că e simpatică!” îşi zise Sokolski.
Suzana lăsă servieta pe un scaun, făcu un pas spre locotenent şi, apropiindu-şi faţa de a lui, urmă şi mai veselă:
— După evrei, pe nimeni nu iubesc mai mult decât pe ruşi şi pe franţuji. Eu n-am învăţat cine ştie ce carte în liceu şi nu cunosc bine istoria, dar mi se pare că soarta universului e în mâinile acestor două popoare. Am trăit mult timp în străinătate… chiar şi la Madrid am stat o jumătate de an… Am cercetat cu atenţie lumea de pe acolo şi am ajuns la convingerea că, afară de cel rus şi de cel francez, nu mai există alt popor cumsecade. Să luăm, de pildă, limbile… Limba germană e limba cailor, cea engleză – nici că se poate ceva mai tâmpit: fait-fiit-fiuit! Italiana e plăcută când e vorbită rar, dar când le auzi pe italience turuind din gură pe limba lor, nu se deosebeşte cu nimic de jargonul evreiesc! Poloneza? Doamne, Dumnezeule! Nici nu-şi poate închipui cineva limbă mai scârboasă! „Ne pepşi, Petşe, pepşem, vepşa, bo mojeş, pşepepşits vepşa pepşem”. Asta înseamnă: „Petre, nu pipăra cu piper purcelul, că ai putea să pipărezi prea mult purcelul cu piper”. Haha-ha!
Suzana Moiseevna îşi dădu ochii peste cap şi începu să râdă atât de sănătos şi de molipsitor, încât privind-o, locotenentul izbucni şi el într-un hohot de râs vesel şi zgomotos. Apucându-l de un nasture, femeia urmă:
— Nu mă îndoiesc că dumitale nu-ţi plac evreii… Nici vorbă că au multe păcate, ca orice naţie. Dar parcă ei sunt de vină? Nu, nu ei sunt vinovaţi, ci femeile lor. Ele sunt mărginite, lacome, fără pic de poezie, plictisitoare… Dumneata n-ai trăit niciodată cu o evreică şi nu poţi să ştii ce podoabe sunt!
Suzana Moiseevna pronunţă vorbele din urmă tărăgănat, fără tragere de inimă şi fără veselie. Apoi tăcu de parcă s-ar fi speriat de propria ei sinceritate – şi deodată faţa i se strâmbă în chip ciudat şi neînţeles. Fără să clipească, ochii i se aţintiră asupra locotenentului şi buzele i se deschiseră uşor, arătând dinţii încleştaţi. Pe obraji, pe gât şi chiar pe piept i se aşternu o expresie rea, de felină. Fără să-şi ia ochii de la oaspete, se aplecă din mijloc într-o parte şi, cu o repeziciune de pisică, înşfăcă ceva de pe masă. Totul se petrecu doar în câteva clipe. Urmărindu-i mişcările, locotenentul zări cele cinci degete mototolind poliţele, văzu apoi hârtiile albe şi foşnitoare trecând ca fulgerul pe dinaintea ochilor lui şi dispărând în pumnul ei. Trecerea atât de bruscă şi de surprinzătoare, de la râsul blajin la crimă, îl ului până într-atât, încât se îngălbeni şi se trase un pas îndărăt…
În timpul acesta, fără să-şi ridice de la el privirea ochilor ei sfredelitori şi speriaţi, Suzana îşi pipăia şoldul cu pumnul strâns, căutându-şi buzunarul. Pumnul i se zbătea nervos în jurul buzunarului, ca un peşte pe uscat, fără să-l nimerească. Încă puţin şi poliţele ar fi dispărut în cotloanele tainice ale îmbrăcăminţii femeieşti. Dar în aceeaşi clipă locotenentul scăpă un strigăt nu prea puternic şi, mai mult din instinct decât din calcul, prinse mâna evreicei aproape de încheietură. Rânjind şi mai tare, femeia se încordă din răsputeri şi-şi liberă braţul. Atunci Sokolski o apucă strâns cu o mână de mijloc şi cu cealaltă de piept. Lupta începu. De frică să nu i se ofenseze feminitatea şi să n-o facă să sufere, locotenentul nu căuta decât s-o ţină nemişcată şi să-i prindă pumnul în care ţinea poliţele, însă femeia cu trup elastic şi mlădios îi luneca din mâini ca un ţipar, îl izbea cu coatele în piept şi-l zgâria, aşa că degetele lui i se plimbau pe tot trupul, pricinuindu-i fără voie dureri şi ofensându-i pudicitatea.
„E aşa de ciudat! E nemaipomenit!” îşi zicea el năucit, fără să-şi creadă ochilor şi simţind cum îl ameţeşte parfumul de iasomie.
Se mutau din loc în loc în tăcere, respirând adânc şi lovindu-se de mobile. Pe Suzana lupta o pasiona. Aprinsă la faţă, îşi închise ochii şi, uitând la un moment dat pe ce lume se află, îşi lipi aşa de strâns obrazul de obrazul locotenentului, încât pe buzele lui rămase un gust dulceag. În sfârşit îi prinse pumnul… Dar desfăcându-i-l şi negăsind nimic, îi dădu drumul. Cu obrajii roşii, cu părul răvăşit şi răsuflând din greu, se uitară unul la altul. Expresia rea şi felină de pe faţa Suzanei se schimbă cu încetul într-un zâmbet îngeresc. Izbucni în hohote de râs şi, răsucindu-se într-un călcâi, se îndreptă spre odaia unde aştepta masa cu aperitive. Locotenentul o urmă, încet. Suzana se aşeză la măsuţă şi, roşie încă şi respirând adânc, bău o jumătate de păhăruţ de porto.
— Ascultă, rupse tăcerea locotenentul. Sper că glumeşti…
— Ba nu glumesc deloc, îi răspunse ea, luând în gură o bucăţică de pâine.
— Hm!… Cum trebuie să înţeleg asta?
— Cum pofteşti. Stai jos şi mănâncă!
— Dar… nu e cinstit ce faci!
— Se prea poate. De altfel, nu te osteni să-mi ţii o predică. Eu am părerea mea personală asupra lucrurilor.
— Nu-mi dai îndărăt poliţele?
— Nici nu mă gândesc! Dacă ai fi un om sărac şi nenorocit care n-are ce mânca, atunci s-ar schimba vorba. Însă dumitale îţi arde de însurătoare!
— Bine, dar banii nu sunt ai mei, sunt ai vărului meu!
— Şi ce nevoie are vărul dumitale de bani? Să-i facă toalete nevesti-sii?… Mie mi-e perfect egal dacă votre belle-soeur are sau nu toalete!
Locotenentul uitase că se află într-o casă străină, la o femeie necunoscută şi nu-şi mai bătea capul să fie politicos. Se plimba încruntat prin odaie trăgându-şi nervos tunica. Şi cum evreica se compromisese în ochii lui prin purtarea ei necinstită, se simţea mai îndrăzneţ acum şi mai la largul lui.
— Asta-i curată bătaie de joc! bombănea el. Ascultă, să ştii că nu plec de aici până nu-mi dai poliţele!
— Da? Cu atât mai bine! râse Suzana. Dacă vrei, n-ai decât să rămâi. Abia n-o să-mi fie urât…
Înfierbântat de luptă, locotenentul se uita la faţa zâmbitoare şi neruşinată, la gura ei care mesteca, la pieptul care respira adânc şi se simţea tot mai plin de curaj, tot mai îndrăzneţ. În loc să se gândească la poliţe, se pomeni fără voie amintindu-şi cu lăcomie de cele ce îi povestise vărul său despre aventurile romantice ale evreicei şi despre felul ei de viaţă cu totul liber. Şi aceste gânduri nu făcură decât să-i biciuiască şi mai mult îndrăzneala. Se aşeză pe neaşteptate lângă evreică şi, uitând cu totul de poliţe, începu să mănânce…
— Ce vrei, votcă sau vin? îl întrebă Suzana râzând. Prin urmare, te-ai hotărât să rămâi şi să-ţi aştepţi poliţele? Bietul de tine, câte zile şi câte nopţi ai să-ţi pierzi aici, aşteptându-le!… Şi oare logodnica dumitale n-o să se supere?…
II
Trecuseră cinci ore. În halat şi în papuci, Alexei Ivanovici Kriukov, vărul locotenentului, umbla prin conac din odaie în odaie, uitându-se din când în când, cu nerăbdare, pe ferestre. Era un om înalt şi bine făcut, cu barbă mare şi neagră, cu o faţă bărbătească şi, aşa cum foarte bine spusese evreica, frumos – cu toate că ajunsese la vârsta când bărbaţii încep să se îngraşe, să chelească şi să fie ursuzi. Ca fel de a fi şi ca inteligenţă, făcea parte dintre oamenii aceia în care e atât de bogată intelectualitatea noastră: inimos şi blând, bine-crescut, nu prea neştiutor în ce priveşte ştiinţele, artele şi religia, având ideile cele mai cavalereşti despre onoare, dar superficial şi leneş. Îi plăcea să mănânce şi să bea bine, juca admirabil vint, avea gust şi se pricepea la femei şi la cai. Încolo, era rigid şi greoi ca o focă şi, ca să se trezească din starea lui de lâncezeală, trebuia să se întâmple ceva extraordinar, ceva care să-i zguduie întreaga fiinţă. Abia atunci uita de toate şi se dovedea a fi cât se poate de energic: ameninţa cu duelul, scria ministrului reclamaţii pe câte şapte coli, alerga ca un bezmetic prin judeţ, nu se sfia să arunce în public vorbe grele ca „ticălosul”, intenta procese şi aşa mai departe.
— Ce să fie cu Saşa de nu s-a arătat până acum? o întrebă el pe nevastă-sa, uitându-se pe ferestre. Doar trebuie să ne aşezăm la dejun!
După ce îl aşteptară pe locotenent până la ora şase, Kriukovii se aşezară la dejun. Seara, când se făcu ora de cină, Alexei Ivanovici începu să tragă cu urechea la paşii care se auzeau şi la zgomotul uşilor.
— Ciudat! zicea el, ridicând din umeri. Desigur că mirele nostru s-a încurcat la arendaş.
După ce se termină şi cina, Kriukov se pregăti să se culce, încredinţat că, într-adevăr, locotenentul îşi prelungise vizita la arendaş, unde, după o beţie zdravănă, rămăsese şi peste noapte.
Alexandr Grigorievici se întoarse abia a doua zi dimineaţă. Părea grozav de ruşinat şi de răvăşit.
— Trebuie să vorbesc cu tine între patru ochi… îi şopti el, în taină, vărului său.
Intrară amândoi în birou. Locotenentul încuie uşa şi, înainte de a începe vorba, se plimbă mult timp în lungul şi în latul odăii.
— Mi s-a întâmplat, frate, ceva aşa de extraordinar, începu el, încât nici nu ştiu cum să-ţi spun… Nu, n-ai să mă crezi…
Şi roşu ca racul, fără să se uite la vărul său, îi povesti, bâlbâindu-se păţania cu poliţele. Cu picioarele depărtate şi cu capul lăsat în piept, Kriukov îl asculta, încruntându-se.
— Glumeşti? îl întrebă el.
— Cum dracu’ să glumesc? Crezi că-mi mai arde de glumă?
— Nu înţeleg! mormăi Kriukov, făcându-se stacojiu şi dând furios din mâini. Asta e de-a dreptul imoral din partea ta! Muierea face sub ochii tăi o ticăloşie, o crimă ca asta – şi tu te mai îndeşi s-o săruţi!
— Nici eu nu înţeleg cum de s-au putut întâmplă toate astea! urmă locotenentul mai mult în şoaptă, clipind des. Pe cuvântul meu de onoare că nu înţeleg! E pentru întâia oară în viaţă că dau peste un asemenea monstru! Nu te câştigă nici prin frumuseţe, nici prin deşteptăciune, ci prin… cum să-ţi spun? Prin neruşinare, prin cinism…
— Prin neruşinare, prin cinism… Moral, n-am ce zice! Dacă ai avut chef numaidecât de neruşinare şi de cinism, n-aveai decât să iei o scroafă din noroi şi s-o mănânci de vie! Cel puţin ar fi costat mai ieftin. Dar aşa… două mii trei sute de ruble!
— Frumos mai vorbeşti! se indignă locotenentul. O să-ţi dau îndărăt cele două mii trei sute de ruble, n-avea grijă!
— Ştiu eu că ai să mi le dai, dar parcă de bani e vorba? Dă-i dracului de bani! Pe mine mă revoltă slăbiciunea ta, laşitatea ta spurcată… faptul că eşti o cârpă! Şi te-ai mai şi logodit! Ai o logodnică!
— Lasă, nici nu-mi mai aduce aminte… se înroşi locotenentul. Mi-e scârbă şi mie acum. Îmi vine să intru în pământ… Mi-e aşa de necaz că trebuie să-i cer acum mătuşii mele cele cinci mii de ruble…
Kjriukov mai bombăni şi se mai indignă încă multă vreme, apoi liniştindu-se, se aşeză pe canapea şi începu să-l ia pe vărul lui peste picior.
— Şi mai eşti şi locotenent! zicea el cu o dispreţuitoare ironie. Şi mai eşti şi logodit!
Deodată sări în sus ca muşcat de şarpe, bătu din picior şi începu să alerge prin birou.
— Nu, nu las eu lucrurile aşa! strigă, ameninţând cu pumnul. Poliţele or să se întoarcă în mâna mea! În mâna mea! Lasă că-i arăt eu! Nu-i îngăduit să baţi o femeie, dar eu am s-o pocesc… o s-o fac terci! Eu nu-s locotenent! Pe mine n-o să mă impresioneze dumneaei cu neruşinarea şi cu cinismul! Nu, lua-o-ar dracu’! Mişka! strigă el. Du-te repede şi spune să mi se pregătească imediat bihunca de curse!
Kjriukov se îmbrăcă în grabă şi, fără să ia în seamă sfaturile locotenentului, îngrijorat acum, se aşeză pe bihuncă, făcu un gest hotărât cu mâna şi o luă în trap întins spre Suzana Moiseevna. Locotenentul se uită lung pe fereastră la norul de praf care alerga în urma bihuncii, apoi se întinse, căscă şi o luă spre odaia lui. După un sfert de oră, dormea dus.
Aproape de şase, l-au trezit şi l-au chemat la dejun.
— Drăguţ din partea lui Alexei! îl întâmpină nevasta vărului său în sufragerie. Ne face să-l aşteptăm!
— Cum, nu s-a întors încă? întrebă locotenentul căscând. Hm… nu mai încape vorbă că s-a abătut pe la arendaş…
Dar Alexei Ivanovici nu se întoarse nici la masa de seară. Atunci, nevasta lui şi Sokolski se gândiră că s-o fi încurcat la vreun joc de cărţi la arendaş şi că, fără îndoială, o fi rămas să doarmă acolo. Se întâmplase, însă, cu totul altceva decât ceea ce presupuneau ei.
Kriukov se întoarse abia a doua zi dimineaţă şi, fără să dea bună ziua nimănui, se strecură în tăcere în biroul lui.
— Ei, ce-ai făcut? îl întrebă în şoaptă locotenentul uitându-se la el cu ochi mari.
Kriukov dădu din mână, apoi pufni în râs.
— Ce s-a întâmplat? De ce râzi? stărui celălalt.
Kriukov se trânti pe divan, îşi ascunse faţa în pernă şi umerii începură să i se zguduie de hohote nestăpânite. După câteva clipe se ridică în picioare şi, uitându-se cu ochii plini de lacrimi la locotenentul care-l privea nedumerit, zise:
— Închide puţin uşa… Ce să-ţi spun, straşnică muiere!
— Ţi-a dat poliţele îndărăt?
Kriukov dădu iarăşi din mână şi izbucni din nou în hohote de râs.
— Măi, ce mai muiere! urmă el. Îţi mulţumesc, drăguţă, pentru cunoştinţă! Un drac în fuste! Ajung eu acolo şi intru, ştii, ca Jupiter, de mi-era frică mie de mine singur… îmi luasem un aer încruntat şi posomorât, ba chiar îmi strângeam şi pumnii ca să par mai teribil… „Doamnă, zic, cu mine să ştii că nu-i de glumit!” Şi dă-i înainte! Am ameninţat-o şi cu judecata, şi cu guvernatorul… La început a plâns, mi-a spus că a vrut să glumească, doar aşa, ba chiar m-a dus la un dulăpaş, să-mi dea banii. Pe urmă a început să-mi demonstreze că viitorul Europei e în mâinile ruşilor şi ale francezilor, a batjocorit femeile… Ca şi ţie, mi s-au lungit şi mie urechile, măgarul de mine… Mi-a ridicat în slavă frumuseţea, m-a bătut peste braţ, lângă umăr, să vadă cât îs de puternic şi… după cum vezi, abia acum am scăpat de la ea… Ha-ha!… Ştii, e entuziasmată de tine!
— Bun băiat! începu să râdă locotenentul. Om respectabil, însurat… Ce, poate că ţi-e ruşine? Poate că ţi-e scârbă?… Dar să lăsăm gluma. Văd că judeţul vostru are şi el o ţarină Tamara…
— Ce judeţ? La dracu’! Dar în toată Rusia nu găseşti un cameleon ca ăsta! De când sunt pe lume, încă n-am văzut aşa ceva! Şi, oricum, doar sunt cunoscător în materie… Cred că am trăit în viaţa mea şi cu vrăjitoare, dar aşa ceva încă n-am pomenit. Ai avut dreptate, te câştigă prin neruşinare şi prin cinism. Ceea ce te atrage la ea sunt trecerile neaşteptate de la o stare la alta, jocul de culori, avântul acela diabolic… Brrr! Cât despre poliţe. S-au dus! Poţi să le pui cruce. Suntem amândoi nişte ticăloşi, aşa că se cuvine să împărţim paguba pe din două. Nu-mi mai datorezi 2300 de ruble, ci numai jumătate. Însă, nicio vorbă! Nevestei îi spunem că am fost la arendaş.
Kriukov şi locotenentul îşi înfundară faţa în perne şi începură să râdă în hohote. Îşi ridicau capul, se uitau unul la altul, şi iarăşi cădeau cu nasul în pernă.
— Halal logodnic! îl provoca Kriukov. Halal locotenent!
— Halal bărbat însurat! îi răspundea Sokolski. Halal om respectabil şi tată de familie!
La masă vorbeau cu înţeles, îşi făceau cu ochiul şi, spre mirarea celorlalţi, pufneau mereu în râs în şervete. După dejun, aflându-se în aceeaşi excelentă dispoziţie, se travestiră în turci şi, alungându-se unul pe altul cu puşca în mână, le arătară copiilor cum e războiul. Seara discutară mult şi cu aprindere. Locotenentul încerca să-i demonstreze lui Kriukov că e josnic şi nedemn să iei nevastă cu zestre, chiar în cazul când e vorba de dragoste pătimaşă din partea amândurora. Kriukov, în schimb, bătea cu pumnul în masă şi striga că asta e curată prostie, că bărbatul care nu ţine ca nevasta lui să aibă avere e un egoist şi un tiran. Strigau amândoi, se înfuriau, nu se înţelegeau unul pe altul ce vor să spună, golind în vremea asta pahar după pahar. Până la urmă îşi ridicară poalele halatelor şi plecă fiecare în odaia lui. Adormiră cum puseră capul pe pernă şi dormiră adânc.
Viaţa îşi urmă drumul ei ca şi înainte, monotonă, leneşă şi lipsită de griji. Umbrele se aşterneau pe pământ, tunetul se rostogolea în nori, din când în când vântul vuia a jale, ca şi cum ar fi vrut să arate că şi natura e în stare să plângă. Cu toate acestea, nimic nu tulbura pacea obişnuită a acestor oameni. De Suzana Moiseevna şi de poliţe bărbaţii nu mai pomeneau nimic. Parcă le era ruşine să vorbească în gura mare despre întâmplarea aceea. În schimb se gândeau la ea, se gândeau cu încântare, ca la o farsă ciudată pe care viaţa le-o jucase întâmplător şi de care îşi vor aduce aminte, cu plăcere, la bătrâneţe…
Într-o dimineaţă, după şase sau şapte zile de la întâlnirea cu evreica, Kriukov stătea în birou şi scria o scrisoare de felicitare mătuşii sale. Prin faţa mesei de scris se plimba în tăcere Alexandr Grigorievici. Locotenentul dormise rău, se trezise prost dispus şi era plictisit. Se plimba şi se gândea la concediul lui pe sfârşite, la logodnica lui care-l aştepta şi se întreba cum de nu se plictisesc oamenii să-şi trăiască toată viaţa la ţară… Oprindu-se în dreptul ferestrei, se uită mult timp la copaci, fumă trei ţigări una după alta apoi, dintr-odată, se întoarse către vărul său.
— Alioşa, am o rugăminte la tine, zise el. Împrumută-mi astăzi calul tău de călărie…
Kriukov îi aruncă o privire iscoditoare şi, încruntându-se, îşi căută înainte de scris.
— Mi-l dai? insistă locotenentul.
Kriukov se uită din nou la el, apoi trase încet un sertar de la birou şi, luând de acolo un pachet gros, i-l întinse.
— Uite, ai aici cinci mii de ruble… zise el. Cu toate că nu sunt ale mele, n-are importanţă: ia-le sănătos. Te sfătuiesc să trimiţi imediat la poştă după cai şi să pleci. Crede-mă!
La rândul lui, locotenentul se uită întrebător la Kriukov – şi deodată începu să râdă.
— Dar ştii, Alioşa, că ai ghicit? mărturisi el, înroşindu-se. La ea mă gândeam să mă duc… Aseară, îndată ce mi-a adus spălătoreasa tunica asta blestemată, cu care am fost atunci la ea, îndată ce m-a învăluit parfumul acela de iasomie… am şi simţit că mă trage aţa într-acolo!
— Trebuie să pleci de aici.
— Ai dreptate. De altfel, mi s-a terminat şi concediul. Aşa-i, plec chiar astăzi! Pe cinstea mea. Oricum, tot trebuia să plec odată… O şterg, şi pace!
În aceeaşi zi, înainte de prânz, poştalionul trăgea la scară. Locotenentul îşi luă rămas-bun de la Kriukov şi, însoţit de bunele lui urări, plecă.
Trecu o săptămână. Era o zi mohorâtă, totuşi fierbinte şi înăbuşitoare. De dimineaţă, Kriukov rătăcea fără niciun rost prin odăi, se uita pe ferestre sau frunzărea albumele de care de mult se plictisise. Când îşi întâlnea nevasta sau copiii, începea să bombănească, furios. I se părea că în ziua aceea copiii erau mai obraznici ca de obicei, că nevasta lui nu supraveghează destul servitorii, că cheltuielile pe care le făcea nu corespundeau veniturilor. Toate acestea dovedeau că „boierul” nu era în apele lui.
După masă, nemulţumit de supă şi de friptură, Kriukov porunci să i se înhame calul la bihunca de curse. Ieşi din curte la pas, făcu aşa cam un sfert de verstă, apoi se opri.
„Ce-ar fi să… să mă reped până la drăcoaica ceea?” îşi zise el, uitându-se la cerul posomorât.
Şi Kriukov începu chiar să râdă, ca şi cum şi-ar fi pus această întrebare pentru întâia oară în ziua aceea. Plictiseala îl părăsi dintr-odată şi ochii lui leneşi sclipiră de bucurie. Dădu bici calului…
Tot drumul îşi închipui cum o să se mire evreica de vizita lui, cum o să stea cu ea de vorbă, cum o să râdă şi cum o să se întoarcă apoi acasă împrospătat…
„O dată pe lună ai şi tu nevoie să te răcoreşti cu ceva… cu ceva care să iasă din comun, îşi zicea el. Cu ceva care să producă în organismul îmbâcsit o zguduire puternică, o… o reacţie… Fie un chef zdravăn, fie… Suzana. Fără asta nu mai merge!”
Când intra Kriukov în curtea fabricii de votcă, se întuneca. Pe ferestrele deschise ale casei se auzeau râsete, iar cineva cânta, cu glas puternic şi adânc:
Ca fulgerul de sclipitoare, ca flacăra de arzătoare…
„Ehei, uite că are oaspeţi!” îşi zise Kriukov.
Şi nu se bucură deloc că Suzana avea oaspeţi. „Ce-ar fi să mă întorc?” îşi zicea în timp ce punea mâna pe mânerul soneriei. Totuşi trase, apoi urcă treptele scării cunoscute. Din sală, îşi aruncă ochii în salon. Erau acolo vreo cinci bărbaţi, toţi moşieri şi funcţionari, cunoscuţi de-ai lui. Unul dintre ei, înalt şi slab, stătea la pian, ciocănea cu degetele lungi pe clape şi cânta. Ceilalţi îl ascultau şi zâmbeau, rânjind de plăcere. Kriukov se uită în oglindă şi era gata să treacă în salon, când deodată intră în sală, sprintenă şi veselă, însăşi Suzana Moiseevna, îmbrăcată cu aceeaşi rochie neagră… Văzându-l pe Kriukov, încremeni o clipă, apoi ţipă uşor şi faţa i se lumină de bucurie.
— Dumneata erai? zise ea luându-l de mână. Ce surpriză!
— Aha, iată-te! zâmbi Kriukov, prinzând-o de după mijloc. Ei, ce zici? Soarta Europei e în mâinile ruşilor şi ale francezilor, nu-i aşa?
— Îmi pare aşa de bine! râse evreica, dându-i uşor mâna la o parte. Intră, te rog. Sunt numai cunoscuţi… Eu mă duc să spun să-ţi servească ceaiul… Parcă Alexei îţi zice, nu?… Haide, du-te, vin şi eu îndată…
Flutură din mână şi ieşi din sală alergând, lăsând în urma ei acelaşi parfum dulceag şi ameţitor de iasomie. Kriukov înălţă capul şi intră în salon. Era prieten cu toţi cei de faţă, dar el abia îi salută, iar ei abia îi răspunseră, ca şi cum locul unde se întâlniseră ar fi fost ruşinos, sau ca şi cum se înţeleseseră fără cuvinte să nu se recunoască.
Din salon, Kriukov trecu într-o sală de recepţie şi de acolo în alta. Mergând aşa, întâlni încă trei sau patru oaspeţi, tot prieteni, dar care aveau şi ei aerul că abia îl recunoşteau. Erau beţi cu toţii şi grozav de veseli. Alexei Ivanovici se uită la ei pieziş, nedumerit: cum era cu putinţă ca nişte oameni respectabili, cu familii, oameni trecuţi prin cumpene şi nevoi, să se înjosească de dragul unei plăceri atât de ieftine şi de meschine! Kriukov ridică din umeri, zâmbi şi trecu înainte.
„Sunt anumite locuri, îşi zicea el, unde, dacă eşti treaz, te-apucă greaţa, iar dacă eşti beat ţi se veseleşte sufletul. Eu unul, la operetă şi la café-chantant nu m-am dus niciodată treaz. Vinul îl face pe om mai bun şi-l împacă oarecum cu păcatul…”
Deodată se opri ca trăsnit, prinzându-se cu amândouă mâinile de canaturile uşii. În cabinetul Suzanei, la birou, stătea locotenentul Alexandr Grigorievici. Vorbea încet cu un evreu gras, chiar peste măsură de gras şi, când îl văzu, se înroşi şi îşi coborî ochii asupra unui album.
În Kriukov se trezi deodată sentimentul onestităţii şi tot sângele i se urcă la cap. Uluit de surprindere, de ruşine şi de mânie, se strecură în tăcere pe lângă birou. Sokolski îşi aplecă şi mai adânc capul în piept. Pe faţa lui trecu o expresie de ruşine chinuitoare…
— Aha, tu erai, Alioşa? îngăimă el silindu-se să-şi ridice ochii şi să zâmbească. M-am abătut pe aici să-mi iau rămas-bun şi, după cum vezi… Mâine însă plec negreşit!
„Ce pot să-i răspund? se întrebă Alexei Ivanovici. Cum pot să-l judec pe el, când şi eu sunt aici?…”
Şi fără să-i răspundă un cuvânt, mormăind doar ceva nedesluşit, ieşi încet din odaie.
Să nu crezi că e înger, n-o lua de pe pământ…
cânta în salon basul. Puţin după aceea bihunca de curse a lui Kriukov alerga, hurducându-se, pe drumul plin de praf.
Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3832, 29 octombrie. Semnată: An. Cehov. A intrat în culegerea: An. Cehov, „Povestiri”, Sankt-Petersburg, 1888, precum şi în ediţiile ulterioare ale aceleiaşi culegeri. A fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1901, vol. IV. Publicăm textul din 1901.
„Mocirlă” a intrat în culegerea „Povestiri” şi în culegerea de opere – cu unele modificări fără importanţă.
La 13 decembrie 1886, Cehov a trimis povestirea, decupată din ziar, prietenei sale M. V. Kiseleva (Cehov îşi petrecuse verile anilor 1885, 1886 şi 1887 la Babkino, conacul Kiselevilor). La sfârşitul lui 1886, M. V. Kiseleva i-a răspuns lui Cehov o scrisoare lungă:
«…Foiletonul pe care mi l-ai trimis nu mi-a plăcut deloc, dar absolut deloc, deşi sunt convinsă că foarte, foarte puţină lume va fi de părerea mea. Povestirea e bine scrisă. Bărbaţii care vor citi-o vor regreta că soarta nu le-a scos şi lor în cale o Suzană ca aceea, care să ştie să le aţâţe poftele animalice; femeile o vor invidia în taină, iar cea mai mare parte din public o va citi cu interes şi va spune: „Bine mai scrie Cehov ăsta, halal să-i fie!” Poate că eşti mulţumit şi de cele 115 ruble, pe care le-ai câştigat, şi de părerile de mai sus – însă mie personal mi-e necaz că un scriitor de calitatea dumitale, adică atât de înzestrat de Dumnezeu, îmi arată numai „o grămadă de bălegar”. Lumea e plină de mocirle, de ticăloşi şi de ticăloase, şi ştim câtă scârbă ne stârnesc toate acestea. În schimb câtă recunoştinţă avem faţă de scriitorul care, după ce ne poartă prin duhoarea mormanelor de bălegar, scoate deodată la iveală din ele un bob de mărgăritar! Dumneata nu eşti miop şi poţi foarte bine să găseşti acest bob de mărgăritar. Atunci, de ce ne arăţi numai grămada de bălegar? Dă-mi mărgăritarul, pentru ca mintea mea să nu mai păstreze imaginea mocirlei înconjurătoare! De la dumneata am dreptul să cer acest lucru. Cât despre cei care nu sunt în stare să apere demnitatea omului şi să-l deosebească de animalele cu patru picioare – eu una n-o să-i citesc… Poate că ar fi fost mai bine să tac, dar simt o mare nevoie să te cert şi pe dumneata, şi pe acei redactori mizerabili care îţi strică talentul cu atâta dezinvoltură. Să fi fost eu redactor, îţi ciopârţeam foiletonul – şi asta spre binele dumitale, deoarece… orice ai spune, foiletonul nu face nici două parale. Lasă-i pe cei săraci cu duhul şi năpăstuiţi de soartă să scrie asemenea opere (vorbesc de conţinut), pe scribi de talia lui Okreit, Aloe şi tutti quanti incapabilii.”
Critica aceasta l-a îndemnat pe Cehov să-şi exprime, în scrisoarea de răspuns din 14 ianuarie 1887, punctul lui de vedere principial asupra sarcinilor creaţiei literare şi asupra îndrumării literaturii moderne.
„Mai înainte de toate – scria el – şi mie, ca şi dumitale, nu-mi place genul de literatură despre care discutăm. Ca cititor şi ca cetăţean, mă feresc bucuros de ea. Însă, dacă o să-mi ceri o părere sinceră şi cinstită în această privinţă, o să-ţi răspund că problema dreptului ei la existenţă este deschisă şi n-a fost încă soluţionată de nimeni… De aceea i se zice beletristicii beletristică, pentru că arată viaţa aşa cum este în realitate. Scopul ei este adevărul netăgăduit şi cinstit. A-i reduce însărcinările, supunând-o unei ocupaţii ca aceea de a pescui perle, este tot atât de nefast pentru literatură cum ar fi dacă l-ai obliga pe Levitan să deseneze un copac, poruncindu-i să nu ne arate nici coaja lui murdară, nici frunzişul îngălbenit… Pentru chimişti, nimic nu e murdar pe pământ. Scriitorul trebuie să fie tot atât de obiectiv ca şi chimistul: să renunţe la subiectivismul lui de toate zilele şi să înţeleagă că grămezile de bălegar au un rol de seamă în peisaje şi că viciile fac şi ele parte din viaţă ca şi virtuţile.”
