Ssst!…

Ivan Egorovici Kjasnuhin ^cccxxv , ziarist de mâna a doua, se întoarce acasă noaptea târziu, încruntat, grav şi foarte preocupat. Are o mutră, de parcă s-ar aştepta să i se facă o percheziţie sau s-ar gândi să se sinucidă. După ce se plimbă câţiva paşi prin odaie, se opreşte, îşi zburleşte părul cu mâna şi începe să vorbească, cu tonul lui Laerte când se pregătea să-şi răzbune sora:

— Sunt distrus, mi-e sufletul sfârşit, mi-e inima grea, şi totuşi trebuie să mă aşez şi să scriu! Şi asta se mai cheamă viaţă? De ce n-a descris încă nimeni discordanţa chinuitoare din sufletul scriitorului, atunci când e nevoit să înveselească mulţimile, deşi e trist, sau să verse lacrimi, deşi e vesel? Vreau, nu vreau, trebuie să fiu vesel, nepăsător, spiritual! Da’ ia închipuiţi-vă că am şi eu un necaz, sau că sunt bolnav, sau să presupunem că-mi moare copilul, sau îmi naşte nevasta?…

Şi toate acestea le spune ridicând pumnul şi dându-şi ochii peste cap… După aceea se duce în dormitor şi o trezeşte pe nevastă-sa.

— Nadia, îi zice, eu mă apuc de scris… Vezi să nu mă deranjeze nimeni. E imposibil să scriu când urlă copiii sau când sforăie bucătăresele… Şi vezi să am ceai şi… un biftec, dacă se poate… Tu ştii că fără ceai eu nu pot să scriu… Numai ceaiul îmi dă putere de muncă…

După ce se întoarce în odaia lui, Krasnuhin începe să se dezbrace. Îşi scoate încet surtucul, vesta şi cizmele, apoi, cu o expresie de nevinovăţie ofensată, se aşază la masa de scris.

Acolo, nimic nu e întâmplător sau banal. Totul, până la cel mai neînsemnat bibelou, poartă pecetea unei alegeri bine chibzuite şi a unei aspre rânduieli: busturile în miniatură şi fotografiile marilor scriitori, vraful de ciorne, volumul lui Bielinski cu o pagină îndoită la colţ, un occipital care-i serveşte de scrumieră, ziarul împăturit la întâmplare parcă, dar aşa fel încât să se vadă pasajul subliniat cu creion albastru, ca şi însemnarea de pe margine, scrisă cu litere mari: „Ce mârşăvie!” Tot acolo sunt şi vreo zece creioane bine ascuţite şi tocuri cu peniţe noi, pregătite din timp, se vede, pentru ca nicio întâmplare dinafară – cum ar fi de pildă o peniţă stricată – să nu întrerupă măcar o clipă avântul liber, creator…

Krasnuhin se lasă pe spătarul scaunului şi, închizându-şi ochii, se cufundă în meditarea temei… O aude pe nevastă-sa lipăind cu papucii şi făcând surcele pentru samovar. Parcă nu s-ar fi trezit bine din somn, deoarece mereu scapă din mână când capacul samovarului, când cuţitul. Curând se aude vâjâitul samovarului şi sfârâitul fripturii în tigaie. Femeia nu mai termină de făcut surcele şi de trântit capacele, portiţele şi roţile de la plită. Deodată Krasnuhin tresare, deschide ochii speriat şi începe să adulmece aerul.

— Doamne, Dumnezeule, dar mă bate mangalul la cap! geme el încreţindu-şi faţa a suferinţă. Mă bate mangalul! Femeia asta nesuferită şi-a pus în gând să mă intoxice! Spuneţi-mi, pentru Dumnezeu, pot eu să scriu în aceste condiţii?…

Şi aleargă la bucătărie, unde izbucneşte în lamentări dramatice. Când, ceva mai târziu, călcând încet în vârful picioarelor, nevastă-sa îi aduce un pahar cu ceai, îl găseşte ca şi înainte, în fotoliu, cu ochii închişi, cufundat în tema lui. Nu se clinteşte din loc. Îşi ciocăneşte uşurel fruntea cu două degete şi se face că nici nu observă prezenţa femeii… Pe faţa lui, ca şi adineauri, stăruie aceeaşi expresie de nevinovăţie ofensată.

Înainte de a scrie titlul, Krasnuhin cochetează cu el însuşi, face graţii şi se strâmbă ca o fată tânără care a primit în dar un evantai scump: îşi apasă tâmplele, se ghemuieşte, strângându-şi picioarele sub fotoliu de parcă l-ar durea, apoi îşi închide ochii pe jumătate, galeş, ca motanul de pe canapea… În sfârşit, întinde mâna spre călimară, dar nu fără oarecare şovăială şi, cu un aer de parcă şi-ar semna sentinţa de moarte, scrie titlul…

— Mamă, dă-mi apă! aude de dincolo glasul băiatului.

— Ssst! face mama. Tata scrie! Ssst…

Tata scrie repede-repede, fără ştersături şi fără opriri, abia reuşind să întoarcă foile. Busturile şi portretele scriitorilor celebri se uită neclintite la peniţa lui, care aleargă grăbită, şi parcă îşi spun: „Ehei, frate, dar ştii că ai căpătat o îndemânare!…”

— Ssst! scârţâie peniţa.

— Ssst! fac şi scriitorii, tresărind odată cu masa de scris lovită cu genunchiul.

Deodată, Krasnuhin se îndreaptă din mijloc, pune condeiul jos şi trage cu urechea… Se aude o şoaptă domoală şi monotonă… Foma Nikolaevici, chiriaşul din odaia vecină, îşi face rugăciunea.

— Ascultă! strigă Krasnuhin. Eşti bun să te închini mai încet? Mă împiedici de la scris!

— Iertaţi-mă, îi răspunde Foma Nikolaevici, cu umilinţă.

— Ssst!

După ce-şi aşterne slova pe cinci pagini, Krasnuhin se întinde şi se uită la ceas.

— Doamne, dar e ora trei! geme el. Toată lumea doarme, numai eu… numai eu trebuie să muncesc!

Distrus, obosit, cu capul aplecat pe un umăr, se duce în dormitor, îşi trezeşte nevasta şi-i spune, cu glas sfârşit:

— Nadia, mai fă-mi un ceai! Mă… mă simt cam slăbit!

Krasnuhin scrie până la ora patru, şi ar scrie bucuros şi până la şase dacă nu i s-ar fi epuizat tema. Cochetăria şi graţiile pe care le face faţă de sine însuşi şi faţă de obiectele neînsufleţite, departe de orice ochi iscoditori şi indiscreţi, despotismul şi tirania pe care le exercită asupra micului furnicar aruncat de soartă sub oblăduirea lui – acestea sunt sarea şi mierea vieţii sale. Şi trebuie să ştiţi că despotul de aici, de acasă, nu seamănă deloc cu omuleţul mărunt, umilit, tăcut şi incapabil pe care ne-am deprins să-l întâlnim prin redacţii!

— Sunt aşa de obosit, încât nu cred că o să pot dormi… zice el culcându-se în pat. Munca noastră, această blestemată şi ingrată muncă silnică, nu oboseşte atât trupul, cât sufletul… Ar trebui să iau un pic de bromură de potasiu… Of, numai Dumnezeu ştie că dacă n-ar fi familia, de mult aş fi lăsat dracului meseria asta… Să scrii la comandă! E groaznic…

Krasnuhin doarme până la ora douăsprezece sau chiar până la unu, somn adânc şi sănătos… O, şi cum ar mai dormi încă, ce visuri ar visa şi ce avânt şi-ar lua dacă ar ajunge un scriitor vestit, un redactor cunoscut, sau măcar un editor de seamă!

— Tata a scris toată noaptea! şopteşte nevasta lui, făcând o mutră speriată. Ssst!

Nimeni nu îndrăzneşte să vorbească, să umble, să bocănească. Somnul lui e sfânta-sfintelor, a cărei profanare vinovatul ar plăti-o scump…

— Ssst! se aude prin casă. Ssst!

Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 46, 15 noiembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova, 1887, şi în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.

În vederea includerii în culegerea de opere, schiţa a suferit modificări stilistice.