Soţul

Fiind în manevre, regimentul de cavalerie din N. poposi pe noapte în orăşelul K., capitală de judeţ. Un eveniment ca acesta – cartiruirea pentru noapte a domnilor ofiţeri – tulbură şi pune în mişcare pe toată lumea. Băcanii visează să scape de salamul învechit şi ruginiu şi de „cele mai fine” sardele care zac de zece ani în rafturile lor, birturile şi celelalte localuri nu se mai închid până dimineaţa, comandantul cercului de recrutare, secretarul lui şi toată garnizoana îşi îmbracă tunicile cele mai noi, poliţia aleargă zăpăcită în toate părţile, iar cucoanele, pur şi simplu, îşi pierd capul.

Auzind că se apropie regimentul, cucoanele din orăşel îşi lăsară tingirile cu dulceaţă pe foc şi, uitând că erau nepieptănate, şi numai în capot, ieşiră grăbite pe la porţi, să-l întâmpine. Respirând greu şi tremurând de emoţie ascultau, fără să se mai sature, marşul militar. Dacă te-ai fi uitat la feţele lor palide şi înfrigurate, ţi-ai închipuit că marşul acela venea de-a dreptul din cer, nu din goarnele soldaţilor.

— Vine regimentul! strigau fericite. Vine regimentul!

Dar ce nevoie aveau ele de regimentul acela necunoscut, care picase acolo din întâmplare şi trebuia să plece a doua zi în zori?… Ceva mai târziu, în timp ce domnii ofiţeri stăteau în mijlocul pieţii cu mâinile la spate, căutând să rezolve problema cartiruirii, cucoanele se adunaseră la soţia judecătorului de instrucţie şi bârfeau pe întrecute regimentul. Aflaseră, Dumnezeu ştie când şi de unde, că domnul comandant e însurat dar nu trăieşte cu nevastă-sa, că soţia ajutorului de comandant naşte în fiecare an câte un copil mort, că adjutantul e îndrăgostit fără nădejde de o contesă şi că o dată a încercat chiar să se sinucidă. Ştiau tot. Aşa, când trecu pe sub ferestre un soldat ciupit de vărsat şi îmbrăcat cu rubaşcă roşie, cucoanele ştiau fără greş că era ordonanţa sublocotenentului Rîmzov şi că alerga prin oraş, căutând să ia pe datorie rachiu englezesc pentru stăpânu-său. Cu toate că nu-i văzuseră pe ofiţeri decât din treacăt şi numai pe la spate, afirmau cu convingere că niciunul nu era frumuşel şi interesant… După ce se săturară de bârfit, cerură să vină numaidecât comandantul cercului de recrutare şi membrii comitetului de conducere a clubului şi le dădură poruncă să organizeze cu orice preţ o serată dansantă.

Dorinţa li se împlini. Pe la nouă seara, fanfara militară cânta de zor în stradă, în faţa clubului, iar înăuntru ofiţerii dansau cu doamnele din orăşel. Femeile parcă prinseseră aripi. Ameţite de dans, de muzică şi de zăngănitul pintenilor, se dăruiau cu tot sufletul acestor cunoştinţe trecătoare, uitând cu totul de civilii lor. Părinţii şi bărbaţii, trecuţi pe ultimul plan, stăteau îngrămădiţi în vestibul, în faţa unui bufet sărăcăcios. Toţi aceşti casieri, secretari şi inspectori, vlăguiţi, stângaci şi încuiaţi, erau conştienţi de mediocritatea lor şi nici măcar nu îndrăzneau să intre în sală, mulţumindu-se să privească de departe cum nevestele şi fetele lor dansează cu locotenenţii cei subţirei şi sprinteni.

Printre soţi se afla şi accizarul Kirill Petrovici Şalikov ^cclxxxix , un tip mărginit şi veninos, veşnic beat, cu capul mare tuns chilug şi cu buzele groase şi răsfrânte. Urmase pe vremuri universitatea, îl citise pe Pisarev şi pe Dobroliubov, cântase, dar acum nu mai era decât un funcţionar cu grad de asesor de colegiu şi, cum spunea el singur, atâta tot. Stătea în picioare, rezemat de tocul uşii şi nu-şi mai lua ochii de la nevastă-sa, Anna Pavlovna – o femeie de vreo treizeci de ani, brună şi mărunţică, cu nasul lung şi cu bărbia ascuţită, pudrată şi încorsetată – care dansa fără odihnă, de credeai că o să cadă din picioare, însă dansul îi obosise numai trupul, nu şi sufletul… Toată fiinţa ei strălucea de însufleţire şi de încântare. Pieptul îi palpita de emoţie, obrajii îi ardeau şi toate mişcările ei erau line şi languroase. Se vedea bine că, în timp ce dansa, îşi aducea aminte de trecut, de trecutul acela îndepărtat, când dănţuia la pension visând o viaţă de lux, o viaţă plină de încântare, încredinţată că o să se mărite, negreşit, cu un baron sau cu un prinţ.

Accizarul se uita la ea şi se încrunta, furios. Nu era gelos, dar în primul rând era supărat că, din pricina balului, n-avea unde să joace cărţi. În al doilea rând, nu putea suferi fanfara. În al treilea, i se părea că domnii ofiţeri aveau o atitudine prea indiferentă şi dispreţuitoare faţă de civili şi, în sfârşit, îl scotea din fire şi-l indigna – şi acesta era motivul principal – expresia aceea de fericire de pe faţa nevestei sale…

— Ţi-e şi scârbă să te uiţi! bombănea el. Ca mâine împlineşte patruzeci de ani, are o mutră de maimuţă şi ia te uită ce s-a mai pudrat, ce s-a mai pieptănat, ba şi-a pus şi corsetul! Cochetează, face graţii şi i se pare că grozav îi mai stă de bine!… O, cât sunteţi de frumoasă!

Anna Pavlovna era atât de răpită de dans, încât nu găsea timp să se uite măcar o singură dată la bărbatul ei.

— Cred şi eu că nu le mai arde de noi, mujicii! bombănea accizarul, acru. Ne-au trecut pe linie moartă… Ce suntem noi decât nişte urşi, acolo, nişte fosile! Pe când dumneaei e regina balului. Şi se ţine încă aşa de bine, că până şi ofiţerii îi fac curte. Te pomeneşti că-i mai arde şi de amor…

În timp ce perechile jucau mazurca, faţa accizarului se strâmbă de mânie. Anna Pavlovna dansa cu un ofiţer brun, cu ochii bulbucaţi şi cu pomeţi de tătar. Ofiţerul îşi mişca picioarele cu seriozitate şi cu avânt, dar, luându-şi un aer grav, le arunca aşa fel încât părea o paiaţă trasă de sfoară. Iar Anna Pavlovna, palidă şi tremurătoare, mlădiindu-se languros şi dându-şi ochii peste cap, se silea să dea impresia că abia atinge pământul. Şi se vede că într-adevăr i se părea că nu mai este pe pământ, acolo, la clubul judeţean, ci undeva departe, departe de tot, în nori! Nu numai faţa, ci tot trupul ei arăta că e în culmea încântării… Iar accizarul nu-şi mai găsea locul: simţea nevoia să-şi bată joc de marea ei fericire, s-o facă să înţeleagă că ea, Anna Pavlovna, a uitat pe ce lume se află şi că viaţa nu e chiar atât de frumoasă cum i se pare ei acum, în clipele acestea de beţie…

— Lasă că-ţi arăt eu zâmbet de fericire! bombănea el. Ai uitat că nu mai eşti fată de pension? O mutră bătrână ca tine trebuie să înţeleagă că şi-a trăit traiul…

Şi o năvală de sentimente josnice: ură, invidie, amor propriu rănit şi acea mizantropie provincială meschină, care se naşte în sufletul micilor funcţionari ca urmare a beţiei şi a vieţii sedentare, se treziră în el şi începură să colcăie ca şoarecii… Aşteptă să se termine mazurca, apoi intră în sală şi se îndreptă spre nevastă-sa. În vremea asta, Anna Pavlovna stătea de vorbă cu cavalerul ei şi-i povestea, făcându-şi vânt cu evantaiul şi privindu-l cochetă, printre gene, cum dansa ea, pe vremuri, la Petersburg. (Îşi strângea guriţa în chip de inimioară şi vorbea din vârful buzelor: „La noi, la Piutiursbiurg…”)

— Aniuta, hai acasă! zise accizarul răguşit.

Văzându-l lângă ea, Anna Pavlovna tresări, de parcă atunci îşi aducea aminte că are un bărbat, apoi se înroşi toată: îi era ruşine că bărbatul ei era aşa de fără vlagă, aşa de ursuz – un bărbat ca oricare altul…

— Hai acasă! repetă accizarul.

— De ce? Doar nu-i târziu.

— Ba te rog să mergi acasă! repetă accizarul răspicat, încruntându-se cu răutate.

— De ce? S-a întâmplat ceva? se tulbură Anna Pavlovna.

— Nu s-a întâmplat nimic, dar aşa vreau eu: să mergi imediat acasă… Aşa vreau – şi basta! Prin urmare, fără multă vorbă te rog!

Anna Pavlovna nu se temea de bărbatul ei, dar îi era ruşine de ofiţerul care se uita la el cu mirare şi cu ironie. Se ridică şi se trase mai la o parte cu accizarul ei.

— Ce te-a apucat? se porni ea. De ce să merg acasă? Doar încă nu-i nici unsprezece!

— Aşa vreau eu – şi basta! Să faci bine să mergi.

— Ia lasă prostiile! N-ai decât să te duci singur, dacă vrei.

— Atunci să ştii că fac scandal!

Accizarul vedea cum expresia de fericire dispare treptat de pe faţa femeii, că-i e ruşine şi că suferă, şi parcă se simţi mai uşurat.

— Ce nevoie ai de mine chiar acum? îl întrebă ea.

— N-am nicio nevoie de tine, dar vreau să mergi acasă. Vreau – şi basta!

La început, Anna Pavlovna nici nu voi să audă de plecare, apoi îl rugă s-o mai lase măcar jumătate de ceas, iar la urmă, fără să ştie singură pentru ce, începu să-şi ceară iertare şi să se jure. Şi toate acestea în şoaptă şi cu zâmbetul pe buze, ca nu cumva să creadă cei din jur că ar avea vreo neînţelegere cu bărbatul ei. Căută apoi să-l asigure că n-o să mai stea mult – numai zece minute, numai cinci minute… Dar accizarul nu se lăsă înduplecat.

— Cum pofteşti, n-ai decât să rămâi. Dar să ştii că fac scandal!

În timp ce vorbea cu bărbatul ei, Anna Pavlovna se trăsese la obraz, slăbise şi parcă îmbătrânise. Palidă, muşcându-şi buzele şi abia stăpânindu-şi plânsul, trecu în vestibul şi începu să se îmbrace…

— Dar unde plecaţi? se mirau cucoanele din orăşel. Anna Pavlovna, drăguţă, unde te duci?

— O doare capul, – răspunse în locul ei accizarul.

Ieşind de la club, soţii se îndreptară spre casă fără să scoată o vorbă. Accizarul păşea în urma neveste-sii şi, în timp ce se uita la fiinţa aceea încovoiată, umilită şi frântă de durere, îşi aducea aminte de expresia de fericire care-l scosese din minţi la club. Iar conştiinţa că acea fericire dispăruse îi umplea sufletul de sentimentul biruinţei. Era vesel, era încântat – şi totuşi parcă-i lipsea ceva: ar fi vrut să se întoarcă la club şi să facă aşa fel ca toţi cei de acolo să fie plictisiţi şi amărâţi şi să-şi dea seama cât de ştearsă şi de mizerabilă e viaţa, mai ales când mergi pe stradă în beznă, când auzi cum îţi plescăie noroiul sub picioare şi ştii că mâine dimineaţă, când te trezeşti, nu te aşteaptă altceva decât votca şi jocul de cărţi… Ce grozăvie, Doamne!

Anna Pavlovna abia îşi târa picioarele… Era încă sub vraja dansului, a muzicii, a conversaţiilor uşoare, a strălucirii şi freamătului sălii de bal. Mergea şi se întreba: de ce o pedepsise Dumnezeu aşa de crud? Se simţea tristă şi umilită, iar ura pe care i-o stârneau paşii grei ai bărbatului o înăbuşea. Tăcea, căutând să găsească cel mai insultător, cel mai veninos şi mai usturător cuvânt, ca să i-l arunce în obraz. Dar în acelaşi timp îşi dădea seama că pe accizarul ei nicio vorbă nu-l putea atinge. Ce-i păsa lui de vorbe? O situaţie mai deznădăjduită n-ar fi putut născoci nici cel mai înverşunat duşman…

Iar în vremea asta, orchestra cânta înainte şi întunericul nopţii era plin de melodii, care de care mai pătimaşe şi mai săltăreţe.

Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 32, 9 august. Titlul: Accizarul. Semnată: A. Cehonte. După ce a fost revizuită şi i s-a schimbat titlul, s-a retipărit în revista „Jurnal dlea vseh” ^ccxc , 1898, nr. 12. A fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1899, vol. 1. Publicăm textul din 1899.