Pe întuneric

O muscă, nici mare, nici mică, intră în nasul substitutului de procuror, consilierul Gaghin. O fi mânat-o curiozitatea, o fi nimerit acolo din nechibzuinţă, sau numai din cauza întunericului? Ceea ce e sigur, e că nasul lui nu suferi prezenţa unui corp străin şi, imediat, dădu semnalul de alarmă. Gaghin strănută, strănută din toată inima, cu un fel de şuierat asurzitor şi atât de puternic, încât patul se cutremură şi slobozi un zgomot de arc destins. Maria Mihailovna, soţia lui Gaghin, o femeie blondă, voinică şi grasă, tresări şi ea şi se trezi. Deschise ochii în întuneric, oftă şi se întoarse pe cealaltă parte. Peste vreo cinci minute se întoarse din nou, îşi strânse ochii mai tare, dar nu mai putu să adoarmă. După ce mai oftă o dată şi se mai învârti de pe o parte pe alta, se ridică, trecu peste bărbatul ei şi, punându-şi papucii, se duse la fereastră.

Afară era întuneric. Nu se vedeau decât umbrele copacilor şi acoperişurile negre ale şoproanelor. La răsărit cerul abia începea să pălească, dar până şi paloarea aceea era gata să fie cuprinsă de nori. Liniştea stăpânea văzduhul adormit şi cufundat în întuneric. Tăcea şi paznicul vilelor, deşi era plătit anume ca să tulbure pacea nopţii, tăcea până şi cristeiul – singura sălbăticiune înaripată căreia nu-i păsa de vecinătatea vilegiaturiştilor veniţi din capitală.

Maria Mihailovna însă tulbură toată această linişte. Cum stătea la fereastră şi se uita în curte, începu deodată să ţipe: i se păruse că dinspre grădiniţa cu plopul firav şi tuns, se strecura spre casă o umbră neagră. La început crezu că era vreo vacă sau vreun cal, însă, după ce se frecă la ochi, desluşi bine umbra unui bărbat.

I se păru apoi că umbra aceea neagră se apropie de fereastra bucătăriei şi, după ce rămase puţin locului, stând pesemne la îndoială, puse un picior pe cornişă şi… dispăru în întunericul ferestrei.

„Un hoţ!” îi trecu prin minte şi se făcu palidă ca moartea.

Într-o clipă văzu înaintea ochilor tabloul de care se tem atât de mult vilegiaturistele: hoţul intră în bucătărie, din bucătărie trece în sufragerie… argintăria e în dulap… apoi în dormitor… un topor… o faţă înspăimântătoare de bandit… bijuteriile… Genunchii i se îndoiră şi simţi cum îi trec fiori de-a lungul spinării.

— Vasea! îl zgâlţâi ea pe bărbatul ei. Basile! Vasili Prokofici! Doamne, parcă-i mort! Basile, trezeşte-te, te rog!

— Ce este? mârâi substitutul de procuror, trăgând aer în piept şi scoţând nişte zgomote de parcă rumega.

— Trezeşte-te, pentru Dumnezeu! A intrat un hoţ în bucătărie! Stăteam la fereastră şi mă uitam afară, când deodată văd pe cineva sărind pe geam în bucătărie! De acolo o să se furişeze în sufragerie… şi lingurile de argint sunt în dulap! Basile! Doar anul trecut tot aşa au intrat la Mavra Egorovna…

— Ce?… Ce vrei?

— Doamne, uite-l că n-aude! Dar pricepe odată, zăpăcitule, că mai adineauri am văzut cum a intrat un om în bucătărie la noi! Pelagheia o să se sperie şi… şi argintăria e în dulap!

— Fleacuri!

— Basile, dar eşti nesuferit! Eu îţi spun că suntem în primejdie şi tu dormi şi mârâi! Ce vrei? Să ne prade şi să ne căsăpească?

Substitutul de procuror se ridică încet şi se aşeză pe pat, căscând de gândeai că sparge văzduhul.

— Dracu’ ştie ce fel de oameni sunteţi! bombăni el. Să n-aibă omul parte de linişte nici măcar noaptea! Mă treziţi, aşa, pentru toate fleacurile!

— Dar îţi jur, Basile, că am văzut cu ochii mei cum a intrat un om pe fereastră!

— Ei, şi ce-i cu asta? N-are decât să intre… Nici vorbă că e pompierul care vine la Pelagheia.

— Cum?… Ce-ai spus?

— Am spus că trebuie să fie pompierul care vine la Pelagheia.

— Cu atât mai rău! strigă Maria Mihailovna. Mult mai rău decât dacă era un hoţ! În casa mea, eu nu permit asemenea cinism!

— Ia te uită la ea ce virtuoasă-i!… Nu permite cinism… Dar ce, asta înseamnă cinism? De ce întrebuinţezi fără rost cuvinte străine? Trebuie să ştii, doamnă, că aşa a fost de când lumea, că ăsta e un lucru consfinţit prin tradiţie. Că doar de aceea e pompier, ca să umble după bucătărese!

— Nu, Basile! înseamnă că nu mă cunoşti! Nici nu-mi trece prin minte să permit în casa mea… aşa ceva! Te rog să faci bine să te duci imediat la bucătărie să-i porunceşti să se care! Imediat!… Iar mâine o să-i spun Pelagheiei să nu-şi mai permită în viitor asemenea lucruri! Când o să mor eu, n-ai decât să îngădui cinism în casa dumitale. Acum însă, nu-ţi dau voie! Du-te, te rog!

— Drrace!… mârâi Gaghin cu necaz. Dar judecă şi tu, cu creierul tău microscopic de muiere: ce să caut eu acolo?…

— Basile, mă faci să leşin!

Gaghin scuipă, îşi luă papucii, mai scuipă o dată, apoi plecă spre bucătărie. Era întuneric, ca într-un butoi înfundat, şi substitutul de procuror trebuia să meargă dibuind. În drum, nimeri uşa de la odaia copiilor şi o trezi pe dădacă.

— Vasilisa, o întrebă el, mi-ai luat aseară halatul să-l cureţi. Unde l-ai pus?

— L-am dat Pelagheiei, boierule, să-l cureţe ea.

— Ce înseamnă bătaia asta de joc? Luaţi lucrurile, dar de pus la loc nu le mai puneţi!… Poftim, acum sunt nevoit să umblu fără halat.

Intră în bucătărie şi se îndreptă spre lada de sub poliţa cu cratiţe, unde dormea bucătăreasa.

— Pelagheia! începu el, pipăindu-i umărul şi zgâlţâind-o. Ascultă tu, Pelagheia! De ce te prefaci? Că doar nu dormi! Cine-a intrat mai adineauri la tine pe fereastră?

— Iaca, asta-i bună! A intrat pe fereastră! Da’ cine era să intre?

— Ascultă… nu mai face pe proasta! Mai bine spune-i puşlamalei tale să se care fără multă vorbă. Auzi? N-are ce căuta aici!

— Sunteţi în toate minţile, boierule? Asta-i bună!… Aţi găsit o proastă ca mine… că mă zbucium, alerg cât e ziulica de mare, n-am nici când să-mi trag răsufletul… şi noaptea să am parte de asemenea vorbe!… Trăiesc din patru ruble pe lună… cu zahărul şi cu ceaiul meu… şi n-am de la nimeni oleacă de cinste, numai vorbe de ocară!… Am fost în serviciu şi pe la negustori, dar o ruşine ca asta nu mi-a fost dat să păţesc!

— Ei, lasă, lasă… n-o mai face pe mironosiţa! Fă bine şi spune-i soldăţoiului tău să plece fără multă vorbă. M-ai auzit?

— Faci mare păcat, boierule, urmă Pelagheia şi în glasul ei tremurau lacrimi. Sunteţi boier cu carte… sunteţi nobil, da’ nu vreţi să înţelegeţi că poate şi noi… de, cu necazurile noastre… cu viaţa noastră păcătoasă… Şi femeia începu să plângă. De obijduit ne poate obijdui oricine, da’ de apărat nu ne apără nimeni…

— Ei, haide, haide… că mie prea puţin îmi pasă! Cucoana m-a trimis. Din partea mea, n-ai decât să-l laşi şi pe Aghiuţă să-ţi intre pe fereastră! Pe mine nu mă priveşte.

Substitutului de procuror nu-i rămânea altceva de făcut decât să recunoască că n-avea niciun drept să-i ia acest interogatoriu şi că era mai cuminte să se întoarcă la nevastă-sa.

— Ascultă, Pelagheia, zise el. Mi-ai luat să-mi cureţi halatul. Unde l-ai pus?

— Vai, boierule, iertaţi-mă, am uitat să vi-l pun pe scaun! L-am agăţat într-un cui, lângă cuptor…

Pe pipăite, Gaghin îşi găsi halatul, îl îmbrăcă şi o luă, încet, îndărăt spre dormitor.

După plecarea bărbatului ei, Maria Mihailovna se culcă în pat şi începu să aştepte. Rămase câteva minute liniştită, pe urmă o cuprinse neliniştea.

„Ce tot umblă bâjbâind pe acolo? se gândi ea. Bine-ar fi să fie cinicul acela… Dar dacă-i vreun hoţ?”

Şi închipuirea îi aduse înaintea ochilor alt tablou: substitutul intră în bucătăria întunecoasă… o lovitură cu muchea securii… o baltă de sânge… şi bărbatul ei moare, fără să aibă măcar când scoate un strigăt!…

Trecură aşa cinci minute, cinci şi jumătate, şase… Pe fruntea femeii începură să se adune broboane reci.

— Basile! strigă ea. Basile!

— De ce strigi? Sunt aici… auzi atunci glasul şi paşii bărbatului. Ce, te taie cineva?

Şi substitutul de procuror se apropie şi se aşeză pe marginea patului.

— N-am găsit pe nimeni, zise el. Ţi s-a părut, femeie anapoda ce eşti!… Poţi să fii liniştită, tâmpita de Pelagheia e tot atât de virtuoasă ca şi stăpână-sa. Grozav mai eşti de fricoasă! Grozav mai eşti de…

Şi substitutul de procuror începu să-şi cicălească nevasta. I se speriase somnul şi nu mai avea chef de dormit.

— Straşnic mai eşti de fricoasă! râdea el. Du-te mâine la doctor, să-ţi prescrie un tratament împotriva halucinaţiilor. Eşti psihopată, asta-i!

— Miroase a catran… făcu deodată nevastă-sa.

— A catran, sau parcă a… a ceapă, sau… a ciorbă!

— Mda… Se simte ceva în aer… Ştii, nu-mi mai este domn! Să aprind lumânarea… Unde-s chibriturile? Să-ţi arăt şi fotografia procurorului general de la Curtea de Apel. Ieri şi-a luat rămas-bun de la noi şi ne-a dat la fiecare câte o fotografie. Cu autograf…

Gaghin trase un chibrit de perete şi aprinse lumânarea. Dar n-apucă să se depărteze un pas de lângă pat, ca să aducă fotografia, când auzi la spatele lui un ţipăt ascuţit, sfâşietor. Întorcându-şi capul, văzu ochii larg deschişi ai nevestei îndreptaţi asupra lui cu nedumerire, cu spaimă şi cu indignare.

— Te-ai dezbrăcat de halat la bucătărie? îl întrebă ea pălind.

— Dar ce este?

— Uită-te la tine!

Substitutul de procuror se uită – şi scoase un strigăt de mirare: în loc de halat, pe umerii lui se legăna o manta de pompier. Cum de ajunsese la el?… Şi în timp ce substitutul căuta un răspuns la această întrebare, nevasta lui îşi imagina alt tablou:

— Înspăimântător, imposibil: întuneric, linişte, şoapte… şi celelalte, şi celelalte…

Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 253, 15 septembrie, la rubrica „Efemeride”, cu subtitlul: („Amintiri din vară). Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova, 1887, apoi în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.

În vederea includerii în culegerea de opere, schiţa a suferit unele abrevieri.