O operă de artă
Ţinând sub braţ un pachet învelit în „Buletinul Bursei” numărul 223, Saşa Smirnov, unicul fiu al unei mame văduve, intră, făcând o mutră acră, în cabinetul doctorului Koşelkov.
— Aha, tânărul nostru cel simpatic! îl întâmpină doctorul. Ei, cum ne mai simţim? Ce mai e nou?
Saşa începu să clipească des, îşi duse mâna la inimă şi zise, cu emoţie în glas:
— Maică-mea vă trimite multe plecăciuni şi mi-a dat în grijă să vă mulţumesc, Ivan Nikolaevici… Sunt singurul fiu al maică-mii şi dumneavoastră mi-aţi salvat viaţa… m-aţi vindecat de o boală grea şi… şi nu ştim amândoi cum să vă mulţumim!
— Lasă astea, tinere! îl întrerupse doctorul, topindu-se de plăcere. N-am făcut decât ceea ce ar fi făcut oricare altul în locul meu.
— Sunt singurul fiu al maică-mii… Suntem săraci şi, bineînţeles, nu putem să vă răsplătim pentru munca dumneavoastră şi… ne simţim aşa de ruşinaţi, domnule doctor, cu toate că, de altfel atât maică-mea cât şi eu… singurul fiu al maică-mii, vă rugăm stăruitor să primiţi, în semn de recunoştinţă… obiectul acesta, care… E un lucru de preţ, un bronz vechi… o operă de artă rară.
— Dar nu trebuia! şi doctorul îşi încreţi fruntea. Pentru ce?
— Nu, vă rog să nu ne refuzaţi, bâiguia înainte Saşa, desfăcând pachetul. Dacă ne refuzaţi, ne supăraţi şi pe mine, şi pe maică-mea… E un obiect foarte frumos… un bronz vechi… Ne-a rămas de la răposatul meu tată şi l-am păstrat ca pe o amintire scumpă… Tatăl meu cumpăra bronzuri vechi şi le vindea apoi pe la amatori… Acum, maică-mea şi cu mine ne ocupăm cu asta…
Saşa despachetă obiectul şi-l aşeză, solemn, pe masă. Era un candelabru, nu prea mare, un brom vechi lucrat artistic. Înfăţişa un grup: două femei, în costumul Evei, stând pe un piedestal într-o poziţie pentru descrierea căreia nu am nici destul curaj şi nici temperamentul necesar. Figurinele zâmbeau cu cochetărie şi, în general, îţi făceau impresia că dacă n-ar fi fost nevoite să susţină fiecare câte unul din braţele candelabrului, ar fi sărit de pe piedestal şi s-ar fi dedat la o orgie atât de înspăimântătoare, că ţi-ar fi ruşine să te şi gândeşti, cititorule!
După ce se uită la dar, doctorul se scărpină încet după ureche, icni şi-şi şterse nasul, nehotărât.
— Da, într-adevăr, e o piesă, admirabilă, mormăi el. Însă, cum să-ţi spun… e prea din cale afară de indecentă… Asta nu mai e nud, ci dracu’ ştie ce…
— Cum, adică?
— Nici şarpele care duce în ispită n-ar fi născocit ceva mai scârbos! A aşeza pe birou o fantasmagorie ca asta ar însemna să-mi spurc toată casa!
— O, dar ce ciudat priviţi dumneavoastră arta, domnule doctor! se supără Saşa. Uitaţi-vă, e un obiect de artă! Are în el atâta frumuseţe şi atâta graţie, încât fără să vrei ţi se umple sufletul de evlavie şi ţi se umezesc ochii! În faţa unei asemenea perfecţiuni, faci abstracţie de tot ce e pământesc… Uitaţi-vă numai câtă mişcare, cât aer, ce expresie!
— Toate astea le înţeleg foarte bine, dragul meu, îl întrerupse doctorul. Dar eu am familie, în birou la mine intră şi copiii mei, mai vin şi cucoane…
— Fără îndoială că dacă privim lucrurile din punctul de vedere al vulgului, zise Saşa, obiectul acesta de înaltă măiestrie artistică se prezintă în altă lumină… Dar, domnule doctor, ridicaţi-vă deasupra vulgului, mai ales că refuzul dumneavoastră ne-ar îndurera adânc, şi pe mine şi pe maică-mea. Sunt singurul fiu al maică-mii… mi-aţi salvat viaţa… Vă oferim obiectul la care ţinem noi mai mult. Însă numai de un lucru îmi pare rău: că n-aveţi şi perechea acestui candelabru…
— Îţi mulţumesc drăguţă şi vă rămân foarte recunoscător… Spune-i mamei dumitale multe plecăciuni din partea mea… însă, gândiţi-vă şi dumneavoastră, aici intră şi copiii mei, vin şi cucoane… În sfârşit, lasă-l să rămână! Oricum, tot n-o să vă pot face să înţelegeţi…!
— Nici n-aveţi ce… se bucură Saşa. Aşezaţi candelabrul colea, lângă vaza asta… Dar ce păcat că n-aveţi şi perechea lui! Mare păcat… Şi acum, rămâneţi cu bine, domnule doctor.
După plecarea tânărului, doctorul se uită mult timp la candelabru, scărpinându-se după ureche şi chibzuind.
„Piesa e admirabilă, fără discuţie, se gândea el, şi ar fi păcat s-o arunc… Pe de altă parte, e cu neputinţă s-o păstrez… Hm!… Ia te uită ce dilemă! Cui aş putea să i-o dau, cui aş putea să i-o fac cadou?”…
După o lungă chibzuinţă, îşi aduse aminte de bunul său prieten, avocatul Uhov, căruia îi rămăsese îndatorat pentru că-i pledase un proces.
— Minunat! decretă doctorul. Ca prieten, îi vine greu să primească bani de la mine, aşa că e cât se poate de nimerit să-i fac un dar. Ia să-i duc lui drăcia asta! Unde mai pui că e şi holtei, şi cam uşuratic…
Şi fără să stea mult la gânduri, doctorul se îmbrăcă, împachetă candelabrul şi se duse la avocatul Uhov.
Îl găsi acasă.
— Salutare, prietene! îi zise el. Am venit la tine… Am venit, frăţioare, să-ţi mulţumesc pentru osteneala pe care ţi-ai dat-o… Bani, ştiu că nu vrei să primeşti. Primeşte atunci măcar fleacul ăsta… ia uite colea, frăţioare… uite ce flecuşteţ minunat!
Când văzu „flecuşteţul”, avocatul se simţi cuprins de un entuziasm de nedescris.
— Într-adevăr, straşnică piesă! şi izbucni în hohote de râs. Măi drăcia dracului, cui i-a venit în minte să născocească asemenea bazaconie? E admirabilă, e încântătoare. Unde ai găsit bijuteria asta?…
După ce i se mai potoli entuziasmul, avocatul se uită speriat spre uşă şi zise:
— Numai că, ştii una, frăţioare? Ia-ţi cadoul înapoi. Nu pot să-l primesc…
— De ce? se sperie doctorul.
— Pentru că, vezi… la mine vine câteodată şi mama, vin clienţi… şi pe urmă, chiar şi de servitori mi-ar fi ruşine!
— Nu, nu, nu!… Nu se poate să mă refuzi! şi doctorul se apără cu mâinile. Asta ar fi curată porcărie din partea ta! E o piesă unică… uite ce mişcare… ce expresie… Nici nu vreau să aud! M-aş supăra grozav!
— Măcar să fi fost, cât de cât, îmbrăcate… sau să le fi pus măcar câte o frunză de viţă…
Dar doctorul se apără şi mai tare cu mâinile, ieşi grăbit de la Uhov şi, încântat că reuşise să scape de candelabru, se urcă într-o birjă şi se întoarse acasă…
După plecarea lui, avocatul cercetă candelabrul, îl pipăi cu degetele peste tot şi, ca şi doctorul, îşi frământă mult timp mintea întrebându-se ce să facă cu el.
„Obiectul e straşnic, îşi zicea, şi-ar fi păcat să-l arunc. Iar ca să-l ţin la mine, e prea indecent. Cel mai bun lucru ar fi să-l dăruiesc şi eu cuiva… Uite, am să i-l ofer chiar în seara asta comicului Şaşkin. Îi plac canaliei, asemenea drăcovenii. Şi unde mai pui că spectacolul de astăzi se dă în beneficiul lui…”
Zis şi făcut. În aceeaşi seară, împachetat cu grijă, candelabrul i-a fost oferit comicului Şaşkin. Toată seara cabina artistului a fost luată cu asalt de bărbaţii veniţi să-i admire darul. Toată seara cabina a răsunat de strigăte de entuziasm şi de râsete care se mănau a nechezat de cai. Dacă se apropia de uşă vreo actriţă şi întreba: „Pot să intru?” imediat se auzea glasul răguşit al comicului:
— Nu, nu, măicuţă! Sunt dezbrăcat!
După ce se termină spectacolul, comicul ridică din umeri, îşi înălţă braţele şi strigă:
— Ce să mă fac cu porcăria asta? Că eu stau într-o casă particulară. La mine vin actriţe… Şi, de! Asta nu e o fotografie, s-o poţi ascunde în sertar!
— Eu aş zice s-o vindeţi, domnule, îl sfătui coaforul, în timp ce îl ajuta să se dezbrace. Aproape de aici, în mahala, stă o bătrână care se ocupă cu asta, cumpără bronzuri vechi… Luaţi un birjar şi întrebaţi de Smirnova… toată lumea o cunoaşte.
Comicul îi ascultă sfatul… Două zile mai târziu, doctorul Koşelkov stătea în cabinetul lui şi, cu un deget la frunte, se gândea la acizii fierei. Deodată uşa se deschise şi Saşa Smirnov dădu buzna în odaie. Zâmbea, şi toată făptura lui strălucea de bucurie… Ţinea în braţ un pachet învelit într-un ziar.
— Domnule doctor, începu el gâfâind. Închipuiţi-vă ce fericire! Spre norocul dumneavoastră, am reuşit să găsim perechea candelabrului!… Maică-mea e aşa de încântată… Ştiţi, sunt singurul fiu al maică-mii… iar dumneavoastră mi-aţi salvat viaţa…
Şi tremurând de recunoştinţă, Saşa aşeză candelabrul în faţa lui Koşelkov. Doctorul deschise gura, încercă să zică ceva, dar nu zise nimic: îi pierise glasul.
Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 50, 13 decembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerile „Vorbe nevinovate”, Moscova, 1887 şi în „Povestiri felurite”, ediţia a 2-a, Sankt-Petersburg, 1891. A fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900.
În vederea includerii în culegerea de opere, textul schiţei a suferit mici modificări.
După ce a primit povestirea, N. Leikin i-a scris lui Cehov, la 1 decembrie 1886: «Ultima dumitale schiţă e cât se poate de amuzantă. Cenzorul i-a dat drumul, tăind doar cuvintele „de rai” – balaurul n-are nimic de-a face cu raiul – şi „a scârnăvit-o”. Da, de bucăţi de felul acesta au nevoie revistele noastre umoristice!»
