Oratorul

Într-o dimineaţă frumoasă avea loc înmormântarea lui Kirill Ivanovici Vavilonov ^cccxxx , asesor de colegiu ^cccxxxi , decedat din pricina celor două boli atât de răspândite în ţară la noi: nevasta rea şi alcoolismul. Când cortegiul funebru plecă de la biserică spre cimitir unul dintre colegii răposatului, un oarecare Poplavski ^cccxxxii , se urcă într-o birjă şi plecă în goana mare la prietenul său, Grigori Petrovici Zapoikin ^cccxxxiii , un bărbat încă tânăr şi totuşi destul de cunoscut. Zapoikin, după cum poate că ştiu mulţi dintre cititori, avea talentul rar de a improviza cuvântări la nunţi, la aniversări şi la înmormântări. Era în stare să vorbească oricând: şi când se scula din somn, pe stomacul gol, şi când era mort beat, şi când îl scuturau frigurile. Discursurile lui curgeau uşor şi fără poticneli, aşa cum curge apa de ploaie pe burlan, dar în acelaşi timp erau şi bogate: în vocabularul lui de orator găseai mai multe vorbe duioase decât gândaci de bucătărie într-un tractir! Vorbea totdeauna cu căldură, şi atât de mult, încât uneori, mai cu seamă la nunţile de pe la negustori era nevoie să se recurgă la ajutorul poliţiei ca să-l facă să se oprească!

Poplavski îl găsi acasă.

— La tine am venit, frăţioare! începu el. Îmbracă-te repede şi hai cu mine. A murit unul dintr-ai noştri şi-l petrecem chiar acum în drumul lui spre lumea cealaltă. Şi, vezi bine, trebuie să-i spunem câteva baliverne, aşa, de adio… În tine ne-am pus toată nădejdea! Dacă ar fi murit vreunul mai mărunţel, nu te-am fi necăjit, dar e vorba de un secretar… de un stâlp de cancelarie, cum se zice. Şi, oricum, parcă nu face să-l îngropăm aşa, fără discurs, pe un moţat ca el!

— Aha, secretarul! căscă somnoros Zapoikin. Beţivanul acela, nu?

— Da, beţivanul. Or să ne dea şi blinele, şi gustări… or să-ţi plătească şi birja… Haide, sufleţelule! Trage-i şi tu un discurs, colea, cât mai ciceronian, că n-o să-ţi pară rău!

Zapoikin primi bucuros. Îşi zburli părul, îşi luă un aer melancolic şi ieşi în stradă cu Poplavski.

— L-am cunoscut pe secretarul vostru, zise el, urcându-se în birjă. Era o puşlama şi o bestie, Dumnezeu să-l ierte, cum nu sunt mulţi!

— Nu-i frumos să vorbeşti aşa despre răposaţi, Grişa.

— Adevărat, ai dreptate: aut mortuis, nihil bene ^cccxxxiv ! Totuşi, mare pehlivan era!

Prietenii ajunseră din urmă cortegiul funebru şi se amestecară în mulţime. Răposatul era purtat încet, aşa că până la cimitir cei doi prieteni avură tot timpul să intre în vreo trei tractire şi să dea pe gât câte un păhăruţ pentru odihna sufletului celui trecut în veşnicie.

La cimitir s-a oficiat prohodul. Soacra, nevasta şi cumnata răposatului au plâns mult, după datină. Văduva chiar a strigat, în timp ce coborau sicriul în mormânt: „Lăsaţi-mă la el!” Dar nu şi-a urmat soţul în groapă, amintindu-şi, fără îndoială, de pensie. După ce aşteptă să se facă linişte, Zapoikin făcu un pas înainte, îi învălui pe toţi cei de faţă într-o privire şi începu:

— Să dăm crezare ochilor şi urechilor? N-o fi oare un vis rău sicriul acesta, feţele acestea plânse, bocetele şi suspinele? Dar, vai, nu e vis şi văzul nu ne înşală! Acela pe care până mai ieri-alaltăieri îl vedeam atât de plin de viaţă, atât de tinereşte proaspăt şi nevinovat, acela care până mai ieri-alaltăieri, sub ochii noştri, îşi căra mierea ca o albină neobosită în stupul obştesc, pentru binele statului, acela care… o, da, chiar el, s-a prefăcut acum în pulbere, în miraj imaterial… Moartea neînduplecată şi-a lăsat asupră-i mâna ei rigidă, tocmai atunci când, cu toată vârsta lui înaintată era în plinătatea puterilor şi a nădejdilor celor mai strălucitoare… Da, e o pierdere ireparabilă! Cine o să-l poată înlocui? Avem mulţi slujbaşi de valoare, însă Prokofi Osipîci era unic! Devotat până în adâncul sufletului datoriei lui cinstite, el nu-şi cruţa puterile, nu dormea nopţile, era dezinteresat şi incoruptibil… O, cât îi dispreţuia el pe cei care încercau să-l corupă în detrimentul intereselor obşteşti, pe cei care, prin tot soiul de bunuri pământeşti ispititoare, încercau a-l îndupleca să-şi uite datoria! Cine nu ştie că Prokofi Osipîci îşi împărţea modestul lui salar colegilor mai săraci, şi aţi auzit singuri, mai adineauri, bocetele văduvelor şi ale orfanilor care trăiau din binefacerile lui! Devotat datoriei şi faptelor bune, el n-a ştiut în viaţă ce e bucuria. Ba, mai mult, a renunţat până şi la fericirea unui cămin! Doar ştiţi cu toţii că a rămas holtei până la sfârşitul zilelor sale! Dar ca prieten, cine o să ni-l poată înlocui? Parcă-i văd faţa rasă şi plină de duioşie îndreptată spre noi cu zâmbetul acela blajin, parcă-i aud glasul blând, potolit şi prietenos… Fie-ţi ţărâna uşoară, Prokofi Osipîci! Odihneşte în pace, nobil şi cinstit muncitor!

Zapoikin vorbea înainte, însă ascultătorii începuseră să şuşotească. Discursul lui le plăcuse tuturor, storsese chiar şi câteva lacrimi. Totuşi, pe ici pe colo, li se păruse ciudat. În primul rând, nimeni nu înţelegea de ce oratorul îi spunea răposatului Prokofi Osipovici, când îl chema Kirill Ivanovici. În al doilea rând, ştiau cu toţii că răposatul se războise toată viaţa cu nevasta lui legitimă – prin urmare nu putea să fie holtei. Iar în al treilea rând, Kirill Ivanovici avea o barbă deasă şi roşcată pe care n-o răsese în viaţa lui, aşa că nimeni nu înţelegea de ce spusese oratorul că se purta bărbierit… Ascultătorii se uitau unul la altul, nedumeriţi şi ridicau din umeri.

— Prokofi Osipîci! striga oratorul inspirat, uitându-se în groapa deschisă. Chipul tău nu era frumos, ba era chiar urât, erai ursuz şi aspru din fire, dar ştiam cu toţii că sub învelişul acela înşelător bătea o inimă cinstită de prieten!

Curând, ascultătorii începură să observe şi la orator un lucru ciudat: îşi aţintise privirea într-un anumit punct, frământându-se pe loc cu nelinişte, şi începuse să ridice şi el din umeri. Deodată tăcu, deschise gura uluit şi se întoarse către Poplavski:

— Ascultă, dar… trăieşte! îi şopti, privindu-l îngrozit.

— Cine trăieşte?

— Prokofi Osipîci, cine altul? Uite-l colo, lângă monumentul cela!

— Apoi, nici n-a murit! A murit Kirill Ivanîci!

— Bine, dar chiar tu mi-ai spus că a murit secretarul vostru!

— Aşa şi este, Kirill Ivanîci era secretarul nostru. Numai că tu, zăpăcit cum eşti, ai încurcat lucrurile. E drept că şi Prokofi Osipîci a fost secretar la noi, dar sunt doi ani de dând a trecut ca şef de birou la secţia a doua.

— Dracu’ să vă mai înţeleagă!

— De ce te-ai oprit? Dă-i înainte, că ne facem de râs!

Zapoikin se întoarse spre mormânt şi, cu aceeaşi elocvenţă, îşi urmă cuvântarea întreruptă. Într-adevăr, lângă un monument stătea Prokofi Osipîci, un funcţionar bătrân şi cu faţa rasă, uitându-se încruntat şi furios la orator.

— Ce ţi-a venit? râdeau funcţionarii, în timp ce se întorceau cu Zapoikin de la înmormântare. Ai îngropat omul de viu!…

— Nu-i frumos, tinere! bombăni Prokofi Osipîci. Discursul dumitale poate că s-ar potrivi unui mort, dar pentru un om încă în viaţă e curată bătaie de joc! Gândeşte-te numai la toate câte le-ai spus! „Dezinteresat, incoruptibil, nu primeşte mită…” Asemenea lucruri nu se pot spune decât în batjocură despre un om care trăieşte! Şi pe urmă, domnule, nimeni nu te-a rugat să înşiri verzi şi uscate despre figura mea. Nu-s frumos, sunt urât şi-s aşa cum sunt! Dar ce nevoie aveai dumneata să-mi expui mutra în văzul tuturor?… Ei nu, să ştii că m-am supărat!

Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 48, 29 noiembrie, cu subtitlul: (Povestire). Semnată: A. Cehonte. A fost cuprinsă în culegerea „În amintirea lui V. G. Bielinski”, Moscova, 1889. La Institutul de literatură (Casa Puşkin), de pe lângă Academia de ştiinţe a U.R.S.S., secţia manuscrise se păstrează manuscrisul original al povestirii, trimis de A. P. Cehov lui P. A. Efremov, redactorul acestei culegeri. A fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.