Oameni de treabă
Trăia odată la Moscova un oarecare Vladimir Semionîci Leadovski. Absolvise facultatea de drept şi era controlor la calea ferată. Însă, dacă l-ai fi întrebat cu ce se ocupă, fii sigur că o pereche de ochi mari şi strălucitori te-ar fi privit deschis şi senin prin pince-nez-ul de aur şi un glas de bariton, domol, peltic şi catifelat, ţi-ar fi răspuns:
— Cu literatura!
După ce absolvise facultatea, Vladimir Semionîci publicase într-un ziar o notiţă teatrală. De la notiţă trecuse la rubrica bibliografică, iar după un an scria, în acelaşi ziar, foiletonul critic săptămânal. Dar un început ca acesta nu trebuie să ne facă să credem că Leadovski era un diletant, că scrisul lui avea un caracter ocazional şi trecător. De câte ori îi vedeam făptura uscăţivă şi îngrijită, fruntea mare şi pletele lungi, de câte ori îi ascultam peroraţiile, aveam impresia că talentul lui scriitoricesc – independent de cum scria şi de ce scria – era la el ceva organic, ceva ca bătăile inimii, şi că fără îndoială acest talent, ca şi întreaga lui activitate, se găseau în creierul lui sub forma unei excrescenţe încă de pe vremea când era în pântecele mamei sale. Chiar şi în mersul, chiar şi în gesturile lui şi în felul cum îşi scutura scrumul ţigării, îi ghiceai toată activitatea de la „a” la „z”, cu toată vâlva pe care o stârnea, în toată plictiseala şi în toată onestitatea ei. De asemenea recunoşteai în el scriitorul şi atunci când, cu faţa animată, depunea o coroană pe sicriul vreunei celebrităţi, sau când, cu o expresie gravă şi solemnă, aduna semnături pe vreo adresă oarecare. Patima lui de a căuta să-şi facă cunoştinţe printre scriitorii celebri, darul lui de a descoperi talente chiar şi acolo unde nu erau, entuziasmul lui nezdruncinat, pulsul o sută douăzeci pe minut, necunoaşterea vieţii, agitaţia, într-adevăr femeiască, cu care solicita la concerte şi la seratele literare ajutoare pentru tineretul studios, slăbiciunea lui pentru tineret – toate acestea i-ar fi creat reputaţia de „scriitor” chiar şi dacă n-ar fi scris foiletoanele cu pricina.
Vladimir Semionîci era scriitorul căruia i se potriveau de minune cuvintele pe care el însuşi obişnuia să le spună: „Noi suntem puţini!” sau: „Ce viaţă poate fi aceea fără luptă? înainte!” – deşi nu se luptase niciodată cu nimeni şi nu mersese niciodată înainte. De asemenea, nu te plictiseai cu el nici când începea să discute despre idealuri. În fiecare an, de ziua sfintei Tatiana, patronul universităţii se îmbăta turtă, cânta laolaltă cu ceilalţi „gaudeamus” deşi cam pe-alături de ton şi, în timp ce cânta, faţa lui strălucitoare de fericire şi de sudoare părea că spune: „Uitaţi-vă, sunt beat, chefuiesc!” Dar şi aşa îi stătea bine.
Vladimir Semionîci era adânc încredinţat că avea tot dreptul să scrie şi că activitatea lui era îndreptăţită. Nu-l chinuia nicio umbră de îndoială şi părea a fi cât se poate de încântat de sine însuşi. Un singur lucru îl mâhnea: că ziarul la care colabora avea abonaţi puţini şi o reputaţie îndoielnică. Totuşi era încredinţat că mai curând sau mai târziu o să ajungă să se oploşească pe lângă o revistă mai voluminoasă, unde talentul lui o să se poată dezvolta în voie şi unde o să arate el ce poate! Şi în faţa unor nădejdi atât de luminoase, uşoara lui mâhnire se risipea.
Ducându-mă mereu în casa acestui om simpatic, am cunoscut-o şi pe sora lui, Vera Semionovna, care era doctoriţă. Chiar de la început înfăţişarea acestei femei m-a surprins: avea un aer din cale-afară de bolnăvicios şi de istovit. Era tânără, bine făcută, cu trăsături regulate, deşi cam din topor – însă, alături de fratele ei, vioi, elegant şi plin de vervă, părea stângace, fără vlagă, fără urmă de cochetărie şi ursuză. Gesturile ei, felul ei de a zâmbi şi de a vorbi aveau ceva de om chinuit, ceva rece şi apatic, care o împiedica să placă. Oamenii o socoteau mândră şi cam mărginită.
Mie însă îmi face impresia că Vera Semionovna se odihnea.
— Dragul meu, îmi spunea adesea fratele ei, oftând şi dându-şi părul peste cap cu un gest elegant – gest de scriitor. Să nu judeci niciodată omul după aparenţă! Uită-te la cartea asta: e mult de când am citit-o, acum e ferfeniţă, ba chiar a început să mucegăiască şi stă zvârlită în praf, ca un lucru de care nu mai ai nevoie. Dar încearcă numai s-o deschizi, că îndată te face să păleşti şi să verşi lacrimi! Soră-mea e ca această carte: deschide-o, aruncă o privire în sufletul ei – şi o să te apuce groaza! În trei luni Vera a îndurat atâtea câte n-ar încăpea într-o viaţă de om!
Vladimir Semionîci se uită repede împrejur, apoi mă apucă de mânecă şi urmă, în şoaptă:
— Trebuie să ştii că, după ce a terminat facultatea, sora mea s-a măritat din dragoste cu un arhitect. O adevărată dramă! Abia la o lună după ce s-au luat, bărbatul ei a murit de tifos exantematic. Şi asta încă n-ar fi nimic. Dar se molipsise şi ea de la el, şi când, după ce s-a făcut bine, a aflat că Ivan al ei murise, a înghiţit o doză zdravănă de morfină. Fără intervenţia energică a prietenelor, Vera noastră de mult ar fi în rai! Şi acum spune şi dumneata, nu e o adevărată dramă? Şi te mai întreb: nu găseşti că sora mea e ca o ingenuă care şi-a jucat până la sfârşit toate cele cinci acte ale vieţii? Publicul e liber să mai stea şi să asculte şi vodevilul – însă ingenua trebuie să se ducă acasă şi să se odihnească!
După trei luni de chinuri, Vera Semionovna se mutase la fratele ei. Profesiunea de medic nu era pe măsura puterilor sale, nu-i plăcea şi o obosea. De altfel, nici nu făcea deloc impresia că s-ar pricepe în meserie şi n-am auzit-o niciodată vorbind ceva în legătura cu medicina.
Se şi lăsă de medicină, târându-şi tinereţea searbădă în lene şi tăcere, ca o întemniţată, mereu cu capul plecat şi cu braţele căzute. Singurul lucru în faţa căruia nu rămânea nepăsătoare şi care îi lumina, cât de cât, amurgul vieţii, era prezenţa fratelui ei, pe care-l iubea. Îl iubea şi pe el, iubea şi arta lui, avea un adânc respect pentru foiletoanele pe care le scria. Iar dacă o întreba vreun cunoscut ce face Vladimir Semionîci, ea îi răspundea în şoaptă, de parcă se temea să nu trezească sau să tulbure pe cineva: „Scrie!…” De obicei, când fratele ei scria, Vera Semionovna se aşeza lângă el şi nu-şi mai lua ochii de la mâna care ţinea condeiul. În clipele acelea, părea un animal bolnav care se încălzeşte la soare…
Într-o seară de iarnă, Vladimir Semionîci stătea în birou, în faţa mesei, şi scria pentru ziar un foileton critic. Vera Semionovna se aşezase lângă el şi, ca de obicei, se uita la mâna lui. Criticul scria repede, fără să şteargă inimic şi fără să se întrerupă. Se auzea scârţâitul peniţei. Pe masă, lângă mâna care scria, era o revistă deschisă, groasă şi cu filele proaspăt tăiate.
Revista publica o nuvelă din viaţa de la ţară, semnată cu două iniţiale. Vladimir Semionîci era încântat. Găsea că autorul avea un stil extraordinar, că în descrierea naturii aducea cu Turgheniev, că era sincer şi cunoştea la perfecţie viaţa mujicilor. Nici criticul nostru nu cunoştea această viaţă decât din cărţi şi din auzite, dar un sentiment lăuntric, ca şi propria lui convingere, îl îndemnau să ia de bun tot ce era scris în nuvelă. Şi Vladimir Semionîci îi prevestea autorului un viitor strălucit, îl asigura că aşteaptă cu mare nerăbdare sfârşitul nuvelei şi aşa mai departe.
— Straşnică nuvelă! zise el lăsându-se pe speteaza scaunului şi închizând ochii de plăcere. Ideea e cât se poate de simpatică!
Vera Semionovna se uită la el, căscă cu zgomot şi deodată îi puse o întrebare cu totul neaşteptată. Avea obicei, seara, să caşte nervos şi să-i pună întrebări neaşteptate, fără nicio legătură cu ce vorbiseră până atunci.
— Volodea, îl întrebă, ce înseamnă „neîmpotrivirea la rău”?
— Neîmpotrivirea la rău?… repetă Vladimir Semionîci deschizând ochii mari.
— Da. Cum o înţelegi tu?
— Vezi, drăguţă, închipuieşte-ţi că te atacă hoţii sau bandiţii şi vor să te jefuiască. Iar tu, în loc să…
— Nu aşa! Dă-mi o definiţie logică…
— O definiţie logică? Hm!… Cum să-ţi spun? se încurcă Vladimir Semionîci. Neîmpotrivirea la rău înseamnă atitudinea pasivă faţă de tot ce, în sfera moralităţii, se numeşte rău…
După aceea Vladimir Semionîci se aplecă asupra mesei şi începu să citească altă nuvelă. În această nuvelă, semnată de o scriitoare, era vorba de situaţia ilegală nenorocită a unei femei din lumea bună, nevoită să stea sub acelaşi acoperământ cu amantul ei şi cu copilul nelegitim. Lui Vladimir Semionîci îi plăcea şi tema nuvelei, pe care o găsea interesantă, şi subiectul, şi felul cum era scrisă. Rezumând pe scurt subiectul, Vladimir Semionîci alegea pasajele cele mai reuşite, la care mai adăuga câte ceva de la el: „Cât de conforme sunt toate cu realitatea, câtă viaţă şi câtă frumuseţe peste tot! Autorul nu e numai un artist în ce priveşte forma, dar şi un psiholog care ştie să pătrundă în sufletul personajelor sale. Să luăm de pildă descrierea sugestivă a stării sufleteşti a eroinei când se întâlneşte cu bărbatul ei…” şi aşa mai departe.
— Volodea! îi întrerupse Vera Semionovna avântul critic. Mă urmăreşte de ieri un gând ciudat. Mereu mă gândesc: ce s-ar alege de noi, dacă viaţa omenească ar fi clădită pe principiul neîmpotrivirii la rău?
— Fără îndoială că nu s-ar alege decât praf şi pulbere! Neîmpotrivirea la rău ar lăsa frâu slobod instinctelor criminale, din care pricină n-ar rămâne pe pământ nimic, fără să mai vorbim de civilizaţie!
— Şi ce ar rămâne atunci?
— Ar rămâne başbuzucii şi casele de toleranţă! Cred că în foiletonul următor o să ating această problemă. Îţi mulţumesc că mi-ai atras atenţia.
Săptămâna următoare, prietenul meu îşi ţinu promisiunea. Era prin anul optzeci, tocmai când, atât în societatea cât şi în presa noastră, se dezbăteau probleme în legătură cu neîmpotrivirea la rău, cu dreptul fiecăruia de a judeca, de a osândi şi de a se război, când câte unii din mediul nostru începeau să se lipsească de servitori, plecau la ţară să se apuce de arat, nu mâncau carne şi renunţau la dragostea trupească.
După ce citi foiletonul fratelui său, Vera Semionovna rămase puţin pe gânduri, apoi ridică uşor din umeri.
— E foarte drăguţ! zise ea. Totuşi sunt încă multe lucruri pe care nu le înţeleg. De pildă, în „Soboreanî” a lui Leskov este un grădinar, un om tare ciudat, care cultivă zarzavat pentru toată lumea: şi pentru cei care cumpără, şi pentru săraci, şi pentru cei care fură. Mă rog, crezi că e logic ce face el?
După faţa ei şi după tonul cu care-i vorbise, Vladimir Semionîci înţelese că surorii lui nu-i plăcuse foiletonul. Şi, poate pentru întâia oară în viaţă, simţi tresărind în el amorul propriu de autor. Îi răspunse, nu fără enervare:
— Furtul e un fenomen imoral. A semăna pentru hoţi înseamnă a le recunoaşte dreptul la existenţă. Ce ai spune dacă, tipărind un ziar şi planificându-i rubricile, nu aş avea în vedere numai intenţiile cinstite, ci şi, de pildă, şantajul? Pentru că, după logica acestui grădinar, ar trebui să rezerv o rubrică şi şantajiştilor, adică celor cu intenţii ticăloase! Nu-i aşa?
Vera Semionovna nu-i răspunse. Se ridică de la masă, îşi târî alene picioarele spre divan şi se întinse.
— Nu ştiu, nu pot să-ţi răspund nimic… zise ea pe gânduri. Cred că ai dreptate, însă mie mi se pare – asta o simt – că în lupta noastră cu răul este ceva nesincer, ca şi cum nu ne-am spune totul, ca şi cum încă ne-am mai ascunde ceva… Ştie Dumnezeu, dar poate că metodele pe care le folosim când încercăm să ne împotrivim răului sunt legate de anumite prejudecăţi, care s-au înrădăcinat atât de adânc în noi, încât nu mai suntem în stare să ne scuturăm de ele şi de aceea nici nu putem să le judecăm la adevărata lor valoare…
— Adică, cum vine asta?
— Nu ştiu cum să-ţi explic… Poate că omul se înşală când crede că are dreptul şi datoria să lupte împotriva răului, după cum se înşală, de pildă, când crede că inima are forma unui as de cupă… În lupta noastră cu răul poate că nu avem dreptul să procedăm prin forţă, ci dimpotrivă, prin mijloace opuse forţei. Aşa, dacă tu ţii să nu-ţi fure cineva tabloul acesta, nu-l mai păstra sub cheie, ci dăruieşte-l!…
— Genial, într-adevăr genial! Prin urmare, dacă mi-aş pune în minte să mă însor cu o fată bogată, de negustor – atunci, ca să mă împiedece de a comite această ticăloşie, fata negustorului trebuie să se grăbească să mă ceară ea în căsătorie!
Fratele şi sora au stat şi au discutat până la miezul nopţii fără să ajungă la niciun rezultat. Dacă un străin ar fi tras cu urechea la discuţia lor, nu cred că ar fi înţeles nici ce voia unul, nici ce voia celălalt.
De obicei, serile stăteau acasă. N-aveau legături de prietenie cu alte familii şi, de altfel, nici nu simţeau nevoia. La teatru se duceau numai când se jucau piese noi – aşa obişnuiau scriitorii – iar la concerte nu se duceau pentru că nu le plăcea muzica…
— Poţi să crezi ce vrei, îi mărturisi Vera Semionovna a doua zi, însă pentru mine problema e pe jumătate rezolvată. Sunt profund încredinţată că nu am niciun motiv să mă împotrivesc răului, atunci când e îndreptat asupra mea personal. Vrea cineva să mă ucidă? N-are decât! Ucigaşul n-o să fie mai bun numai pentru simplul fapt că eu mă apăr! Nu-mi rămâne acum decât să rezolv cea de a doua parte a problemei: ce atitudine trebuie să iau faţă de răul îndreptat asupra aproapelui meu?
— Până una-alta, vezi să nu iei câmpii, Vera! îi răspunse Vladimir Semionîci izbucnind în râs. După cât văd, neîmpotrivirea la rău a ajuns la tine un fel de obsesie!
Ar fi vrut să ia în glumă toate aceste discuţii plictisitoare. Dar, fără să ştie de ce, nu-i ardea de glumă, iar zâmbetul de pe faţa lui era strâmb şi acru. Cât despre Vera Semionovna, ea nu se mai aşeza lângă el şi nu-i mai urmărea mâna, cu adânc respect, când scria. Iar el simţea, seară după seară, că la spatele lui, pe divan, stătea întins cineva care nu era de aceeaşi părere cu el… Spinarea îi încremenea şi-i înţepenea parcă, fiori de gheaţă îi străpungeau sufletul: amorul propriu de scriitor nu uită, nu iartă şi nu ştie ce e îndurarea. Iar sora lui fusese prima şi singura fiinţă care scosese la iveală şi zgândărise acel sentiment neliniştit care se poate asemui cu o ladă mare plină cu porţelanuri: le despachetezi uşor, dar nu mai poţi să le aşezi la loc exact aşa cum au fost…
Trecură aşa săptămâni şi luni. Sora lui tot nu renunţa la ideile ei şi nici nu se mai aşeza lângă masa lui de scris. Odată, într-o seară de primăvară, Vladimir Semionîci stătea în birou şi-şi scria foiletonul. Tocmai analiza o nuvelă în care se povestea cum o învăţătoare de la ţară respinsese cererea în căsătorie a unui bărbat bogat şi de condiţie, care o iubea şi pe care îl iubea, numai şi numai pentru că măritişul ar fi silit-o să-şi întrerupă activitatea pedagogică. Vera Semionovna stătea culcată pe divan, adâncită în gândurile ei.
— Doamne, ce plictiseală! zise ea întinzându-se. Cât de lânced şi de fără niciun rost se scurge viaţa! Eu nu ştiu ce să mă fac, iar tu îţi pierzi cei mai frumoşi ani numai Dumnezeu ştie cu ce! Stai şi scotoceşti, ca un alchimist, prin tot soiul de vechituri de care nimeni nu mai are nevoie… O, Doamne, Dumnezeule!
Vladimir Semionîci scăpă condeiul din mână şi-şi întoarse încet ochii spre ea.
— Îmi vine să urlu de urât numai când mă uit la tine! urmă Vera Semionovna. Wagner din „Faust” scotea viermi din pământ. Dar cel puţin el căuta o comoară! Pe când tu, chiar viermi şi cauţi…
— Cam vag…
— Da, Volodea, zilele din urmă m-am gândit mult, mi-am frământat mintea şi am ajuns la convingerea că eşti un obscurantist şi un tipicar incurabil! Gândeşte-te şi tu, ce poate să-ţi mai aducă munca ta conştiincioasă şi cinstită? Spune, ce? De când s-a scos tot ce se putea scoate din maldărul de vechituri în care te încăpăţânezi să scotoceşti! Oricât ai bate apa în piuă, oricât ai suci-o şi ai învârti-o, mai mult decât au spus chimiştii tot n-ai să spui!…
— Aha, aşa!… făcu Vladimir Semionîci, ridicându-se de pe scaun. E adevărat, toate sunt vechituri, deoarece ideile sunt veşnice. Dar ce e nou, după părerea ta?
— Odată ce te-ai apucat să munceşti în domeniul ideilor, e treaba ta să născoceşti ceva nou! N-am să te învăţ eu.
— Auzi: eu şi alchimist! se mira şi se indigna în acelaşi timp criticul, făcând ochii mici, a batjocură. Arta, progresul, astea-s alchimie?…
— Vezi tu, Volodea, am impresia că dacă voi, gânditorii, v-aţi închina viaţa rezolvării marilor probleme, atunci şi toate aceste chestiuni mărunte cu care îţi frămânţi mintea acum s-ar rezolva de la sine, odată cu ele. Când te urci într-un balon să vezi oraşul, fără să vrei vezi şi câmpiile, şi satele, şi râurile… Când se extrage stearina, se obţine ca produs accesoriu, şi glicerina… Am impresia că gândirea contemporană s-a împotmolit şi s-a oprit în loc: nu mai e decât o prejudecată fără vlagă şi fără îndrăzneală, care se teme de orice zbor avântat, uriaş – aşa cum ne temem noi să ne urcăm pe un munte înalt. Gândirea contemporană e conservatoare.
Asemenea discuţii nu se putea să nu lase urme. Raporturile dintre frate şi soră se înveninau pe zi ce trecea. Vladimir Semionîci nu mai era în stare să lucreze în prezenţa Verei şi îşi ieşea din fire când o simţea stând culcată şi uitându-se la spinarea lui. Iar Vera Semionovna ori se crispa ca de o suferinţă, ori se întindea pe divan atunci când el, nădăjduind să reînvie trecutul, încerca să-i împărtăşească entuziasmul lui. Nu era seară să nu i se plângă de plictiseală şi să nu deschidă vorba despre libertatea gândirii şi despre tipicari. Târâtă de noile sale idei, căuta să-i demonstreze fratelui ei că munca în care se cufunda nu era decât o prejudecată, o încercare iluzorie a unor minţi conservatoare de a face să dureze ceea ce îşi trăise traiul şi acum trebuia să dispară. Nu mai sfârşea cu comparaţiile. Vladimir Semionîci era tratat când de alchimist, când de rascolnic convins, care mai curând moare decât să se lase înduplecat…
Încetul cu încetul, începu să se simtă o schimbare şi în felul ei de viaţă. Era în stare să stea întinsă pe divan zile întregi şi seară după seară, fără să facă nimic, fără să citească, adâncită în gândurile ei. În vremea asta îşi lua un aer îngheţat şi rigid, aşa cum nu întâlneşti decât la oamenii unilaterali şi foarte credincioşi. În acelaşi timp renunţă la serviciile servitorilor: îşi deretica singură prin odaie şi tot singură îşi curăţa cizmuliţele şi-şi scutura hainele. Fratele ei nu se mai putea uita fără ciudă, ba chiar fără ură, la faţa ei îngheţată, când o vedea apucându-se de câte o treabă grosolană. În munca aceea, pe care o făcea totdeauna cu nu ştiu ce solemnitate, Vladimir Semionîci vedea ceva silnic, ceva nefiresc – ceva în care era şi ipocrizie, dar şi oarecare cochetărie. Şi ştiind că n-o s-o mai poată îndupleca prin puterea convingerii, o sâcâia şi o provoca, întocmai ca un şcolar.
— Susţii teoria neîmpotrivirii la rău, dar te împotriveşti faptului că am servitori! încerca el s-o ironizeze. Dacă a avea servitori e un rău, atunci de ce te împotriveşti? Asta e lipsă de consecvenţă!
Vladimir Semionîci suferea, se indigna şi de multe ori îi era chiar ruşine, mai ales când sora lui începea s-o ia razna de faţă cu străinii.
— E îngrozitor, dragul meu!… îmi spunea el în taină, cu un gest de deznădejde. După cum vezi, ingenua noastră a rămas totuşi să joace şi în vodevil! S-a scrântit de-a binelea! O las în apele ei, să gândească ce o pofti. Dar de ce îmi vorbeşte, de ce mă tulbură? De ce nu se întreabă dacă sunt în stare s-o ascult? Şi cum mă simt eu când îndrăzneşte, în faţa mea, să facă sacrilegiul de a-şi sprijini rătăcirea pe învăţătura lui Hristos? Mă înăbuş, mă trec toate năduşelile când începe să-şi predice învăţătura încercând să răstălmăcească Evanghelia în folosul ei, dar trecând sub tăcere, înadins, capitolul cu izgonirea zarafilor din templu! Iată ce înseamnă, dragul meu, să ai o instrucţie unilaterală, să fii, cu alte cuvinte, mărginit! Iată ce înseamnă să urmezi facultatea de medicină, care nu e în stare să-ţi dea o cultură generală!
Într-o zi, întorcându-se de la serviciu, Vladimir Semionîci o găsi pe Vera Semionovna plângând. Stătea pe divan cu capul în piept, îşi frângea mâinile şi lacrimi mari îi curgeau de-a lungul obrajilor. Inima bună a criticului se strânse de milă şi se porni să plângă şi el. Simţi nevoia s-o mângâie, să-i ceară iertare, s-o ierte şi să înceapă iarăşi viaţa lor de altădată… Se lăsă în genunchi şi-i sărută obrajii, mâinile, umerii… Ea zâmbi, cu un zâmbet ciudat şi amar, iar el, nemaiputând de bucurie, sări în picioare, înşfăcă o revistă de pe masă şi începu, cu aprindere:
— Ura! O să trăim din nou ca altădată, Verocika! Ajută-ne, Doamne, şi binecuvântează-ne! Să vezi ce bucată am pregătit pentru tine! Hai s-o citim amândoi, să ne ţină loc de şampanie pentru împăcarea noastră! E o bucată excelentă, grozavă!
— O, nu, asta nu… se sperie Vera Semionovna, împingând la o parte revista. Am şi citit-o. Nu mai e nevoie, nu!
— Dar când ai citit-o?
— Acum un an… sau doi… Am citit-o demult şi o cunosc, o cunosc!
— Hm!… Eşti o fanatică! făcu fratele ei cu răceală, aruncând revista pe masă.
— Ba tu eşti fanatic, nu eu! Tu!
Şi Vera Semionovna izbucni din nou în lacrimi. Vladimir Semionîci stătea în faţa ei, se uita cum i se zguduiau umerii de plâns şi se gândea. Dar nu se gândea la chinurile singurătăţii prin care trece orice om care începe să gândească într-un fel nou, în felul său propriu, nici la suferinţele inerente prefacerilor sufleteşti adânci, ci la arta lui ofensată, la amorul lui propriu rănit.
Din ziua aceea începu să se poarte cu ea cu un fel de nepăsare ironică. O îngăduia pe lângă el, aşa cum îngădui bătrânele care ţi se oploşesc în casă. Iar Vera Semionovna încetă de a mai discuta cu el şi, la toate ironiile, sâcâielile şi încercările lui de a o îndupleca, răspundea cu o tăcere îngăduitoare, care îl scotea şi mai mult din fire.
Într-o dimineaţă de vară, Vera Semionovna intră la fratele ei, îmbrăcată de drum şi cu o geantă petrecută pe după umăr, şi-l sărută cu nepăsare pe frunte.
— Dar încotro? se miră Vladimir Semionîci.
— Plec în gubernia N., unde se fac vaccinări împotriva variolei.
Fratele ei ieşi s-o petreacă până în stradă.
— Ia te uită ce i-a trăsnit prin minte, zăpăcitei!… bombănea el. N-ai nevoie de bani?
— Nu, mulţumesc. Rămâi cu bine.
Îi strânse mâna şi plecă.
— De ce nu iei o birjă? îi strigă din urmă Vladimir Semionîci.
Doctoriţa nu-i răspunse. El se uită după ea, se uită la mantila ei de ploaie uzată, la trupul ei care se legăna alene – apoi oftă silnic, fără să simtă niciun pic de milă. Sora lui nu mai era acum pentru el decât o străină. De altfel nici el nu era pentru ea decât un străin. În orice caz, Vera Semionovna nu întoarse capul nici măcar o singură dată.
Îndată ce se înapoie în odaia lui, Vladimir Semionîci se aşeză la masă şi începu să-şi scrie foiletonul.
De atunci n-am mai văzut-o niciodată pe Vera Semionovna. Pe unde o fi acum, nu ştiu. Iar Vladimir Semionîci a continuat să-şi scrie foiletoanele, să depună coroane, să cânte „gaudeamus” şi să facă intervenţii pentru „casa de ajutor reciproc a colaboratorilor de la publicaţiile periodice din Moscova”.
Într-o zi se îmbolnăvi de congestie pulmonară. Zăcu vreo trei luni, întâi acasă, apoi la spitalul Goliţîn. De pe urma bolii, se alese cu o fistulă la un genunchi. Se spunea că ar trebui să plece în Crimeea şi se organizase chiar o colectă în folosul lui. Dar el n-a mai plecat în Crimeea. A murit. L-am înmormântat în cimitirul Vagankovskoie, pe partea stângă, unde sunt înmormântaţi artiştii şi scriitorii.
Odată ne aflam câţiva scriitori la restaurantul Tatarski. Le-am spus că fusesem de curând la cimitirul Vagankovskoie şi că vizitasem mormântul lui Vladimir Semionîci. Mormântul era părăginit, moviliţa de ţărână se făcuse una cu pământul, iar crucea se prăvălise… Avea nevoie de îngrijire, iar pentru asta ar fi trebuit să adunăm câteva ruble…
Dar cei de faţă m-au ascultat cu nepăsare, nu mi-au răspuns niciun cuvânt şi n-am putut aduna nici măcar o copeică. Nimeni nu se mai gândea la Vladimir Semionîci. Îl uitaseră cu desăvârşire.
Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3856, 22 noiembrie, la rubrica „Pomelnicul de sâmbătă”. Titlul: Sora. Semnată: An. Cehov. A fost inclusă în Culegerea de opere din 1901, vol. VI. Publicăm textul din 1901.
La includerea în culegerea de opere, povestirea a fost mult redusă. Aşa, i s-au scos pasaje întregi din discuţiile cu privire la „neîmpotrivirea la rău”, s-au scos unele amănunte în caracterizarea personajelor şi s-au făcut numeroase modificări stilistice.
