Visuri
Doi vătăşei – unul voinic, cu barba neagră şi cu picioarele scurte, atât de scurte încât, dacă te uiţi la el de la spate, ai impresia că încep mult mai jos decât la ceilalţi oameni, şi altul lung, slab şi drept ca o prăjină, cu o bărbuţă rară, de un roşu închis – escortează spre capitala judeţului un vagabond care şi-a uitat obârşia. Cel dintâi merge legănat, se uită când la dreapta, când la stânga, mestecă între dinţi când un pai şi când marginea mânecii, se bate cu palma peste şolduri şi mormăie nu ştiu ce pe nas. Într-un cuvânt, are înfăţişarea unui om nepăsător şi lipsit de seriozitate. Celălalt în schimb, cu toată faţa suptă şi umerii înguşti, arată a fi om aşezat, grav şi cumpănit. Iar prin alcătuirea şi prin înfăţişarea lui, aduce cu popii de credinţă veche sau cu ostaşii zugrăviţi pe icoanele de demult, cărora, „spre mai multă înţelepciune, Dumnezeu le-a mai adăugat o bucăţică de frunte” – adică e chel, ceea ce sporeşte încă asemănarea de care am vorbit. Pe cel dintâi îl cheamă Andrei Ptaha, pe cel de al doilea Nikandr Sapojnikov.
Individul pe care îl escortează nu se potriveşte câtuşi de puţin cu imaginea pe care ne-o facem de obicei despre vagabonzi. E firav, puţintel la trup, slăbănog şi bolnăvicios. Trăsăturile feţei lui sunt mici, şterse şi cu totul nelămurite, sprâncenele rare, privirea supusă şi blândă, iar mustăţile abia îi mijesc, cu toate că omul pare trecut de treizeci de ani. Păşeşte cu sfială, încovoiat, cu mâinile vârâte adânc în mâneci. Gulerul ros al paltonului de postav – un palton care nu pare a fi de ţăran – e ridicat până la marginea şepcii, aşa că numai năsucul lui roşu îndrăzneşte să privească lumina zilei. Vorbeşte cu un glas subţire şi dulceag, tuşind mereu ca să şi-l dreagă. E greu, foarte greu să crezi că ar fi un vagabond care-şi ascunde numele. Mai curând ai zice că e vreun fecior de popă căzut în mizerie şi uitat de Dumnezeu, sau vreun pisar dat afară din slujbă pentru beţie, sau băiatul ori nepotul vreunui negustor care a vrut să-şi încerce slabele puteri pe tărâmul actoricesc şi acum se află în drum spre casă, ca să joace ultimul act din parabola fiului rătăcitor… Sau poate, judecând după răbdarea stupidă cu care se luptă cu noroiul toamnei, e un fanatic, un frate călugăr din cei ce cutreieră mănăstirile ruseşti în căutarea acelei „vieţi paşnice şi neprihănite”, pe care n-o poate afla nicăieri…
Drumeţii merg de mult, dar li se pare că stau pe loc, că nu pot să se desprindă de acelaşi petic de pământ. Într-adevăr, în faţa lor sunt cam vreo cinci stânjeni de drum acoperit cu noroi negru, în spatele lor cam tot pe-atâta, iar mai departe, oriunde îţi întorci privirea, nu vezi decât un zid de ceaţă albă. Merg de atâta timp, însă drumul e acelaşi, zidul de ceaţă e la aceeaşi depărtare, iar peticul de pământ e neschimbat. Doar din când în când se arată pentru o clipă un bolovan alb şi colţuros, un şanţ, un braţ de fân căzut din cine ştie ce căruţă, licăreşte pentru câteva clipe o băltoacă mare şi tulbure, sau se iveşte pe neaşteptate o umbră cu contururi nelămurite. Dar cu cât se apropie drumeţii de ea, cu atât se face mai mică şi mai întunecată, iar când ajung aproape de tot – le iese înainte un stâlp care indică verstele, aplecat pe o rână şi cu cifrele şterse, sau un mesteacăn tinerel şi plăpând, ud şi golaş ca un cerşetor din marginea drumului. Cele câteva frunze îngălbenite ale mesteacănului şoptesc ceva încetişor, una dintre ele se desprinde şi cade, alene, la pământ… Apoi iarăşi ceaţa, noroiul şi iarba cafenie de pe tăpşane… De firele de iarbă atârnă lacrimi grele şi amărâte. Nu sunt lacrimile de bucurie liniştită, cu care plânge pământul atunci când întâmpină sau petrece soarele strălucitor de vară şi cu care potoleşte, în zori, setea prepeliţelor, a cristeilor şi a sitarilor subţiri şi cu ciocuri lungi! Picioarele drumeţilor se înfundă în noroiul gros şi lipicios. Fiecare pas cere sforţări…
Andrei Ptaha e oarecum tulburat. Se uită cu ochi iscoditori la vagabond, încercând să înţeleagă cum e cu putinţă ca un om ca toţi oamenii şi în toate minţile să nu ştie cum îl cheamă!
— Mă rog, eşti pravoslavnic? îl întreabă el.
— Pravoslavnic, îi răspunde blajin vagabondul.
— Hm!… vasăzică, eşti botezat?
— Păi, cum altfel? Doar nu sunt turc. Mă duc la biserică, mă spovedesc, nu mănânc de frupt când nu se cuvine… Ţin lerigia după tipic…
— Atunci, cum îţi spune?
— Spune-mi cum vrei, flăcăule!
Ptaha ridică din umeri şi, grozav de nedumerit, se plesneşte cu palmele peste şolduri. Celălalt vătăjel, Nikandr Sapojnikov, tace grav. El nu e atât de naiv ca Ptaha şi cunoaşte foarte bine, pesemne, pricinile care-l fac pe pravoslavnicul acela să-şi ascundă numele. Faţa lui expresivă e aspră şi lipsită de prietenie. Merge puţin mai la o parte, nu se coboară până într-atât încât să se amestece în vorbăria goală a tovarăşilor lui de drum şi pare că vrea cu tot dinadinsul să dovedească tuturor, până şi ceţii, că el e om aşezat şi cu judecată.
— Dumnezeu să te mai înţeleagă cine eşti! nu-l slăbeşte Ptaha pe vagabond. Să zic că eşti ţăran – nu arăţi a fi ţăran; să zic că eşti boier – nici a boier nu semeni. Mai degrabă pari a fi ceva între ăştia doi, la mijloc… Mai deunăzi, când îmi spălam ciururile la iaz, am prins o salamandră. Uite numai atâtica era, cât degetul! Şi învârstată şi cu coadă… La început am crezut că-i un peşte, dar când mă uit mai bine – plesni-i-ar ochii de spurcăciune – văd că are lăbuţe. C-o fi fost peşte, c-o fi fost salamandră – numai dracu’ ştie ce dihanie o fi fost… Aşa şi cu tine.. Ce neam de om ăi fi fiind?
— Îs mujic de felul meu, oftează vagabondul. Maică-mea se trăgea din iobagi. E drept că nu semăn a mujic, pentru că aşa mi-a fost soarta, om bun ce eşti… Maică-mea a fost dădacă într-o casă boierească şi a avut parte de tot felul de bucurii. Şi se înţelege că, fiind carne din carnea ei şi sânge din sângele ei, mi-am trăit şi eu viaţa pe lângă curtea aceea boierească. Maică-mea mă alinta, mă răsfăţa şi ţinea morţiş să scoată din mine, mujic prost, un om mai de seamă. Dormeam în pat, mâncam în fiecare zi mâncare adevărată şi purtam pantaloni şi cizmuliţe scurte, întocmai ca cuconaşii de la curte. Mâncam şi eu ce mânca şi mama. Iar când se întâmpla să-i dea boierii de câte-o rochie, apoi pe mine mă îmbrăca întâi… Bine am mai trăit, n-am ce zice! Ce de-a mai cofeturi şi ce de-a mai turtă dulce mâncam! Dacă le-aş avea acum şi le-aş vinde, aş putea să-mi cumpăr un cal bun! M-a învăţat biata maică-mea şi carte, m-a crescut de mititel în frica lui Dumnezeu şi m-a deprins să mă port cuviincios, aşa că nici astăzi n-ai să auzi din gura mea vreo vorbă necioplită, de mujic… Şi să mai ştii, flăcăule, că eu votcă nu beau, de îmbrăcat mă îmbrac curăţel şi mă pot „întreţine” cu cinste chiar într-o societate aleasă… Dacă maică-mea mai trăieşte, sărăcuţa, să-i dea Dumnezeu sănătate, iar dacă a murit, odihneşte-i, Doamne, sufletul în împărăţia ta, acolo unde drepţii se odihnesc!
Vagabondul îşi descoperă capul cu păr rar şi aspru, îşi ridică ochii spre cer, îşi face cruce de două ori.
— Aşaz-o, Doamne, la loc de odihnă, la loc cu verdeaţă! urmează el cu un glas tărăgănat mai mult de femeie bătrână decât de bărbat. Învredniceşte-o, Doamne, de mila ta pe roaba ta Xenia! Să nu fi fost maică-mea, eram şi astăzi în rând cu mujicii cei proşti şi fără pricepere! Pe când acum, flăcăule, orice m-ai întreba, eu pe toate le ştiu: şi scrisul cel lumesc, şi pe cel bisericesc, şi rugăciuni de tot felul. Cunosc şi catehismul. Iar viaţa mi-o duc aşa cum scrie la sfânta scriptură… Nu obijduiesc pe nimeni, trupul mi-l păstrez curat şi neprihănit, ţin posturile şi mă aşez la masă când se cuvine. Unii oameni nu găsesc bucurie decât în votcă şi-n vorbe de clacă. Pe când eu, dacă am vreme, mă aşez într-un colţ şi citesc câte-o cărticică. Citesc şi plâng, plâng întruna…
— Şi de ce plângi?
— Pentru că tot ce scrie în cărţi e de jale… Se întâmplă uneori să dai numai cinci copeici pentru o cărticică de astea, dar de plâns, apoi plângi şi oftezi până nu mai poţi.
— Tată-tău mai trăieşte? îl întreabă Ptaha.
— Nu ştiu, flăcăule. Că eu nu l-am cunoscut pe tata. De ce să nu spun drept? Cred că sunt copil din flori. Maică-mea şi-a trăit viaţa numai pe lângă boieri, n-a vrut să ia un mujic prost…
— Şi s-a încurcat cu vreun boier! râde Ptaha.
— Drept e că n-a rămas fată mare. Era femeie credincioasă şi cu frica lui Dumnezeu, dar fecioria nu şi-a păstrat-o. E păcat, fără îndoială, mare păcat, ce să mai vorbim! în schimb, poate că în venele mele curge sânge de boier… Poate că-s mujic numai cu numele, dar de drept sunt boier.
Toate acestea, „boierul” le spune cu glas domol şi dulceag de tenor, încreţindu-şi fruntea îngustă şi trăgând aerul, cu un fel de scârţâit, pe nasul lui mic, roşu şi îngheţat. Ptaha îl ascultă, se uită la el mirat, numai cu coada ochiului, şi ridică iarăşi din umeri.
După ce mai merg aşa vreo şase verste, vătăşeii şi vagabondul se aşază pe un tăpşan, să se odihnească.
— Câinele, că-i câine, şi tot ştie cum îl cheamă, bombăneşte Ptaha. Iaca, numele meu e Andriuşka, al lui e Nikandr, şi fiecare om îşi are numele lui sfânt, pe care nu poate cu niciun chip să-l uite! Cu niciun chip…
— Cine are nevoie să ştie cum mă cheamă pe mine, şi pentru ce anume?… oftează vagabondul, sprijinindu-şi obrazul în pumn. Ce folos aş avea eu din asta? Înţeleg dacă mi s-ar îngădui să mă duc unde vreau… Dar aşa, ar fi şi mai rău decât acuma… Eu, fraţi pravoslavnici, cunosc legea. Iaca, în clipa de faţă nu sunt decât un vagabond care nu ştie nici cum îl cheamă, nici de unde se trage. În cazul cel mai rău, ar putea să mă condamne la deportare în Siberia de răsărit şi, pe deasupra, să-mi mai dea şi vreo treizeci, sau poate chiar patruzeci de vergi… Dar dacă le-aş spune numele meu adevărat, atunci m-ar trimite din nou la muncă silnică. Ştiu eu ce ştiu!
— Cum, adică? Ai fost osândit la muncă silnică?
— Am fost, prietene dragă… Patru ani am umblat tuns chilug şi am purtat lanţuri…
— Pentru care vină?
— Pentru că am ucis, om bun ce eşti! Pe când eram băietan de vreo optsprezece ani, maică-mea a turnat din greşeală în paharul boierului şoricioaică în loc de bicarbonat. Ştii, în cămară erau tot felul de cutiuţe, aşa că nu i-a fost greu să se încurce…
Vagabondul oftează, clatină din cap, apoi urmează:
— Maică-mea era femeie cu credinţă în Dumnezeu, însă cine poate să ştie?… Că sufletul omului e ca un codru nestrăbătut. Poate că a făcut-o din nebăgare de seamă, dar poate că n-a putut să mai îndure năduful că boierul îşi luase pe lângă el altă slujnică… Poate că i-a turnat şoricioaica înadins… asta numai Dumnezeu o ştie! Eram tânăr pe-atunci şi nu le înţelegeam chiar pe toate… Mi-aduc aminte că boierul îşi luase, ce-i drept, altă ţiitoare şi că maică-mea era tare amărâtă din pricina asta. Dacă nu mă înşel, judecata a ţinut doi ani… Mama a fost osândită la douăzeci de ani muncă silnică, iar eu, minor fiind, numai la şapte.
— Dar pe tine, pentru ce te-a osândit?
— Ca părtaş. Că eu i-am dus boierului paharul. Aşa era rânduiala: maică-mea îi pregătea bicarbonatul şi eu i-l duceam. Numai să ştiţi, fraţilor, că toate astea eu vi le spun creştineşte, ca în faţa lui Dumnezeu. Însă voi să nu suflaţi nimănui nicio vorbă…
— Ei, asta-i! Pe noi nu ne întreabă nimeni, îi răspunde Ptaha. Cum s-ar zice, ai fugit de la ocnă?
— Am fugit, prietene dragă. Am fugit atunci vreo paisprezece oameni… Să le dea Dumnezeu sănătate că m-au luat şi pe mine! Acuma, judecă şi tu, flăcăule: ce nevoie am eu să le spun cum mă cheamă? Dacă le spun, au să mă trimită înapoi la ocnă! Şi, te întreb, semăn eu a ocnaş? Sunt om şubred şi bolnăvicios, ţin mult la curăţenie şi când e vorba de mâncare, şi când e vorba de dormit. Când mă rog lui Dumnezeu, îmi place să aprind ori candela, ori o lumânare şi în jurul meu să fie linişte. Iar când fac mătănii, să nu văd pe podea nici gunoaie, nici scuipături! Pentru maică-mea, eu fac câte patruzeci de mătănii dimineaţa şi câte patruzeci seara…
Vagabondul îşi scoate şapca şi-şi face semnul crucii.
— N-au decât să mă deporteze în Siberia de răsărit, zice el. De asta nu mi-e frică mie!
— Cum adică? E mai bine acolo?
— Ei, e cu totul altceva! La ocnă stai ca racul în paner: înghesuială, îmbulzeală, îngrămădeală, de nu poţi nici să-ţi tragi sufletul! Un adevărat iad! Să te păzească Maica Precista de asemenea pacoste! Eşti tâlhar, de cinste tâlhărească ai parte. Mai rău ca un câine! Nimic nu ţi-e ca lumea: nici mâncarea, nici somonul. Ba nici să te rogi lui Dumnezeu n-ai chip! Pe când în deportare, se schimbă vorba. Dacă mă deportează, îndată ce ajung acolo mă înscriu în obştea satului, în rând cu băştinaşii. După lege, stăpânirea e datoare să-mi dea un lot de pământ… da, aşa-i! Se zice că pe-acolo pământul e mai ieftin ca zăpada: poţi să iei cât îţi pofteşte inima! Şi, cum spuneam, or să-mi dea şi pământ de arătură, şi de grădină, şi de casă… Şi am să încep şi eu, ca oamenii, să ar, să semăn… am să-mi înjgheb o gospodărie… am să cresc vite, oi, câini, am să-mi fac şi prisacă… Trebuie să-mi caut şi un motan siberian, să nu-mi roadă avutul şoarecii şi guzganii. Am să-mi ridic casă de bârne, fraţilor, şi am să-mi cumpăr icoane… Iar dacă o vrea Dumnezeu, poate că am să mă însor şi să am copii…
Vagabondul aiurează înainte fără să se uite la vătăşei, ci undeva, într-o parte. Oricât de nesăbuite sunt visurile lui, le mărturiseşte atât de sincer şi din adâncul inimii, încât ar fi greu să nu-l crezi. Gura mică i se strâmbă într-un zâmbet, iar faţa, şi ochii, şi năsucul lui capătă o expresie încremenită, prostită parcă, la gândul dulce al acelei fericiri îndepărtate. Vătăşeii îl ascultă şi-l privesc cu gravitate şi nu fără simpatie. Îl cred şi ei.
— Nu mi-e frică mie de Siberia, vorbeşte înainte vagabondul. Că doar Siberia e tot Rusia şi are acelaşi Dumnezeu şi acelaşi ţar. Şi în Siberia se vorbeşte tot creştineşte, cum vorbim noi acum. Acolo e mai multă bogăţie şi oamenii duc o viaţă cu mult mai îndestulată. Da, toate-s mai bune acolo… Să luăm, de pildă, râurile. Cele din Siberia sunt mult mai bogate decât cele de pe-aici! Este în ele atâta peşte, atâta sălbăticiune de asta, cu nemiluita! Iar pentru mine, fraţilor, cea mai mare bucurie e să prind peşte! Poţi să nu-mi dai nici pâine, numai să mă laşi să stau cu undiţa. Pe cinstea mea! Mă pricep să pescuiesc şi cu undiţa, şi cu leasa, ştiu să pun şi vârşe… iar când se porneşte gheaţa, apoi pescuiesc cu năvodul… Nu prea am eu puterea să trag năvodul, aşa că dau cinci copeici vreunui mujic, de mă ajută… Şi, Doamne, dacă ai şti ce bucurii îţi aduce pescuitul! Când se întâmplă să-ţi cadă vreun mihalţ, sau vreun clean, ţi se pare că ai văzut pe frate-tău! Şi să vezi că fiecare peşte îşi are socoteala lui: pe unul îl prinzi cu momeală vie, pe altul cu râme, pe altul cu broaşte sau cu greieri. Dar toate astea trebuie să le ştii! Iaca, de pildă mihalţul. Mihalţul nu-i un peşte chiar aşa de gingaş, se mulţumeşte şi cu ghigorţ. Ştiucii îi place porcuşorul, iar şalăului, fluturii. Nu-i mai mare bucurie decât să prinzi clenii la vaduri! Te bagi în apă fără pantaloni şi dai drumul la vreo zece stânjeni din sfoara undiţei – dar fără plumb, aşa fel ca momeala, un fluture sau un gândac, să plutească pe deasupra. Şi laşi s-o ducă apa la vale. Iar cleanul atâta aşteaptă şi numai ce vezi că începe să smucească! Ei, dar trebuie să fii cu băgare de seamă să n-o şteargă afurisitul cu momeală cu tot! Aşa că îndată ce l-ai simţit că apucă de cârlig, nu mai sta la gânduri şi trage undiţa afară. Ehei, cât peşte am prins eu în viaţa mea! Ceva de speriat! Pe vremea când umblam noi fugari, ceilalţi rămâneau să se culce în pădure, numai mie nu-mi ardea de dormit, că mă trăgea aţa spre râu… Iar râurile de pe-acolo erau largi şi repezi şi cu nişte maluri prăpăstioase, de te apuca spaima! De-a lungul malurilor se înşirau păduri dese. Copacii erau aşa de înalţi, că numai cât te uitai la vârful lor şi te prindea ameţeala! După preţurile de pe-aici, fiecare pin ar face măcar zece ruble…
Sub năvala visurilor lui învălmăşite, a imaginilor încântătoare din trecut şi a unor dulci presimţiri de fericire viitoare, bietul om nu mai scoate un cuvânt: îşi mişcă doar buzele, ca şi cum ar vorbi în şoaptă cu el însuşi. Zâmbetul fericit şi prostesc nu i se mai stinge de pe faţă. Vătăşeii tac şi ei. Cu capetele aplecate în pământ, rămân adânciţi în gânduri… Şi cât de dulce e să te gândeşti aşa – în liniştea toamnei, când ceaţa rece şi mohorâtă ţi se aşterne peste suflet şi-ţi stă în faţa ochilor ca un zid de închisoare, dovedindu-ţi cât de mărginită e voinţa omenească – cât de dulce e să te gândeşti la râurile largi şi repezi cu maluri prăpăstioase şi întinse, la pădurile nepătrunse, la stepele fără sfârşit… Închipuirea îţi arată, domol şi liniştit, cum în faptul dimineţii, când purpuriul zorilor nu s-a stins încă pe cer, un om numai cât o pată îşi face drum pe malul povârnit şi pustiu. Pinii seculari, înalţi cât nişte catarge, care se îngrămădesc în terase pe amândouă malurile torentului, se uită cu asprime la omul acela slobod şi parcă mârâie, încruntaţi. Rădăcini, bolovani uriaşi şi tufişuri spinoase îi aţin calea, dar trupul pribeagului e puternic şi sufletul lui plin de curaj: nu-i e frică nici de pini, nici de bolovani, nici de singurătate, nici de ecoul care se rostogoleşte repetându-i fiecare pas…
În mintea vătăşeilor se înfiripează imaginile unei vieţi slobode, a unei vieţi de care n-au avut parte niciodată… Şi numai Dumnezeu ştie dacă imaginile acestea sunt rodul unor poveşti auzite cine ştie când, sau sunt moştenite odată cu trupul şi cu sângele de la înaintaşii lor slobozi!
Cel dintâi care rupe tăcerea e Nikandr Sapojnikov, care n-a scos nicio vorbă până acum. Fie că pizmuieşte fericirea iluzorie a vagabondului, fie că simte în adâncul sufletului că aceste visuri de fericire nu se potrivesc cu ceaţa cenuşie şi cu noroiul negru – el îi aruncă o privire aspră şi-i spune:
— Aşa o fi… Toate-s bune, frate, numai că nu ţi-e dat ţie să ajungi până la locurile acelea de libertate! Nu se poate. Ai să mai mergi vreo trei sute de verste şi pe urmă ai să dai ortul popii. Nu vezi ce prăpădit eşti? N-ai făcut decât şase verste şi iaca, abia mai sufli!
Vagabondul se întoarce încet spre Nikandr şi zâmbetul de fericire i se şterge de pe obraz. Se uită speriat şi resemnat la faţa gravă a vătăjelului, apoi, aducându-şi parcă aminte de ceva, îşi pleacă fruntea în pământ. Tăcerea se lasă din nou… Toţi trei rămân pe gânduri. Vătăşeii se trudesc să cuprindă cu gândul ceea ce numai Dumnezeu ar putea să-şi închipuie, şi anume spaţiul acela înfricoşător care-i desparte de ţinutul libertăţii. În vremea asta, în mintea vagabondului năvălesc imagini limpezi, mult mai înfricoşătoare decât spaţiul: îşi aminteşte de nesfârşita procedură judecătorească, apoi îi trec pe dinainte, rând pe rând, închisorile de tranzit şi cele de muncă silnică, bărcile pentru transportul ocnaşilor, popasurile chinuitoare din drum, iernile groaznice, bolile, moartea tovarăşilor…
Vagabondul clipeşte resemnat, îşi şterge cu mâneca fruntea pe care i-au apărut broboane mici de sudoare şi suflă greu, ca şi cum ar fi ieşit chiar atunci dintr-o baie peste măsură de fierbinte. Îşi şterge fruntea şi cu cealaltă mânecă, apoi se uită speriat în jurul lui.
— Are el dreptate că n-ai să ajungi, întăreşte şi Ptaha. Cât poţi tu să mai mergi? Nu vezi că eşti numai piele şi oase? Eh, ai să mori, măi frate!
— Se înţelege că are să moară! Cum ar putea el să mai ţină la drum? zice Nikandr. Eu gândesc că au să-l bage la şpital îndată ce ajungem… Să ştii!
Omul care şi-a uitat numele cercetează cu spaimă feţele aspre şi nepăsătoare ale siniştrilor lui însoţitori şi, fără să-şi mai scoată şapca de pe cap, îşi face repede cruce, deschizând ochii mari… Tremură, scutură din cap – şi deodată tot trupul lui e cuprins de spasme, ca o omidă pe care ai călcat-o cu piciorul…
— Ei, haide, e vremea s-o luăm din loc, zice Nikandr, ridicându-se. Ne-am odihnit destul!
Peste câteva clipe drumeţii pleacă înainte pe drumul plin de noroi. Vagabondul s-a încovoiat şi mai mult şi şi-a vârât şi mai adânc mâinile în mâneci. Ptaha tace.
Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3849, 15 noiembrie, la rubrica „Pomelnicul de sâmbătă”. Semnată: An. Cehov. A intrat în culegerea „În amurg”, Sankt-Petersburg, 1887, şi în ediţiile următoare ale aceleiaşi culegeri. Societatea pentru ştiinţă de carte din Moscova a publicat povestirea fără modificări într-o broşură separată. A fost inclusă în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.
În vederea includerii povestirii în culegerea de opere, Cehov a schimbat un singur amănunt: în textul iniţial, vagabondul fusese osândit la doisprezece ani de muncă silnică, nu la şapte, ca în versiunea definitivă. Povestirea s-a bucurat de o înaltă preţuire din partea lui D. Grigorovici (vezi nota privitoare la bucata „Agafia”).
