Un „eveniment”

Dimineaţa, prin horbota de gheaţă care acoperă geamurile, se strecoară în odaia copiilor lumina sclipitoare a soarelui. Vanea, un băieţel de vreo şase ani, tuns, cu nasul cât un bumb, şi Nina, surioara lui, o fetiţă de patru anişori, cârlionţată, dolofană şi mult prea mică pentru vârsta ei, se trezesc şi se uită urât unul la altul printre zăbrelele pătucurilor.

— U-u-u, neruşinaţilor, face dădaca. Oamenii cumsecade de mult şi-au băut ceaiul, şi voi nici n-aţi făcut încă ochi!…

Razele soarelui se zbenguie vesele pe covor, pe pereţi şi pe fusta dădacei, de parcă îi îmbie la joc, dar copiii nici nu se uită la ele. S-au sculat îmbufnaţi. Nina face bot, îşi ia o mutră acră şi începe, prelung:

— Cea-ai! Dădacă, vreau cea-ai!

Vanea îşi încreţeşte fruntea şi se gândeşte de ce să se lege ca să urle şi el. A şi început să clipească des, ba şi-a deschis şi gura, dar chiar în clipa aceea se aude din salon glasul mamei:

— Să nu uitaţi să daţi lapte pisicii, că are pui!

Lui Vanea şi Ninei li se lungesc feţele… Se uită nedumeriţi unul la altul, apoi chiuie amândoi deodată, sar din pătucuri şi, umplând casa cu ţipete asurzitoare, aleargă la bucătărie desculţi şi numai în cămăşuţe.

— A fătat pisica! urlă ei. A fătat pisica!

Sub banca din bucătărie e o lădiţă, nu prea mare, cu care aduce Stepan cocsul când se face focul în cămin.

Din lădiţa aceea îşi întinde capul o pisică. Mutrişoara ei cenuşie arată că e peste măsură de obosită, iar ochii verzi, cu pupile negre şi înguste, se uită languros şi dulce… Chipul ei parcă spune că, spre a fi pe deplin fericită, ar trebui să fie acolo şi „el”, tatăl copiilor, căruia i s-a dăruit toată… Ar vrea să miaune, şi chiar deschide gura, dar din gâtlejul ei nu iese decât un fel de sâsâit… Deodată, se aud pisoii scâncind.

Copiii se lasă pe călcâie în faţa lădiţei şi, nemişcaţi, cu răsuflarea tăiată, se uită la pisică… Sunt miraţi, sunt uluiţi şi nici nu aud cum îi ceartă dădaca lor, care s-a luat după ei. În ochi le străluceşte cea mai curată bucurie.

În educaţia şi în viaţa copiilor, animalele domestice joacă un rol neînsemnat dar, fără îndoială, binefăcător. Care dintre noi nu-şi aminteşte de dulăii voinici şi generoşi, de căţeluşele leneşe de salon, de păsărelele care mureau captive în colivii, de curcanii înguşti la minte dar îngâmfaţi, de pisicile bătrâne şi blânde, care ne iertau când, ca să facem haz, le călcam pe coadă până nu mai puteau de durere? Ba uneori am impresia că răbdarea, devotamentul, îngăduinţa atotiertătoare şi sinceritatea, însuşiri proprii animalelor noastre domestice, influenţează mintea copilului mult mai puternic şi mai cu folos decât morala plictisitoare a vreunui Karl Karlovici oarecare, uscăţiv şi palid, sau decât explicaţiile nebuloase ale vreunei guvernante care încearcă să le demonstreze copiilor că apa e compusă din hidrogen şi oxigen.

— Uite cât sunt de mititei! se miră Nina, făcând ochii mari şi izbucnind într-un hohot lung şi vesel de râs. Parcă-s nişte şoricuţi!

— Unu, doi, trei… îi numără Vanea. Trei pisicuţi: unul pentru mine, altul pentru tine şi celălalt pentru altcineva.

— Murrrm… murrrm… toarce lehuza, încântată de atâta atenţie. Murrrm…

După ce se satură să se tot uite la ei, copiii scot pisoii de sub pisică şi încep să se joace cu ei, apoi, nemulţumiţi numai cu atât, îi iau în poalele cămăşuţelor şi fug în casă strigând:

— Mamă, a fătat pisica!

Mama e în salon cu un domn necunoscut. Văzându-şi copiii nespălaţi, dezbrăcaţi şi cu poalele cămăşilor ridicate, se ruşinează şi-i fulgeră cu ochii.

— Lăsaţi jos cămăşuţele, neruşinaţilor! strigă ea. Şi ştergeţi-o de aici, că de nu, vă pedepsesc!

Dar copiii nu se uită nici la ameninţările mamei, nici la prezenţa străinului. Aşază pisoii pe covor şi fac o larmă de te asurzesc. Pisica se învârte în jurul lor şi miaună, de parcă se roagă. Când, ceva mai târziu, dădaca îi duce în odaia lor şi-i îmbracă, îi pune să-şi facă rugăciunea şi să-şi bea ceaiul, copiii scapără de neastâmpăr să termine cât mai repede cu toate aceste ocupaţii prozaice, ca să alerge din nou la bucătărie.

Obligaţiile şi jocurile obişnuite trec pe ultimul plan.

Prin simplul fapt că au venit pe lume, pisoii pun totul în umbră: ei sunt acum noutatea vie, evenimentul zilei! Dacă li s-ar propune, lui Vanea sau Ninei, câte un pud de bomboane sau câte o mie de piese de argint de câte zece copeici pentru fiecare pisoi, ei ar refuza schimbul fără să stea o clipă la îndoială. Cu toate protestele indignate ale dădacei şi ale bucătăresei, copiii rămân până la prânz în bucătărie, lângă lădiţă, făcându-şi de lucru cu pisoii. Feţele lor sunt grave, serioase şi arată o adâncă îngrijorare. Pe ei nu-i preocupă numai prezentul, ci şi viitorul pisoilor. Până la urmă hotărăsc că un pisoi trebuie să rămână în casă, cu pisica cea bătrână, ca s-o consoleze, altul să meargă cu ei la ţară, iar al treilea să stea în beci, unde sunt grozav de mulţi guzgani.

— Bine, dar de ce nu vor să se uite la noi? întreabă nedumerită Nina. Stau cu ochii închişi, ca cerşetorii cei orbi…

Aceeaşi nedumerire îl tulbură şi pe Vanea. Încearcă să deschidă ochii unui pisoi, pufăie şi fosăie multă vreme, dar în zadar: operaţia nu reuşeşte. Nu mai puţin îi nelinişteşte şi faptul că pisoii refuză cu încăpăţânare carnea şi laptele cu care îi îmbie. Tot ce li se pune sub botişoare mănâncă mama lor cea cenuşie.

— Hai să le facem căsuţe, propune Vanea. Să aibă fiecare căsuţa lui, iar pisica să le facă vizită, pe rând…

Trei cutii de carton pentru pălării sunt aşezate în trei colţuri ale bucătăriei. Copiii instalează în ele pisoii. Dar această despărţire de familie se dovedeşte a fi prea timpurie: păstrând mereu acelaşi aer alintat şi iubitor, pisica trece de la o cutie la alta şi-şi aduce puii în culcuşul lor cel vechi.

— Pisica li-e mamă, observă Vanea. Dar cine-o fi tatăl lor?

— Aşa-i, cine o fi tatăl lor? repetă Nina.

— Fiindcă trebuie să aibă şi tată, altfel nu se poate!

Vanea şi Nina stau şi chibzuiesc multă vreme cine să fie tatăl pisoilor. În cele din urmă bănuielile cad asupra unui cal mare, cu părul roşu închis şi cu coada smulsă, care zace aruncat sub scară, în cămară, trăindu-şi ultimele zile laolaltă cu tot soiul de alte jucării stricate. Copiii îl scot târâş de acolo şi-l aşază lângă lădiţă.

— Bagă de seamă! îl ameninţă ei. Stai colea şi vezi de pisoi, să se poarte frumos…

Toate acestea le fac şi le spun cât se poate de serios, cu un aer de îngrijorare. Şi afară de lădiţa cu pisoi, Vanea şi Nina nu mai vor să ştie de nimic. Fericirea lor e fără margini. Totuşi trec şi prin clipe grele, dureroase chiar.

Cu puţin înaintea prânzului, Vanea stă în biroul tatei şi contemplă visător masa de lucru. Lângă lampă, pe foile de hârtie velină, se bâţâie un pisoi. Vanea îi urmăreşte fiecare mişcare, vârându-i în botişor când un creion, când un chibrit… Deodată, în faţa mesei răsare, ca din pământ, tata.

— Ce înseamnă asta? îi aude Vanea glasul mânios.

— Ăsta… ăsta… e un pisoi, tată…

— Lasă că-ţi arăt eu ţie pisoi! Ia te uită ce-ai făcut, netrebnicule! Mi-ai murdărit toată hârtia!

Spre marea nedumerire a băiatului, tata nu împărtăşeşte dragostea lui pentru pisoi. Şi, în loc să fie încântat şi să se bucure, îl apucă de-o ureche strigând:

— Stepan, ia scârba asta de aici!

La masă, alt scandal! În timp ce se serveşte felul al doilea, se aude deodată un fel de scâncet. Toţi încep să caute care-i pricina, până descopăr, ascuns sub şortul Ninei, un pisoi.

— Pleacă de la masă, Ninka! se înfurie tata. Iar cât despre pisoi, să-i aruncaţi imediat în groapa cu lături! Să nu mai văd scârbele astea prin casă!…

Vanea şi Nina sunt îngroziţi. Dacă îneacă pisoii în groapa cu lături, pe lângă cruzimea faptului, pisica şi căluţul de lemn rămân fără copii, lădiţa rămâne goală şi se spulberă toate planurile lor de viitor, ale acelui viitor fericit, când un pisoi va sta pe lângă bătrâna lui mamă, s-o consoleze, altul va merge cu ei la vila de la ţară, iar al treilea va prinde guzgani în beci… Copiii încep să plângă şi să-l roage pe tata să cruţe pisoii. În sfârşit tata se învoieşte, dar cu o condiţie: Vanea şi Nina să nu mai calce prin bucătărie şi să nu mai pună mâna pe pisoi…

După prânz, Vanea şi Nina rătăcesc fără chef dintr-o odaie în alta. Faptul că n-au voie să se ducă la bucătărie i-a întristat grozav. Nu vor să-şi mănânce dulciurile, fac mofturi şi-i răspund urât mamei. Seara, când vine la ei unchiul Petruşa, îl iau la o parte şi i se plâng de tata, care a vrut să arunce pisoii în groapa cu lături.

— Unchiu’ Petruşa, îl roagă ei, spune-i mamei să aducă lădiţa cu pisoii în odaie la noi! Spune-i, te rog!…

— Bine, bine! face unchiul, dând din mâini ca să scape de ei. Am să-i spun!

De obicei, unchiul Petruşa nu vine singur. Odată cu el îşi face apariţia şi Nero, un danez mare şi negru, cu urechile clăpăuge şi cu coada vârtoasă ca un băţ. Nero e totdeauna tăcut, morocănos şi plin de sentimentul propriei lui demnităţi. Nu le dă lor, copiilor, nici cea mai mică atenţie, iar când trece pe lângă ei, îi pocneşte cu coada ca pe nişte simple scaune! Copiii îl urăsc din adâncul sufletului, dar considerente de ordin practic îi fac, de data aceasta, să-şi înfrângă ura.

– Ştii ceva, Nina? zice Vanea deschizând ochii mari. Hai să-l facem pe Nero tatăl pisoilor, în locul calului! Calul e de lemn, iar Nero e viu…

Toată seara copiii aşteaptă momentul când tata o să se aşeze să joace vint şi or să-l poată strecura pe Nero, pe nebăgate de seamă, în bucătărie… În sfârşit, iată că tata se aşază la masa de joc, iar mama, învârtindu-se în jurul samovarului, nu se uită la ei… A sosit clipa fericită…

— Haide! şopteşte Vanea către surioara lui.

Dar tocmai atunci intră Stepan şi anunţă, râzând:

— Doamnă, Nero a mâncat pisoii!

Nina şi Vanea se îngălbenesc şi se uită cu spaimă la Stepan.

— Zău!… râde înainte lacheul. S-a dus la lădiţă şi gata, i-a mâncat!

Copiilor li se pare că toţi ai casei trebuie să se alarmeze şi să se năpustească asupra criminalului. Dar oamenii cei mari rămân liniştiţi la locurile lor şi nu fac altceva decât să se minuneze de pofta de mâncare a uriaşului. Tata şi mama râd… Nero se plimbă în jurul mesei, dă din coadă şi se linge pe bot, satisfăcut… Numai pisica e neliniştită: trece din odaie în odaie, cu coada în vânt, se uită bănuitoare la oameni şi miaună jalnic.

— Copii, sunt nouă trecute! E timpul să vă duceţi la culcare! zice mama.

Vanea şi Nina se culcă în paturile lor. Şi multă vreme plâng, gândindu-se la pisica cea amărâtă şi la Nero cel crud şi neruşinat, pe care nimeni nu l-a pedepsit.

Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta”, 1886, nr. 323, 24 noiembrie, la rubrica „Efemeride”. Semnată: A. Cehonte. A fost publicată apoi, fără nicio modificare, în culegerea „În amurg”, Sankt-Petersburg, 1887, şi în ediţiile ei ulterioare în culegerea „Copiii”, Sankt-Petersburg, 1889, şi în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.