Oameni suciţi

Evgraf Ivanovici Şireaev, mic proprietar agricol şi fecior de popă (părintele Ioann, răposatul lui tată, primise în dar de la generăleasa Kuvşinnikova ^cccxii 102 deseatine de pământ), stătea într-un colţ în faţa unui lighean de aramă şi se spăla pe mâini. Avea, ca de obicei, înfăţişarea unui om întunecat, mereu preocupat şi cu barba totdeauna încâlcită.

— Ce vreme! bombănea el. Asta nu mai este vreme, asta-i curată pedeapsă de la Dumnezeu! Iar plouă…

Bombănea înainte, în timp ce familia lui se aşezase în jurul mesei şi-l aştepta să se spele o dată pe mâini ca să înceapă să mănânce. Nevasta lui, Fedosia Semionovna, şi copiii – Piotr, student, Varvara, aproape domnişoară, şi trei băieţi mai mici – stăteau şi aşteptau de mult. Băieţeii, Kolka, Vamka şi Arhipka – cârni, murdari şi fălcoşi, cu părul aspru netuns de cine ştie când – se foiau cu nerăbdare pe scaune, în timp ce Piotr şi Varvara stăteau neclintiţi, de parcă le-ar fi fost totuna dacă mănâncă sau aşteaptă…

Ca şi cum ar fi vrut să le pună răbdarea la încercare, Şireaev îşi şterse mâinile încet, tot atât de încet îşi făcu şi rugăciunea, apoi se aşeză fără grabă la masă. Îndată veni şi ciorba. Din curte se auzeau cum bocăneau dulgherii cu topoarele (Şireaev îşi ridica un şopron nou) şi râsul lui Fomka, argatul, care necăjea un curcan. În fereastră băteau picături rare, dar grele, de ploaie.

Studentul Piotr, cu ochelari şi cam adus din spate, mânca schimbând mereu priviri cu maică-sa. De câteva ori îşi lăsă lingura în farfurie şi tuşi, încercând să înceapă vorba. Dar, după ce se uita ţintă la tată-său, se apuca din nou să mănânce. În sfârşit, când se aduse pe masă coleaşa, Piotr tuşi cu hotărâre şi începu:

— Ar trebui să plec astăzi, cu trenul de seară. De mult s-ar fi cuvenit să plec… am întârziat două săptămâni… Cursurile au început de la întâi septembrie.

— Apoi, pleacă! încuviinţă Şireaev. Ce mai aştepţi? Du-te cu Dumnezeu!

Urmară câteva clipe de tăcere.

— Vezi că-i trebuie bani de drum, Evgraf Ivanîci… zise mama, încet.

— Bani? Bine! Doar n-ai să pleci fără bani. Dacă ai nevoie, îţi dau chiar acum. Trebuia să-mi ceri mai demult.

Studentul oftă uşurat şi se uită, de data aceasta vesel, la mamă-sa. Şireaev scoase fără grabă portofelul din buzunar şi-şi puse ochelarii.

— Cât îţi trebuie? întrebă el.

— Drumul până la Moscova face unsprezece ruble şi patruzeci şi două de copeici…

— Ei, banii, banii! oftă bătrânul (de câte ori vedea bani, chiar când îi primea, ofta). Ţine douăsprezece ruble. Mi s-ar mai cuveni un rest, frăţioare, dar ţi-l las, să ai şi tu un ban la drum.

— Mulţumesc…

După o scurtă tăcere, studentul urmă:

— Anul trecut n-am găsit lecţii îndată ce am ajuns. Nu ştiu cum o să fie anul ăsta. Mă tem că o să treacă mult până să pot câştiga un ban. De aceea, te-aş ruga să-mi mai dai vreo cincisprezece ruble pentru odaie şi masă.

Şireaev se gândi puţin, apoi oftă:

— Ţi-ajung şi zece, făcu el. Uite, na-ţi!

Studentul îi mulţumi. Ar fi trebuit să-i mai ceară pentru haine, pentru taxa de frecvenţă şi pentru cărţi. Dar, uitându-se mai bine la bătrân, se hotărî să nu-l mai supere. În schimb, mama, mai lipsită de tact, cum sunt de altfel toate mamele, nu se putu stăpâni şi zise:

— Ai face bine să-i mai dai vreo şase ruble, Evgraf Ivanîci, să-şi cumpere o pereche de cizme. Vezi şi tu: cum să se ducă băiatul la Moscova cu rupturile astea?

— Să ia cizmele mele cele vechi. Sunt aproape noi.

— Dă-i măcar de o pereche de pantaloni. Ţi-e şi ruşine să te uiţi la el!

Îndată după asta se iviră semnele furtunii, în faţa cărora tremura întreaga familie: gâtul scurt şi gros al lui Şireaev se făcu deodată roşu ca racul, apoi roşeaţa aceea se întinse cu încetul spre urechi, de la urechi trecu la tâmple şi, treptat-treptat, i se răspândi pe toată faţa. Evgraf Ivanîci se învârti pe scaun descheindu-şi gulerul cămăşii, să nu se înăbuşe. Se lupta, pesemne, cu sentimentul care încerca să pună stăpânire pe el. Se lăsă o tăcere de mormânt. Copiii îşi ţineau răsuflarea. Numai Feodosia Semionovna, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama ce se petrecea cu bărbatul ei, urmă:

— Doar nu mai e mic! I-e ruşine şi lui să umble aşa, flenduros!

Deodată Şireaev sări în sus şi-şi aruncă în mijlocul mesei portofelul umflat, cu atâta putere, încât o bucată mare de pâine zbură din farfurie. Pe faţă i se aşternu o expresie dezgustătoare de mânie, de amărăciune şi de lăcomie – toate laolaltă.

— Na-vă, luaţi tot! strigă el cu un glas care nu mai era al lui. Jefuiţi-mă! Luaţi-mi tot! Strângeţi-mă de gât!

Se ridică repede de la masă, se luă cu mâinile de cap şi, poticnindu-se, începu să alerge prin odaie.

— Despuiaţi-mă până la piele! striga, ascuţit. Stoarceţi-mi tot ce mi-a mai rămas! Jefuiţi-mă! Strângeţi-mă de gât!

Studentul se înroşi şi îşi lăsă privirea în pământ. Nu mai putea să mănânce. Feodosia Semionovna, care nu se deprinsese încă în cei douăzeci şi cinci de ani de căsnicie cu firea sucită a bărbatului ei, se făcu mică şi începu să bâlbâie nu ştiu ce, căutând să se apere. Pe faţa ei de pasăre, totdeauna istovită, îndobitocită şi speriată, se aşternu o expresie stupidă de uimire şi de spaimă. Băieţii şi Varvara, o fetişcană cu faţa palidă şi urâtă, îşi lăsară lingurile în farfurii şi încremeniră.

Ieşindu-şi tot mai mult din fire şi aruncând vorbe tot mai înspăimântătoare, Şireaev se repezi şi-şi deşertă portofelul pe masă.

— Luaţi! striga el tremurând din tot trupul. M-aţi mâncat, m-aţi băut, luaţi-mi încalte şi banii! Nu-mi mai trebuie nimic! N-aveţi decât să vă faceţi şi cizme noi, şi tunici!

Studentul se îngălbeni şi se ridică de la masă.

— Ascultă, tată, începu el gâfâind. Eu… eu te rog să încetezi, pentru că…

— Taci din gură! răcni bătrânul atât de tare, încât îi săriră ochelarii de pe nas. Să taci din gură!

— Înainte… înainte puteam să suport asemenea scene… dar acum m-am dezobişnuit. Înţelegi? M-am dezobişnuit!

— Taci din gură! strigă Şireaev şi începu să bată din picioare. Eşti dator să asculţi ce-ţi spun! Iar eu spun ce poftesc şi tu trebuie să taci din gură! Când eram ca tine câştigam parale bune, pe când tu, ticălosule, ştii cât mă faci să cheltuiesc? Am să te dau afară, trântorule!

— Evgraf Ivanîci! şopti Feodosia Semionovna, frângându-şi degetele. Doar el… doar Petea…

— Taci din gură! strigă la ea Şireaev, iar în ochi i se iviră lacrimi de mânie. Tu i-ai răsfăţat aşa! Tu! Numai tu eşti de vină! De respectat nu ne respectă, de rugat lui Dumnezeu nu se roagă, bani nu câştigă! Voi sunteţi zece, eu unul singur! Am să vă dau afară din casă pe toţi!

Varvara căscă gura, se uită lung la mama ei, apoi îşi mută privirea prostită la fereastră, se îngălbeni şi, scoţând un ţipăt, căzu pe speteaza scaunului. Şireaev dădu din mână a lehamite, scuipă şi ieşi repede în curte.

Aşa se terminau, de obicei, scenele de familie la Şireaevi. Din nenorocire, de data aceasta pe Piotr îl cuprinse fără veste o furie nestăpânită. Era tot atât de violent din fire şi tot atât de sucit ca şi tatăl şi ca şi bunicul său, protopopul, care-şi bătea enoriaşii cu toiagul în cap. Palid, cu pumnii strânşi, se apropie de Fedosia Semionovna şi strigă, luând cea mai înaltă notă de tenor pe care era în stare să o ia:

— Mi-e silă, mi-e scârbă de atâta ceartă! Nu-mi mai trebuie nimic de la voi. Nimic! Mai bine să mor de foame decât să iau în gură o bucăţică de pâine de pe masa voastră! Uite, luaţi înapoi banii voştri blestemaţi! Luaţi-i!

Mamă-sa se trase lângă perete şi începu să dea din mâini apărându-se, de parcă nu-i stătea înainte băiatul ei, ci o nălucă.

— Cu ce-ţi sunt eu vinovată? îngăimă printre lacrimi. Cu ce?…

Ca şi tată-său, băiatul dădu din mână şi ieşi repede în curte. Casa Şireaevilor era aşezată la marginea unei văi care se întindea prin stepă, ca o brazdă, pe o lungime de aproape cinci verste. Pe povârnişurile văii creşteau stejari şi anini, iar pe fund alerga un pârâiaş. Cu una din feţe casa se uita spre vale, cu cealaltă spre câmpie. Nu era îngrădită. În loc de împrejmuiri avea tot felul de magherniţe, care se înghesuiau una într-alta, închizând în faţa casei un spaţiu nu tocmai larg, socotit drept curte, în care umblau găini, raţe şi porci.

După ce ieşi din casă, studentul o luă pe drumul plin de noroi, spre câmpie. În aer stăruia o umezeală pătrunzătoare, de toamnă. Pe drumul murdar sclipeau ici şi colo băltoace, iar din iarba câmpului îngălbenit părea că se uită însăşi toamna, mohorâtă, putredă şi tristă. În dreapta drumului se întindea o grădină de zarzavat, proaspăt săpată. Din loc în loc se înălţau tulpini de floarea soarelui cu capetele negre acum, plecate spre pământ.

Piotr se gândi că n-ar fi rău să plece la Moscova pe jos, aşa cum era, fără şapcă, cu cizmele murdare şi fără o copeică în buzunar. Peste o sută de verste o să-l ajungă din urmă bătrânul, speriat, cu părul vâlvoi, să-l roage să se întoarcă sau să primească banii. Însă Piotr nici n-o să se uite la el: o să-şi caute de drum, înainte, tot înainte… Pădurilor despuiate or să le ia locul câmpiile mohorâte, după câmpii or să vină iarăşi pădurile. Încă puţin, şi pământul o să fie acoperit cu cea dintâi zăpadă sclipitoare, iar pâraiele or să prindă pojghiţă de gheaţă… Sleit de puteri şi sfârşit de foame, el o să cadă pe undeva, în apropiere de Kursk sau de Serpuhov, şi o să moară. Apoi, după ce or să-l găsească mort, toate ziarele or să scrie despre studentul cutare, care a murit de foame în cutare loc…

Un câine alb cu coada murdară, care rătăcea prin grădini căutând nu ştiu ce, se uită la student, apoi se luă după el…

Piotr mergea pe drum şi se gândea la moartea lui, la durerea celor de acasă, la remuşcările lui tată-său – dar în acelaşi timp îşi imagina peripeţiile de tot felul, una mai ciudată decât alta, care-l aşteptau în drum, peisajele pitoreşti, nopţile înfiorătoare, întâlnirile neaşteptate… Îşi imagină un şir nesfârşit de pelerini, apoi o căsuţă în pădure, cu o singură ferestruică puternic luminată în beznă… Iată-l în faţa ferestruicii, rugându-se să fie lăsat înăuntru pe noapte… I se deschide – şi deodată se pomeneşte între tâlhari… Sau, şi mai bine, nimereşte la un conac mare de moşier, unde ai casei aflând cine era, îi dau să mănânce şi să bea, îi cântă la pian, îi ascultă necazurile şi, până la urmă, fata cea frumoasă a gazdelor se îndrăgosteşte de el…

Adâncit în amărăciunile şi în gândurile lui, tânărul Şireaev mergea tot înainte… În faţă, departe, pe pânza plumburie a norilor, se desluşea pata întunecată a unui han, iar dincolo de han, tocmai la orizont, ceva ca o moviliţă: staţia de cale ferată. Moviliţa îi aminti că exista o legătură între locurile acelea şi Moscova, unde ardeau acum felinare, huruiau trăsuri şi se ţineau cursuri… Şi abia se stăpâni să nu plângă de dor şi de nerăbdare. Se săturase până la deznădejde de acea natură solemnă, cu toate minunăţiile şi rânduielile ei, de acea linişte moartă care stăruia pretutindeni şi pe care începea s-o urască!

— Păzea! tună un glas la spatele lui.

Pe lângă el trecu, într-un landou uşor şi cochet, o bătrână moşieriţă pe care o cunoştea. Piotr se înclină, zâmbindu-i cu toată faţa. Dar în aceeaşi clipă îşi surprinse zâmbetul, care nu se potrivea deloc cu starea lui sufletească atât de amărâtă. Ce-l făcuse să zâmbească, în timp ce inima îi era plină de suferinţă şi de nostalgie?

Şi se gândi că, fără îndoială, însăşi natura l-a înzestrat pe om cu darul acesta de a minţi, pentru ca, chiar în clipele celei mai grele apăsări sufleteşti, să-şi poată păstra tainele, aşa cum îşi păstrează vulpea sau raţa sălbatică taina cuibului lor. Fiecare familie are bucuriile şi necazurile ei, dar, oricât ar fi ele de mari, un ochi străin nu poate să le vadă: ele rămân o taină. Iată, de pildă, moşieriţa care a trecut adineauri pe lângă el. Pentru o nedreptate, tatăl ei îndurase o jumătate din viaţă mânia ţarului Nicolae, bărbatul ei fusese cartofor, iar din cei patru feciori niciunul nu se alesese om. Nu e greu să-şi închipuie cineva câte lacrimi se vărsaseră şi câte scene cumplite se petrecuseră în familia ei. Cu toate acestea, bătrâna părea fericită şi liniştită, şi la zâmbetul lui îi răspunsese tot cu un zâmbet. Studentul îşi mai aminti şi de unii din colegi care vorbeau fără nicio plăcere de familiile lor, şi de mamă-sa, care trebuia să mintă aproape totdeauna când era nevoită să vorbească despre bărbatul şi despre copiii ei…

Piotr rătăci pe drumuri până seara târziu, departe de casă, lăsându-se în voia gândurilor lui mohorâte. În timp ce se întorcea, se hotărî să-i vorbească cu orice preţ tatălui său şi să-l facă să înţeleagă, o dată pentru totdeauna, cât era de greu şi de chinuitor să trăiască cineva sub acelaşi acoperământ eu el.

Acasă era linişte. Sora lui, Varvara, stătea întinsă după paravan şi gemea uşor: o durea capul. Mama, cu un aer de vinovăţie şi de nedumerire pe faţă, stătea pe un cufăr lângă ea şi cârpea pantalonii lui Arhipka. Evgraf Ivanîci se plimba de la o fereastră la alta, încruntându-se mereu: era furios pe vreme. După mers, după felul cum tuşea şi chiar după ceafă, se vedea bine că se simte vinovat.

— Cum s-ar zice, te-ai răzgândit şi nu mai pleci azi? îl întrebă el.

Studentului i se făcu milă de bătrân, dar imediat îşi înfrânse această pornire şi-i răspunse:

— Ascultă, tată… Trebuie să vorbesc serios cu dumneata… Da, serios… Totdeauna te-am respectat… şi niciodată n-aş fi îndrăznit să-ţi vorbesc pe un ton ca ăsta. Însă purtarea dumitale… ieşirea pe care ai avut-o în urmă…

Bătrânul se uita pe fereastră şi tăcea. Studentul îşi frecă fruntea, de parcă îşi căuta cuvintele, apoi urmă, tulburat:

— Nu e masă lăsată de Dumnezeu, nu e ceai, fără să nu faci scandal. Toţi înghiţim cu noduri pâinea dumitale… Şi nimic nu e mai insultător decât să-ţi scoată cineva pe nas bucata de pâine pe care ţi-o întinde… Cu toate că ne eşti tată – nimeni, nici Dumnezeu şi nici natura, nu-ţi dă dreptul să ne batjocoreşti şi să ne umileşti cu atâta grosolănie, să-ţi verşi asupra noastră, a celor mai slabi, proasta dumitale dispoziţie… Pe mama ai scos-o din rândul oamenilor şi ai făcut din ea o martiră, pe soră-mea ai băgat-o în sperieţi, iar pe mine…

— Nu-i treaba ta să mă înveţi ce am de făcut! bombăni Şireaev.

— Ba da, e treaba mea! De mine poţi să-ţi baţi joc cât pofteşti, dar pe mama s-o laşi în pace! Nu-ţi dau voie s-o chinuieşti! urmă studentul, cu ochi scăpărători. Îţi faci mendrele pentru că nimeni n-a îndrăznit până acum să ţi se împotrivească. Toţi au tremurat şi au amuţit în faţa dumitale. Acum însă, s-a sfârşit! Eşti grosolan şi rău crescut! Eşti brutal… înţelegi? Brutal, sucit, nedrept! Nici mujicii nu te pot suferi!

Piotr îşi ieşise din fire. Vorbea întruna, aruncând cuvinte fără şir. Tată-său îl asculta în tăcere, încremenit. Deodată gâtul i se făcu stacojiu, roşeaţa i se întinse pe toată faţa şi Evgraf Ivanovici păru a ieşi din amorţire.

— Taci din gură! strigă el.

— Bine! nu se lăsă nici băiatul. Nu-ţi place că-ţi spun adevărul? Foarte bine! Bine! Haide, începe, ţipă! Foarte bine!

— Taci odată, când îţi spun! urlă Evgraf Ivanovici..

De după paravan se ivi Feodosia Semionovna, nedumerită şi foarte palidă. Încercă să spună ceva, dar nu putea vorbi, ci doar îşi frângea degetele.

— Numai tu eşti vinovată! strigă la ea Şireaev. Tu l-ai crescut aşa!

— Nu mai vreau să stau în casa asta! strigă studentul plângând şi uitându-se cu ură la mamă-sa. Nu mai vreau să stau cu voi!

De după paravan Varvara scoase un ţipăt şi începu să plângă în hohote. Şireaev dădu din mână a lehamite şi ieşi repede din casă.

Studentul trecu după paravan şi se întinse încet pe pat. Rămase aşa, nemişcat, fără să-şi deschidă ochii, până la miezul nopţii. Nu mai simţea acum nici ură, nici ruşine, ci doar un fel de durere nelămurită în suflet. Nu-l mai învinuia pe tată-său, nu-i mai era milă de mamă-sa şi nu-l mai chinuiau remuşcările. Îşi dădea seama că toţi ai casei treceau prin aceleaşi suferinţe – dar cine era vinovat, cine suferea mai mult şi cine mai puţin, asta numai Dumnezeu putea s-o ştie…

După miezul nopţii, Piotr trezi argatul şi-i porunci să înhame calul la ora cinci, ca să-l ducă la gară. Apoi se dezbrăcă şi se înveli, dar nu putu să adoarmă. Până dimineaţa ascultă paşii lui tată-său, care nu se culcase şi se plimba încet de la o fereastră la alta, oftând. Nimeni nu dormi în noaptea aceea.

Din când în când îi auzea pe tata şi pe mama vorbind în şoaptă. De vreo două ori mama veni la el, după paravan. Cu acelaşi aer nedumerit şi îndobitocit, făcu de mai multe ori semnul crucii asupra lui, tresărind nervos…

La cinci dimineaţa, studentul îşi luă rămas-bun de la toţi, cu duioşie, ba chiar cu lacrimi. Trecând pe lângă odaia bătrânului, aruncă o privire înăuntru. Evgraf Ivanovici, care tot nu se culcase, stătea la fereastră, îmbrăcat, şi ciocănea cu degetele în geam.

— Rămâi sănătos, eu plec, îi zise băiatul.

— Mergi sănătos… Banii sunt pe măsuţa cea rotundă… îi răspunse tatăl, fără să se întoarcă.

În timp ce argatul îl ducea spre gară, începu să cadă o ploaie rece, sâcâitoare. Tulpinile de floarea soarelui îşi aplecau şi mai adânc capetele, iarba părea şi mai întunecată…

Publicată pentru prima oară în ziarul „Novoe vremea”, 1886, nr. 3810, 7 octombrie. Semnată: An. Cehov. A fost inclusă în Culegerea de opere din 1901, vol. V. Publicăm textul din 1901.

În vederea includerii în culegerea de opere, povestirea a fost temeinic refăcută şi mult scurtată.

Sfârşitul povestirii era cu totul altul. În locul celor două fraze din urmă: „În timp ce argatul îl ducea iarba părea şi mai întunecată…” înainte era: „Se întâmplă uneori în viaţa oamenilor nenorociri, ca de pildă moartea cuiva apropiat, o judecată sau o boală grea, care schimbă dintr-odată, aproape organic, firea individului, obiceiurile şi chiar concepţia lui asupra lumii. Aşa şi cu Piotr: uitându-se la tatăl său, înţelese că impasul prin care trecuseră amândoi lăsase urme. Se simţea de altfel că între ei se statorniceau raporturi noi şi paşnice, că trecutul fusese dat uitării. Şi, în gând, Piotr îi dori lui taică-su tot binele.

„În vreme ce Fomka, argatul, care nu se trezise încă bine, îl ducea spre gară, începu să cadă o ploaie sâcâitoare şi rece. Tulpinile de floarea soarelui îşi aplecau şi mai tare capetele, şira de paie de in părea şi mai întunecată. Printre colţurile gulerului ridicat al mantalei, studentul se uita la tulpinile de floarea soarelui, care îşi trăiau resemnate cele din urmă clipe, şi gânduri triste i se îngrămădeau în minte… Se gândea aşa: oare de ce în natură totul se plăteşte? Floarea soarelui îşi plăteşte viaţa degerând cu încetul, zilele senine de primăvară le plătim cu preţul acestei ploi reci şi pătrunzătoare. Chiar şi omenia, blândeţea şi firea blajină se capătă cu jertfe şi după lecţii dureroase. În gară găsi linişte şi somn. Trenul se târa încet, somnoros parcă, spre peron. Studentul completă pacea aceea adâncă, fumul ce ieşea alene, în rotocoale, pe coşul locomotivei, conductorul care căuta în tăcere un loc pentru el, şi i se păru că în jurul lui e linişte, pace şi cald, şi că toţi călătorii dorm atât de dulce numai pentru că pe biata lui mamă umilită o durea umărul.”