Un june-prim
Evgheni Alexeevici Podjarov, jeune premier , un bărbat înalt şi subţire, cu obrazul oval şi cu pungi pe sub ochi, sosi cu trupa într-unul dintre oraşele din sud şi, de la început, căută să facă cunoştinţă cu câteva familii onorabile.,
— Aşa-i, seniore zicea el adeseori, bălăbănindu-şi graţios piciorul ca să-şi arate ciorapii roşii. Un artist trebuie să acţioneze asupra maselor şi direct, şi indirect: direct, prin activitatea lui scenică, şi indirect, prin contactul lui nemijlocit cu publicul. Eu unul nu pricep, pe cuvântul meu, ma parole d’honneur , de ce evită actorii noştri să facă cunoştinţă cu diferite familii? De ce? Doar un artist poate exercita asupra societăţii o influenţă morală considerabilă, fără să mai vorbim de mesele de la zilele onomastice şi de plăcinte, fără să mai vorbim de soareurile fixe şi de toate distracţiile care i se oferă! Adică nu e plăcut să ştii că ai aprins o scânteie în cine ştie ce căpăţână cu pielea groasă? Dar tipii? Dar femeile? Ce femei, mon dieu ! Te apucă ameţeala! Pătrunzi în iatacul sacru al vreunei case mari de negustor, îţi alegi o piersică, pe cea mai proaspătă şi mai rumenă – şi ţi se pare că eşti în al nouălea cer! Parole d’honneur!
În oraşul acela din sud, Podjarov făcu cunoştinţă, printre altele, cu familia fabricantului Zîbaev. De câte ori îşi aduce aminte acum de această cunoştinţă, actorul se încruntă cu dispreţ, închide ochii pe jumătate şi-şi răsuceşte între degete, nervos, lănţişorul de la ceas.
Odată – asta s-a întâmplat de ziua onomastică a lui Zîbaev – actorul stătea în salonul noilor sale cunoştinţe şi, ca de obicei, nu-i mai tăcea gura. În jurul lui, pe fotolii şi pe canapele, stăteau şi-l ascultau cu voie bună „tipii”, iar din odaia vecină venea râs de femei şi zgomot de linguriţe şi de ceşti: se servea ceaiul de seară… Stând picior peste picior şi căutând să-şi ia un aer indiferent şi plictisit, Podjarov vorbea despre succesele lui pe scenă, sorbind după fiecare două-trei cuvinte câte o înghiţitură de ceai cu rom.
— Eu aş putea spune că sunt, mai curând, un actor de provincie, zicea el, zâmbind cu îngăduinţă, dar am avut prilejul să joc şi prin capitale… Şi, fiindcă veni vorba, o să vă povestesc o întâmplare ce caracterizează îndeajuns spiritul intelectualităţii contemporane. La Moscova, la un spectacol care se dădea în beneficiul meu, tineretul mi-a oferit atâtea cununi de laur, încât nu mai ştiam ce să fac cu ele, vă jur pe tot ce am mai scump pe lume! Parole d’honneur! Mai târziu, într-un moment de jenă financiară, am strâns frunzele de dafin, le-am dus la băcănie şi ghiciţi cât au cântărit? Două puduri şi opt funturi! Ha-ha! Grozav mi-au prins de bine atunci banii aceia! Trebuie să vă mărturisesc că de cele mai multe ori artiştii n-au bani. Azi ai sute şi mii, mâine n-ai o leţcaie… Azi n-ai nici de o bucată de pâine, mâine mănânci stridii şi anchois. Dracu’ s-o ia de viaţă!
Cetăţenii îşi beau ceremonios paharele cu ceai şi-l ascultau. Gazda, încântat de un oaspete ca acela, cult şi spiritual, şi căutând să-i facă plăcere, i-l prezintă pe Pavel Ignatievici Klimov, o rudă de-a lui depărtată, bărbat de vreo patruzeci de ani, bine hrănit, îmbrăcat cu un surtuc lung şi cu pantaloni din cale afară de largi. Acest Klimov venise la oraş de prin părţile Tulei.
— Ţi-l recomand! zise Zîbaev, prezentându-i-l pe Klimov. E un îndrăgostit de teatru, pe vremuri a jucat şi el. Are o moşie în gubernia Tula.
Podjarov şi Klimov se întinseră la vorbă. Spre marea lor bucurie, se dovedi că moşierul de prin părţile Tulei locuia într-un oraş, pe a cărui scenă junele-prim jucase două stagiuni la şir. Urmă o adevărată avalanşă de întrebări cu privire la oraş, la cunoştinţele comune şi la teatru.
— Ştii, grozav mi-a plăcut mie oraşul ăsta! zicea junele-prim, arătându-şi ciorapii roşii. Ce pavaj, ce parc drăguţ… D-apoi societatea! O societate extraordinară!
— Într-adevăr, o societate extraordinară! întări moşierul.
— Cu toate că-i un oraş comercial, e totuşi un oraş de intelectuali!… De exemplu, î-î-î… directorul liceului, procurorul… corpul ofiţeresc… Şi ispravnicul e un tip bine…un charmeur , cum zic franţujii. D-apoi femeile! Allah, ce femei!
— Într-adevăr… femeile…
— Poate că vorbesc cu patimă. Nu ştiu cum s-a făcut, dar în oraşul dumneavoastră mi-a mers al dracului de bine în ce priveşte amorul! Aş putea să scriu zece romane! De pildă, să vă povestesc unul dintre ele… Stăteam pe strada Egorievskaia, în casa în care e administraţia financiară…
— O casă roşie, netencuită?
— Întocmai… netencuită. Ţin minte ca acum. Alături, în casa Koşceev, stătea una Varenka, frumuseţea oraşului…
— Nu era cumva Varvara Nikolaevna? întrebă Klimov şi obrazul i se lumină de bucurie. Într-adevăr, o frumuseţe… Nu-i alta mai frumoasă în tot oraşul!
— Nu-i alta mai frumoasă în tot oraşul! Profil clasic… ochi mari, negri, şi o coadă până la brâu! Mă văzuse în Hamlet… şi mi-a scris o scrisoare, ştii, ca aceea pe care a scris-o Tatiana, eroina lui Puşkin. Bineînţeles că i-am răspuns…
Podjarov se uită în jurul lui şi, încredinţându-se că în salon nu era nicio cucoană, îşi dădu ochii peste cap, zâmbi trist şi oftă.
— Odată, mă întorc eu acasă după spectacol, urmă el în şoaptă, şi o găsesc stând pe divan, la mine în odaie. Lacrimi, declaraţii de dragoste… sărutări… O, a fost o noapte de neuitat, o noapte încântătoare! Romanul nostru a mai ţinut vreo două luni, dar o noapte ca aceea n-a mai fost. Ce noapte, parole d’honneur!
— Dă-mi voie… adică, cum vine asta? sări Klimov, făcându-se stacojiu şi holbând ochii la actor. Pe Varvara Nikolaevna o cunosc foarte bine… E nepoata mea!
Podjarov se zăpăci şi holbă şi el ochii.
— Cum vine asta? urmă Klimov, desfăcându-şi braţele. Eu o cunosc pe fata aceea şi… şi mă mir…
— Îmi parte foarte rău că s-a întâmplat aşa… îngăimă actorul, ridicându-se şi ştergându-se cu degetul cel mic la ochiul stâng. Cu toate că, de altfel, se înţelege că dumneata, ca unchi…
Oaspeţii, care până mai adineauri îl ascultaseră cu plăcere pe actor, răsplătindu-l cu zâmbete, se zăpăciră şi ei şi-şi lăsară ochii în pământ.
— Ba te rog să fii aşa de bun şi să-ţi retragi cuvintele… zise Klimov, grozav de tulburat. Te rog!
— Dacă asta… hm… dacă asta vă jigneşte, poftim! îi răspunse actorul, făcând cu mâna un gest vag.
— Şi să recunoşti că ai spus un neadevăr.
— Eu? Nu… î-î-î… eu n-am minţit, însă… regret foarte mult că am scăpat o vorbă… Şi, în general… nu înţeleg ce înseamnă tonul acesta al dumitale!
Klimov începu să se plimbe dintr-un colţ în altul al odăii – parcă chibzuia, parcă stătea la îndoială. Faţa plină i se făcea tot mai stacojie, iar venele de la gât i se umflau. După ce se plimbă aşa câteva minute, se apropie de actor şi-i zise cu glas plângător:
— Nu, te rog să fii atât de bun şi să recunoşti că, în ce o priveşte pe Varenka, ai minţit… Te rog!
— Ciudat! ridică din umeri actorul, zâmbind în silă şi bălăbănindu-şi piciorul. Asta… asta chiar mă jigneşte!
— Prin urmare, nu vrei să recunoşti?
— Nu… nu înţeleg…
— Nu vrei? În cazul acesta, iartă-mă… dar voi fi silit să recurg la alte măsuri, mai neplăcute… Sau îţi arunc o insultă aici pe loc, stimate domn, sau… dacă eşti om de onoare, te provoc la duel… O să ne batem cu pistolul.
— La dispoziţia dumitale! răspunse răspicat junele-prim, cu un gest de dispreţ. Poftim!
Peste măsură de tulburaţi şi neştiind ce să facă, oaspeţii şi gazda îl luară pe Klimov la o parte, rugându-l să nu facă scandal. Pa la uşi se iviră capete mirate de femei… Junele-prim se mai învârti puţin, mai schimbă câteva cuvinte, apoi, cu aerul unui om care nu mai poate să rămână într-o casă unde fusese ofensat, îşi luă căciula şi, fără să-şi ia rămas-bun, plecă.
În drum spre casă, junele-prim zâmbi tot timpul cu dispreţ şi ridică din umeri. Dar când ajunse în odaia lui de la hotel şi se întinse pe divan, îl cuprinse deodată o nelinişte grozavă.
„S-o ia dracu’ de treabă! îşi zicea. Nu mi-e frică mie de duel, că doar n-o să mă ucidă unul ca ăsta. Pacostea e că or să afle tovarăşii mei, şi ei ştiu foarte bine că am minţit. Ce mârşăvie! Mă fac de râs în toată Rusia!…”
Podjarov se mai gândi, mai fumă o ţigară. Apoi, ca să se calmeze, ieşi în stradă.
„Ce-ar fi să vorbesc cu bădăranul cela, îşi zise el, şi să-i bag în căpăţâna lui cea seacă că-i un prost şi un dobitoc… şi că nu mi-e frică deloc de el?…”
Junele-prim se opri în faţa casei lui Zîbaev şi se uită la ferestre. După perdelele de muselină luminile ardeau încă şi se mişcau umbre.
— Să aştept! se hotărî actorul.
Era întuneric şi frig. O ploaie nesuferită de toamnă cernea ca prin sită… Podjarov se sprijini de un felinar şi se lăsă pradă neliniştii.
Ploaia îi pătrunsese prin haine şi se simţea istovit.
Abia la două de noapte începură să iasă oaspeţii din casa lui Zîbaev… În urma tuturor se ivi în uşă şi moşierul din Tula. Oftă de răsună toată strada şi o luă pe trotuar, bocănind cu galoşii lui grei.
— Daţi-mi voie! începu junele-prim, ajungându-l din urmă. O clipă!
Klimov se opri. Actorul zâmbi, stătu puţin la îndoială, apoi zise bâlbâindu-se:
— Eu… recunosc… Am… am minţit…
— Nu aşa! Să faci bine să recunoşti în public! zise Klimov făcându-se iarăşi stacojiu. Eu nu pot să las aşa afacerea asta…
— Bine, dar îmi cer iertare! Te rog… înţelegi? Te rog! Gândeşte-te şi dumneata, duelul o să stârnească fel de fel de vorbe şi eu sunt în slujbă… am colegi… Ar putea să creadă Dumnezeu ştie ce…
Junele-prim încerca să arate că nu-i pasă, căuta să zâmbească şi să se ţină drept. Dar trupul nu-l asculta, glasul îi tremura, ochii îi clipeau mereu cu vinovăţie şi capul îi scăpăta în piept. Mormăi aşa încă mult timp. Klîmov îl ascultă, se gândi, apoi oftă adânc.
— Bine, fie! zise el. Dumnezeu să te ierte. Numai bagă de seamă, tinere, altă dată să nu mai spui minciuni. Nimic nu coboară mai mult pe om ca minciuna… Da, da! Dumneata eşti tânăr, eşti om cu carte…
Moşierul din Tula îi făcea morală pe un ton blajin şi părintesc, iar junele-prim îl asculta zâmbind cu umilinţă… După ce termină Klimov, actorul rânji, se înclină şi, cu mersul unui om vinovat, chircindu-se din tot trupul, o luă spre hotelul său.
Peste o jumătate de oră, când se vârî în aşternut, Podjarov – în afară de orice primejdie acum – se simţi grozav de binedispus. Liniştit şi încântat că incidentul se încheiase în chip fericit, îşi trase plapuma peste cap, adormi imediat şi dormi tun până la zece dimineaţa.
Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 37, 13 septembrie. Semnată: A. Cehonte. După ce a fost revizuită şi refăcută, a intrat în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.
În textul iniţial, eroul nu se numea Podjarov, ci Podjarov-Boltaiski; de cele mai multe ori numai Boltaiski, iar adversarul lui, Klimov, nu era moşier din Tula, ci un ofiţer în retragere, venit din oraşul în care Podjarov-Boltaiski se lăudase că avusese presupusa lui „cucerire”. Povestirea a suferit unele modificări de stil şi abrevieri.
Subiectul ei poate fi pus în legătură cu codexul cehovian bine cunoscut cu privire la buna creştere, expus de el însuşi în scrisoarea din martie 1886 către fratele său, N. P. Cehov. Printre alte condiţii care se cer omului bine-crescut se află şi aceasta: „Ei [oamenii bine crescuţi] sunt sinceri şi se feresc de minciună ca de foc. – Nu mint nici în chestiunile cele mai neînsemnate. Minciuna e jignitoare pentru cel căruia i se adresează şi e dezonorantă pentru cel care o debitează. Ei nu pozează… nu aruncă praf în ochii confraţilor mai mărunţi. Nu vorbesc fără rost şi nu fac pe sincerii faţă de alţii când nu sunt rugaţi. Din respect pentru urechile celorlalţi, tac de cele mai multe ori.” (Vezi nota de la schiţa „Talentul”).
