Pensionarii

Mihail Petrov Zotov, un bătrân târgoveţ de vreo şaptezeci de ani, prăpădit şi singur pe lume, se trezi din somn cât de frig, cât din pricina durerilor bătrâneşti din tot trupul. În odaie era încă întuneric. Candela de sub icoană se stinsese. Zotov ridică puţin perdeaua şi se uită pe fereastră. Norii care acopereau cerul se înălbeau, iar văzduhul era tot mai străveziu: înseamnă că era ora patru, patru şi ceva, nu mai mult.

Zotov icni, tuşi, apoi, zgribulindu-se de frig, se dădu jos din pat. După vechiul lui obicei, rămase mult în faţa icoanei, închinându-se. Spuse „Tatăl nostru”, „Născătoare de Dumnezeu” şi „Crezul”, pomenind un nesfârşit şir de nume. De mult uitase ale cui erau acele nume şi nu le mai pomenea decât aşa, din obişnuinţă. Şi tot din obişnuinţă îşi mătură odaia şi tinda şi aprinse samovăraşul pântecos, cu patru picioare, de aramă roşie. Dacă Zotov n-ar fi avut aceste obiceiuri, n-ar fi ştiut cu ce să-şi omoare vremea la bătrâneţe.

Încetul cu încetul samovăraşul se aprinse şi, pe neaşteptate, începu să vâjâie cu glas gros şi tremurător.

— Ei, ce te-a apucat? bombăni Zotov. Ia nu-mi mai vâjâi aşa în cap!

În aceeaşi clipă îşi aduse aminte că noaptea trecută visase sobă, iar sobă înseamnă supărare.

Visurile şi „semnele” erau singurele lucruri care-l mai făceau să cugete. Aşa că şi de data aceasta se adânci cu plăcere în dezlegarea celor două probleme: de ce vuia samovarul şi ce fel de supărare îi prevestise soba? Visul i se împlini chiar de la început: după ce clăti ceainicul şi vru să opărească ceai proaspăt, descoperi că în cutie nu mai avea niciun firicel.

— Viaţă de ocnaş! bombăni el, mutând cu limba prin gură, de colo până colo, firimiturile de pâine neagră. Viaţă de câine! Să n-ai tu măcar un fir de ceai! Să fi fost, acolo, un biet mujic, treacă-meargă. Dar aşa, cogeamite târgoveţul, proprietar de casă! Mai mare ruşinea…

Tot bombănind şi vorbind singur, Zotov îşi luă paltonul, care semăna cu o crinolină, îşi vârî picioarele în galoşii uriaşi şi butucănoşi (făcuţi de cizmarul Prohorîci în 1867) şi ieşi în curte. Văzduhul era cenuşiu, rece, liniştit şi mohorât. Curtea mare şi plină de frunze galbene, pe care tufele dese de ciulini o făceau să pară cârlionţată, era acoperită cu un strat subţire de brumă argintie, de toamnă. Niciun pic de vânt, niciun zgomot. Bătrânul se aşeză pe treptele cerdacului lăsat pe o rână – şi îndată se petrecu ceva ce se petrecea în fiecare dimineaţă: lângă el veni căţeaua lui, Lîska, o javră mare, albă şi cu pete negre, năpârlită, mai mult moartă decât vie şi chioară de ochiul drept. Lîska se apropie de el sfioasă, încovoindu-şi spinarea cu teamă, de parcă nu călca pe pământ, ci pe plăci de fier înroşit. Tot trupul ei istovit de bătrâneţe arăta o totală îndobitocire. Zotov făcu aşa, ca şi cum n-ar lua-o în seamă. Dar când Lîska, dând alene din coadă şi încovoindu-se mereu, îi linse galoşul, bătrânul bătu din picior, înciudat.

— Marş, afurisito! strigă el. De ce nu crăpi încalte odată!

Lîska se trase mai la o parte, se aşeză şi-şi aţinti căutătura singurului ei ochi asupra stăpânului.

— Diavolilor! bombăni Zotov. Numai voi îmi mai lipseaţi!

Şi, cu ochii plini de ură, bătrânul se uită la şura cu acoperişul lăsat pe-o coastă, deasupra căruia crescuseră tot soiul de buruieni. Din uşa deschisă a şurii îl privea un cap mare de cal. Măgulit pesemne de atenţia stăpânului, capul se mişcă, se împinse înainte – şi deodată ieşi la iveală un cal în toată legea, tot atât de gârbov, de sfios şi de îndobitocit ca şi Lîska, încărunţit, cu picioarele subţiri, cu burta lipită de coaste şi cu spinarea numai ciolane. Calul ieşi din şură şi se opri nehotărât, ca şi cum s-ar fi ruşinat.

— Cum de nu vă înghite pământul?… îi blestema înainte Zotov. Cum de n-aţi pierit până acum din ochii mei, afurisiţilor… Nu cumva vi-e foame? şi faţa lui plină de ură se schimonosi într-un zâmbet dispreţuitor. Mă rog, numaidecât! Pentru un trăpaş de soi ca tine avem ovăz din cel mai bun, cât pofteşti! Mănâncă! Îţi dăm îndată! Avem bunătăţi şi pentru căţeaua asta frumoasă şi nepreţuită. Iar dacă dumneata, ca o căţea nepreţuită ce te afli, nu vrei pâine, o să-ţi dăm cărniţă…

Zotov bombăni aşa vreo jumătate de ceas, înfuriindu-se din ce în ce mai tare. În cele din urmă, nemaiputându-şi stăpâni mânia care-i clocotea în piept, se ridică şi, tropăind din galoşi, răcni de răsună toată curtea:

— Eu nu-s dator să vă dau de mâncare, trântorilor! Eu nu-s milionar, să beţi şi să mâncaţi pe socoteala mea! Nici eu n-am ce mânca, gloabe spurcate ce sunteţi, mânca-v-ar boala să vă mănânce! De pe urma voastră n-am nicio bucurie şi niciun folos, n-am decât supărări şi pagubă! De ce nu crăpaţi odată? Ce persoane aşa de simandicoase sunteţi, de nu vă ia nici dracu’? N-aveţi decât să trăiţi, fire-aţi ai naibii, numai să ştiţi că eu nu vă mai dau de mâncare! Mi-ajunge cât v-am dat! Nu mai vreau şi basta!

Omul făcea spume la gură de furie şi de indignare, iar calul şi câinele stăteau şi-l ascultau. Nu ştiu dacă cei doi pensionari înţelegeau că le scotea pe nas mâncarea lor nenorocită, dar burţile li se supseră şi mai tare, boturile li se lungiră, iar ochii li se înceţoşară şi căpătară o expresie şi mai îndobitocită parcă. Atitudinea lor smerită îl întărâtă şi mai mult pe bătrân.

— Afară! strigă el, ieşindu-şi din fire. Plecaţi de la casa mea! Să nu vă mai văd în ochi! Nu-s dator să ţin în bătătură toate lepădăturile! Afară!

Bătrânul se apropie cu paşi mărunţi de poartă, o deschise, ridică de jos un băţ şi începu să-i alunge. Calul clătină din cap, se scutură şi se îndreptă, şchiopătând, spre poartă; căţeaua, după el. Ieşiră amândoi în uliţă, făcură aşa vreo douăzeci de paşi, apoi se opriră lângă gard.

— Lasă că vă arăt eu vouă! îi ameninţă Zotov.

După ce-şi dădu afară pensionarii, bătrânul se linişti şi începu să măture ograda. Din când în când scotea capul în uliţă: calul şi câinele stăteau ca înfipţi în pământ lângă gard şi se uitau cu tristeţe spre poartă.

— Ia mai trăiţi şi fără mine! bombănea Zotov, simţind cum, încetul cu încetul, mânia i se risipea. Să vă mai poarte şi altul de grijă! Eu îs şi zgârcit, şi rău… cu mine e greu de trăit. Mai duceţi-vă şi la altul… Uite aşa!…

Încântat de atitudinea abătută a pensionarilor şi sătul de bombăneală, Zotov ieşi în poartă şi, luându-şi un aer fioros, strigă:

— Ei, ce staţi? Ce mai aşteptaţi? Ia te uită cum s-au aşezat de-a curmezişul drumului şi nu lasă oamenii să treacă! Hai, intraţi în ogradă.

Calul şi câinele îşi plecară capetele şi, cu un aer vinovat, se întoarseră spre poartă. Simţind pesemne că nu merita atâta mărinimie, Lîska scheuna jalnic.

— De primit, vă primesc eu, da’ de mâncare, puteţi să vă ştergeţi pe bot! zise Zotov, văzându-i în curte. Să ştiu bine că crăpaţi!

În vremea asta, soarele începuse să răzbească prin pâcla dimineţii. Razele lui piezişe lunecau peste bruma de toamnă. Se auziră glasuri şi paşi. Zotov aşeză mătura la locul ei şi plecă la cumătrul şi vecinul lui, Mark Ivanîci, care ţinea băcănie. Ajungând acolo, se aşeză pe un scăunel din cel care se strânge, oftă cu gravitate, îşi netezi barba şi luă vorba despre vreme. De la vreme, cei doi cumetri trecură la diaconul cel nou, de la diacon la corişti, până se întinse un taifas în toată legea. Vorbind aşa, nu-şi dădeau seama că timpul trecea, iar când băiatul din prăvălie aduse un ceainic mare cu apă clocotită şi cumetrii se aşezară la ceai, timpul începu să zboare ca pasărea. Zotov se încălzi şi se înveseli.

— Am la tine o rugăminte, Mark Ivanîci, îndrăzni el după al şaselea pahar, ciocănind cu degetele în tejghea. Ştii, cum să-ţi spun… fă-ţi pomană şi mai dă-mi şi astăzi un căuş de ovăz.

De după lada mare de ceai la care şedea Mark Ivanîci, se auzi un oftat adânc.

— Dă-mi, fă-mi binele ăsta, urmă Zotov. Ceai poţi să nu-mi dai astăzi, nu-i nimic, dar dă-mi ovăz… Mi-e ruşine să-ţi tot cer, te-am sâcâit destul cu calicia mea, da’ ce să fac… îmi moare calul de foame!

— Bine, să-ţi dau, oftă cumătrul. De ce să nu-ţi dau? Numai, spune-mi, te rog, la ce naiba mai ţii gloabele celea? Să fi fost, să zicem, un cal mai acătării… dar aşa? Ptiu! Ţi-e ruşine să te şi uiţi la el… De câine încalte nici nu mai vorbesc… ciolane goale! De ce dracu’ le mai dai de mâncare?

— Apoi, ce să fac cu ei?

— Cum, ce să faci? Du-i la Ignat, la hingher şi gata! De mult ar fi trebuit s-o faci. Acolo li-e locul.

— De, ai dreptate… Cam aşa-i…

— Când tu singur trăieşti din mila altora, ce să mai ţii şi dobitoace? îi dădea înainte cumătrul. Nu că-mi pare rău de ovăz… ferească Dumnezeu! Dar vezi, frate, cum să-ţi spun… chiar aşa, în fiecare zi! Nu vezi că sărăcia ta nu mai are leac? Dai, dai, şi nu ştii când or să se sfârşească toate!

Cumătrul oftă şi-şi mângâie obrazul roşu.

— Mai bine te-ai duce şi tu pe lumea cealaltă! urmă el. Trăieşti şi nu ştii singur pentru ce… Pe cinstea mea! Iar dacă Dumnezeu nu se îndură să te ia, atunci du-te la vreun azil de bătrâni sau la vreunul pentru vagabonzi…

— De ce să mă duc la azil? Doar am neamuri… am o nepoată…

Şi Zotov începu să-i povestească pe larg că undeva, într-un cătun, avea o strănepoată, una Glaşa, fata nepoate-sii Katerina.

— E datoare să mă ţină! zicea el. Doar o să-i rămână moştenire casa, aşa că trebuie să-mi dea de mâncare! Mă duc la ea. Glaşa asta, cum s-ar zice, e fata… Katiei, înţelegi. Iar Katia, înţelegi, e fata vitregă a fratelui meu Pantelei… pricepi? O să-i rămână casa… Aşa că trebuie să-mi dea de mâncare!

— Foarte bine! Decât să fi trăit cum ai trăit, din mila altora, mai bine te-ai fi dus de mult la ea.

— Să ştii că mă duc! Să mă bată Dumnezeu dacă nu mă duc! Că doar e datoare…

Un ceas după aceea, cumetrii cinsteau câte un păhăruţ, iar Zotov, stând în mijlocul prăvălioarei, vorbea cu însufleţire:

— De mult voiam eu să mă duc la ea! Dar azi plec, plec negreşit!

— Nu mai încape vorbă! Decât să umbli fără niciun rost şi să crăpi de foame, mai bine să te duci!

— Plec chiar acum! Când o să ajung, o să-i spun aşa: uite, îţi las casa mea… în schimb, tu să-mi dai de mâncare şi să mă respecţi. Doar eşti datoare! Iar dacă nu, atunci nu-ţi dau nici casa şi nici binecuvântarea mea!… Rămâi cu bine, Ivanîci!

Zotov mai dădu pe gât un păhăruţ şi, înviorat de gândul care-i venise, grăbi spre casă… Votca îl înfierbântase şi i se cam învârtea capul. Cu toate astea nu se culcă, ci îşi adună într-o legăturică toate lucruşoarele, se închină, îşi luă toiagul şi ieşi din curte. Fără să se uite îndărăt, bombănind şi bocănind cu băţul pe caldarâm, bătrânul străbătu toată uliţa şi se pomeni în câmp. Până la cătun erau vreo zece-douăsprezece verste. Zotov mergea pe drumul uscat, se uita la cireada târgului care rumega alene iarba îngălbenită şi se gândea la schimbarea neaşteptată a vieţii sale, spre care pornise adineauri cu atâta hotărâre. Se gândea şi la pensionarii lui: plecând de-acasă, el nu închisese poarta, lăsându-le în felul acesta putinţa să plece unde vor.

Dar nu făcu nicio verstă pe câmp, când auzi paşi în urma lui. Întoarse capul şi-şi împreună mâinile, înciudat: după el, cu capul plecat şi cu coada între picioare, veneau domol calul şi Lîska…

— Marş acasă! le făcu el semn.

Dobitoacele se opriră, se uitară întâi unul la altul, apoi la stăpân. Zotov plecă mai departe – ei după el. Atunci omul se opri locului şi începu să chibzuiască. Să se ducă aşa, cu dobitoacele după el, la strănepoată-sa Glaşa, pe care nici n-o cunoştea bine, era cu neputinţă. Să se întoarcă îndărăt şi să le închidă, n-avea niciun chef şi n-avea nici cum, deoarece porţile lui nu mai erau bune de nimic.

„În şură, tot se prăpădesc… îşi zicea Zotov. Ce-ar fi să le duc la Ignat?”

Casa lui Ignat era pe imaş, la vreo sută de paşi de bariera târgului. Zotov, care nu era încă hotărât şi nu ştia bine ce să facă, se îndreptă într-acolo. Capul i se învârtea şi vedea negru înaintea ochilor.

Nu-şi aduce bine aminte ce s-a întâmplat în curtea hingherului. Nu i-a rămas decât amintirea duhorii grele de piele şi a aburului plăcut al ciorbei din care mânca Ignat, atunci când a intrat la el. L-a văzut ca prin vis pe hingher cum l-a lăsat să aştepte vreo două ceasuri, cum a pregătit nu ştiu ce, cum şi-a schimbat hainele şi a vorbit cu o femeie despre nişte sublimat. Apoi a legat calul de un stănog şi, îndată după aceea, s-au auzit două bufnituri înăbuşite: întâi o lovitură dată în cap, apoi zgomotul unui trup mare care se prăbuşea. Când, văzându-şi prietenul mort, Lîska s-a năpustit schelălăind asupra lui Ignat, s-a auzit a treia lovitură, după care schelălăitul s-a curmat scurt. După aceea, Zotov îşi mai aduce aminte că atunci când a dat cu ochii de cele două leşuri – îndobitocit şi ameţit de băutură cum era, s-a apropiat de stănog şi şi-a lipit de trunchi propria lui frunte…

Şi până seara târziu ochii i-au rămas învăluiţi într-o ceaţă atât de tulbure, încât nu era în stare să-şi vadă nici cele cinci degete de la mână.

Publicată pentru prima oară în „Peterburgskaia gazeta’*, 1886, nr. 246, 8 septembrie, la rubrica „Efemeride". Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerile „Vorbe nevinovate", Moscova, 1887 şi „Povestiri felurite", ediţia a 2-a, Sankt-Petersburg, 1891: retipărită apoi, fără modificări, de editura „Posrednik" ^cccii , Moscova, 1894. Inclusă în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III. Publicăm textul din 1901.