Talentul

Pictorul Egor Savvici, care ţine cu chirie vila unei văduve de ofiţer inferior, stă pe patul din odaia lui lăsându-se în voia melancoliei matinale. Afară începe a se simţi apropierea toamnei. Straturi de nori greoi şi leneşi învăluie cerul, vântul e rece şi pătrunzător, iar copacii, plângând jalnic, se apleacă toţi în aceeaşi parte. Frunzele îngălbenite zboară valvârtej sus, în văzduh, şi jos, pe pământ. Adio, vară! Această melancolie a firii, privită de ochii unui pictor, e frumoasă şi poetică în felul ei, dar lui Egor Savvici nu-i arde acum de frumuseţe. Nu mai poate de plictiseală şi se mângâie cu gândul că mâine părăseşte vila. Patul, scaunele, mesele, podeaua – toate sunt încărcate cu perne, pături mototolite şi panere. Prin odăi nu e măturat, perdelele de stambă de la ferestre sunt scoase. Mâine se mută în oraş.

Gazda – văduva – nu e acasă. A plecat nu ştiu unde, să angajeze căruţele care trebuie să-i încarce mâine bagajele. Katia, fiica ei, o fată de vreo douăzeci de ani, profitând de lipsa mamei, care e femeie aspră, stă de cine ştie când în odaia pictorului: chiriaşul pleacă mâine, şi ea are încă multe de spus. Vorbeşte, vorbeşte întruna şi totuşi simte că n-a spus nici a zecea parte din câte are pe suflet. Cu ochii plini de lacrimi se uită la capul lui zburlit – se uită şi cu tristeţe, şi cu încântare. Iar Egor Savvici e aşa de păros şi de zburlit, încât pare mai curând o fiară sălbatică. Părul îi atârnă mai jos de umeri, barba îi creşte din gât, din nări şi din urechi, iar ochii nu i se mai văd de după sprâncenele stufoase care-i cad în smocuri. Şi toată vegetaţia asta e atât de deasă şi de încâlcită, încât dacă s-ar încurca în ea o muscă sau un gândac, n-ar mai scăpa în vecii vecilor din codrul acela! Egor Savvici o ascultă pe Katia şi cască. E obosit. Când fata începe să suspine, se uită la ea întunecat pe sub sprâncenele stufoase, se încruntă şi-i spune cu glasul lui gros şi adânc:

— Eu nu pot să mă însor.

— De ce? îl întreabă ea încet.

— Pentru că un pictor şi, în general, un bărbat care trăieşte pentru artă, n-are dreptul să se căsătorească. Artistul trebuie să fie liber.

— Cu ce te-aş încurca eu, Egor Savvici?

— Nu vorbesc de mine, vorbesc aşa, în general… Scriitorii şi pictorii celebri nu se însoară niciodată.

— Şi dumneata ai să fii celebru, ştiu eu, însă pune-te în locul meu! Mi-e frică de mama… E aşa de rea şi de ursuză… Când o afla că nu mă mai iei, că numai aşa… o să-mi scoată sufletul. Of, păcatele mele! Şi unde mai pui că nici măcar chiria nu i-ai plătit-o!

— Dracu’ s-o ia, am să i-o plătesc…

Egor Savvici se ridică şi începe să se plimbe prin odaie.

— Ar trebui să plec în străinătate! zice el.

Şi pictorul îi spune fetei că nimic nu e mai uşor decât să pleci în străinătate: e de ajuns să pictezi un tablou şi să-l vinzi.

— Aşa-i! încuviinţează Katia. Atunci de ce n-ai pictat nimic vara asta?

— Dar parcă se poate picta într-o şandrama ca asta? îi răspunde pictorul, înciudat. Şi pe urmă, de unde era să-mi procur modele?

Undeva, sub ei, se aude o uşă trântită cu mânie. Katia, care o aştepta pe mamă-sa să se întoarcă din clipă în clipă, se ridică şi fuge. Pictorul rămâne singur. Se plimbă mult timp dintr-un colţ în celălalt, cârmind printre scaune şi printre grămezile de boarfe împrăştiate. O aude pe văduvă trântind vasele şi certând în gura mare pe nişte mujici care-i ceruseră câte două ruble de căruţă. De necaz, Egor Savvici se opreşte în faţa dulăpaşului şi se uită o vreme, încruntat, la sticla cu votcă.

— De-ai crăpa odată! o aude el pe văduvă năpustindu-se asupra Katiei. De te-ar lua dracu’ odată!

Pictorul bea un păhăruţ şi, încetul cu încetul, norul întunecat din suflet i se risipeşte: simte cum zâmbesc toate măruntaiele din el. Începe să viseze… În mintea lui se vede ajuns celebru. Nu-şi poate imagina operele lui viitoare, dar iată, vede ca aievea cum vorbesc ziarele despre el, cum i se vând fotografiile prin magazine şi cum se uită prietenii în urma lui cu invidie. Încearcă să-şi închipuie că se află într-un salon bogat, înconjurat de admiratoare frumoase. Dar tabloul din mintea lui e întunecat şi confuz, deoarece niciodată în viaţă nu văzuse un salon, iar pe admiratoarele cele frumoase nu le vede tocmai desluşit, fiindcă, afară de Katia, nu văzuse încă nicio admiratoare şi nicio fată cumsecade. Oamenii care nu cunosc viaţa şi-o imaginează de obicei aşa cum e în cărţi. Însă Egor Savvici nu citise în viaţa lui nicio carte. Începuse să-l citească pe Gogol, dar adormise la pagina a doua…

— Nu se aprinde, lua-l-ar dracu’! strigă undeva jos văduva, căutând pesemne să aprindă samovarul. Katka, adu mangal!

Pictorul, care visează, simte nevoia să împărtăşească şi altcuiva visurile şi nădejdile lui. Coboară jos la bucătărie unde, lângă cuptorul afumat, văduva cea grasă şi Katia trebăluiesc, învăluite în aburul samovarului. Pictorul se aşază pe bancă, lângă o oală mare, şi începe:

— Straşnic lucru să fii pictor! Unde vreau, acolo plec. Ce vreau, aceea fac. La slujbă nu mă duc, pământul nu-l ar… N-am şefi, n-am pe nimeni pe capul meu… Singur sunt mai mare peste mine. Şi totuşi cât folos aduc omenirii!

După prânz se întinde pe pat, să se „odihnească”. De obicei sforăie până se întunecă, dar de data asta abia adoarme că şi simte cum îl trage cineva de picioare şi-l strigă pe nume râzând. Pictorul deschide ochii şi-l vede pe prietenul lui Ukleikin ^ccc , peisagistul, care îşi petrecuse vara în gubernia Kostroma.

— Ia te uită pe cine-mi văd ochii! se bucură el.

Încep strângerile de mână şi întrebările.

— Ei, ai adus ceva? Sunt sigur că ai făcut cel puţin o sută de schiţe! zice Egor Savvici, uitându-se la Ukleikin, care îşi scoate catrafusele din geamantan.

— Mda… Ceva, am făcut eu… Dar tu? Ai pictat?

Egor Savvici se vâră pe după pat şi, roşu ca racul, scoate de acolo o pânză plină de praf şi de păianjeni, întinsă pe un cadru.

— Uite… „O fată la fereastră, după despărţirea de logodnicul ei”… explică el. L-am lucrat în trei şedinţe. Dar mai are mult până o fi gata.

Tabloul o arată pe Katia, mai mult schiţată decât pictată, stând lângă fereastra deschisă. Dincolo de fereastră se vede o grădiniţă, iar în fund, orizontul liliachiu. Lui Ukleikin nu-i place tabloul.

— Mda… are mult aer… are şi expresie, zice el. Se simte şi perspectiva… Însă tufa asta ţipă… ţipă groaznic!

Pe masă şi-a făcut apariţia o sticlă.

Spre seară, la Egor Savvici vine prietenul şi vecinul lui de vilă, pictorul istoric Kostîleov ^ccci , un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, tot un începător care promite. Poartă părul lung, bluză şi guler à la Shakespeare şi arborează o ţinută plină de demnitate. Când dă cu ochii de votcă, se strâmbă, se plânge de dureri de piept, dar cedând rugăminţilor prietenilor săi, dă pe gât un păhăruţ.

— M-am gândit la un subiect, fraţilor… zice el, începând să se ameţească. Vreau să pictez pe unul dintr-ăştia, Neron… Irod, sau Klepentian, sau pe vreun alt ticălos în genul lor, înţelegi… şi să-i opun ideea creştinismului. Pe de o parte Roma, pe de altă parte creştinismul, înţelegi… Vreau să redau pe pânză spiritul… înţelegi? Spiritul!

În vremea asta, jos, văduva ţipă fără încetare:

— Katia, adu castraveţi! Du-te, iapă, la Sidorov şi cumpără cvas!

Cei trei pictori umblă prin odaie din colţ în colţ, ca leii în cuşcă. Vorbesc întruna, vorbesc nestânjeniţi şi cu aprindere. Toţi trei sunt mişcaţi şi entuziasmaţi. Dacă ai sta să-i asculţi, ai crede că viitorul e al lor, că în curând îi aşteaptă celebritatea şi bogăţia. Dar niciunuia nu-i trece prin minte că vremea se duce, că viaţa se apropie încetul cu încetul de sfârşit, că au mâncat multă pâine străină fără să fi realizat încă nimic şi că toţi trei sunt victimele aceleiaşi legi necruţătoare, după care, dintr-o sută de începători care promit, numai doi sau trei ajung în rândul oamenilor, iar ceilalţi rămân pe dinafară şi pier, jucând rolul de carne de tun… Prietenii sunt veseli, fericiţi şi privesc cu îndrăzneală viitorul.

La două noaptea, Kostîleov îşi ia rămas-bun şi, potrivindu-şi gulerul à la Shakespeare, se duce acasă. Peisagistul rămâne să doarmă la pictorul „de genre”, înainte de a se culca, Egor Savvici ia lumânarea şi se duce la bucătărie să bea apă. În săliţa îngustă şi întunecată dă peste Katia, care stă pe un cufăr cu mâinile pe genunchi şi se uită în sus. Pe faţa ei palidă şi chinuită rătăceşte un zâmbet, iar ochii îi strălucesc de fericire…

— Tu erai? La ce te gândeşti? o întreabă Egor Savvici.

— Mă gândesc că ai să ajungi celebru… îi răspunde ea aproape în şoaptă. Te şi văd om mare… Am ascultat tot ce vorbeaţi adineauri… Şi visez… visez…

Şi Katia izbucneşte într-un râs fericit, apoi plânge şi-şi lasă mâinile cu veneraţie pe umerii idolului său.

Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886. nr. 36, 6 septembrie. Semnată: A. Cehonte. Revăzută, povestirea a intrat în Culegerea de opere din anul 1901, vol. III, Publicăm textul din 1901.

La includerea în culegerea de opere, povestirea a fost supusă unei serioase revizuiri stilistice.

Atitudinea autorului faţă de felul de viaţă al pictorilor de mâna a treia, atitudine pe care Cehov o dezvăluie în această schiţă, se oglindeşte şi în scrisoarea din martie 1886 către fratele său, N. P. Cehov, pictor şi el: «După părerea mea, oamenii bine crescuţi se conformează în mod necesar, următoarelor principii: 1) Respectă pe semenii lor şi de aceea sunt totdeauna îngăduitori, blânzi, politicoşi, înţelegători… 3)… respectă bunul altuia, deci îşi plătesc datoriile… 5)…Ei nu spun: „Nimeni nu mă înţelege!” Sau: „îmi risipesc talentul pe fleacuri!”… pentru că asemenea scuze nu sunt decât vorbe ieftine, vorbe banale, învechite, false 7) Dacă au talent, îl respectă. De dragul lui, jertfesc liniştea, femeile, vinul şi orice alte deşertăciuni 8) îşi cultivă gustul pentru estetică. Ei nu pot să doarmă îmbrăcaţi, să vadă pe pereţi crăpături pline cu ploşniţe, să respire aer viciat, să calce pe o podea plină cu scuipat, să mănânce din gazorniţă… Nu beau votcă la repezeală, de-a-n picioarelea, nu adulmecă pe la dulapuri, că doar nu sunt porci şi asta o ştiu şi ei. Beau numai în lipsă de altă ocupaţie, când au prilej… Pentru asta se cere muncă neîntreruptă, zi şi noapte, lectură continuă, studiu susţinut, voinţă. De aceea orice clipă e preţioasă.»