Un bărbat cunoscut

Încântătoarea Vanda, sau, cum era trecută în buletinul de identitate, cetăţeana Nastasia Kanavkima ^cclxiii , ieşind din spital, se trezi într-o situaţie cum nu mai fusese niciodată: fără adăpost şi fără o leţcaie în buzunar. Ce să facă?

Mai întâi se duse la muntele de pietate şi-şi amanetă inelul cu peruzele, singura ei bijuterie. I se dădu pe el o rublă. Dar… ce să faci cu o rublă? Cu banii aceştia nu poţi să-ţi cumperi nici o bluză scurtă, cum se poartă acum, nici pălărie înaltă şi nici pantofi în culoarea bronzului. Iar fără aceste lucruri, Vanda se simţea ca şi goală. I se părea că nu numai oamenii, dar până şi caii, până şi câinii se uitau la ea şi râdeau de îmbrăcămintea ei sărăcăcioasă! Nu se gândea decât la îmbrăcăminte. Restul – ce-o să mănânce şi unde o să doarmă – n-o tulbura câtuşi de puţin.

„De-aş întâlni un bărbat cunoscut!… îşi zicea. I-aş cere ceva bani… Pe mine n-o să mă refuze niciunul, pentru că…”

Dar nu întâlni niciun bărbat cunoscut. Mai curând îi întâlneşti seara, la Renaissance, dar îmbrăcată cum era şi fără pălărie, cine ar fi lăsat-o să intre la Renaissance? Ce era de făcut? După ce se frământă multă vreme săturându-se şi să umble, şi să stea jos, şi să se gândească, Vanda se hotărî să recurgă la o ultimă soluţie: să se ducă acasă la vreun bărbat cunoscut şi să-i ceară bani.

„Dar la cine să mă duc? se gândi ea. La Mişa nu se poate, că e însurat… Bătrânul cel cu părul roşu e la serviciu la ora asta…”

Vanda îşi aduse aminte de Finkel, medicul dentist creştinat, care-i dăruise cu trei luni înainte o brăţară şi căruia, la un dineu de la clubul german, îi turnase un pahar cu bere în cap… Şi, aducându-şi aminte de Finkel, Vanda se bucură nespus.

„Sunt sigură că el o să-mi dea… De asta nici nu mă îndoiesc, numai de l-aş găsi acasă… îşi zise ea, îndreptându-se spre casa dentistului. Dacă nu-mi dă, îi sparg toate lămpile!”

Când ajunse la uşă, planul ei era gata pregătit: o să urce scările râzând, o să dea năvală în cabinet şi o să-i ceară douăzeci şi cinci de ruble… Dar când puse mâna pe mânerul soneriei, tot planul i se risipi. Pe neaşteptate se simţi cuprinsă de teamă şi de nelinişte, ceea ce nu i se mai întâmplase niciodată. De obicei, când se găsea în mijlocul bărbaţilor puşi pe chef era îndrăzneaţă, impertinentă chiar. Acum însă, îmbrăcată cu rochia ei simplă şi în situaţia de solicitatoare care ar putea să nu fie primită, era sfioasă şi umilită. Se ruşină şi o prinse frica.

„Poate că m-o fi şi uitat…” îşi zise Vanda, stând la îndoială dacă să tragă sau nu de mânerul soneriei. „Cum să intru la el cu rochia asta? Parcă-s o cerşetoare, sau o femeie de rând oarecare…”

Sună, nehotărâtă.

Dincolo de uşă se auziră paşi. Era valetul.

— Doctorul e acasă? întrebă Vanda.

În clipa aceea ar fi fost mai bucuroasă să i se răspundă „nu”. Dar omul nu zise nimic, o lăsă să intre în sală şi o ajută să-şi scoată paltonul. Scara i se păru extraordinar de elegantă, însă ceea ce o izbi mai mult în tot acest lux era oglinda mare, în care văzu o femeie îmbrăcată în zdrenţe, fără pălărie înaltă, fără bluză la modă şi fără pantofi în culoarea bronzului. Şi Vandei i se păru ciudat că tocmai atunci când era îmbrăcată aşa de sărăcăcios încât semăna a croitoreasă sau spălătoreasă, i se trezise în suflet sfiala şi-i dispăruseră încrederea în sine şi obrăznicia, iar în gândul ei nu-şi mai spunea Vanda ci, ca pe vremuri, Nastia Kanavkina…

— Vă rog! zise slujnica, deschizându-i uşa cabinetului. Domnul doctor vine îndată… Luaţi loc, vă rog.

Vanda se lăsă într-un fotoliu.

„O să-l rog să-mi împrumute… îşi zicea. Nu-i nicio necuviinţă în asta, că doar ne cunoaştem. Numai de-ar ieşi servitoarea asta de aici. De faţă cu ea, parcă nu ştiu cum… Oare de ce n-o fi ieşind?…”

Nu trecură nici cinci minute şi uşa se deschise ca să intre Finkel, un bărbat înalt şi oacheş, cu fălci puternice şi cu ochi bulbucaţi. Obrajii lui, ochii, burta şi şoldurile pline, arătau omul îmbuibat şi dispreţuitor şi-ţi făceau scârbă. De obicei, la Renaissance şi la clubul german, doctorul era cu chef. Cheltuia mult cu femeile şi îndura cu răbdare glumele lor. (De pildă, când îi turnase Vanda paharul cu bere în cap, el doar zâmbise şi o ameninţase cu degetul.) Pe când acum, avea înfăţişarea unui om somnoros şi ursuz, privirea rece şi gravă, de şef, şi mesteca nu ştiu ce în gură.

— Ce doriţi? o întrebă el pe Vanda, fără să se uite la ea.

Vanda aruncă o privire la faţa serioasă a slujnicei, la trupul îmbuibat al lui Finkel, care pesemne că n-o recunoscuse, şi se înroşi toată…

— Ce doriţi? repetă dentistul, de data aceasta cu enervare în glas.

— Mă… mă doare măseaua… îngăimă Vanda.

— Aha… Care măsea? Unde?

Vanda îşi aduse aminte că avea o măsea găunoasă.

— Una din dreapta, de jos…

— Hm! Deschideţi gura.

Finkel se încruntă, îşi ţinu respiraţia şi începu să cerceteze măseaua bolnavă.

— Vă doare? întrebă el, scociorând cu ceva ascuţit în măsea.

— Mă doare… minţi Vanda. „Dacă i-aş aduce aminte, se gândea fără îndoială că m-ar recunoaşte… Însă… de ce-o fi stând aici servitoarea asta?”

Deodată Finkel îi suflă, ca o locomotivă, drept în gură.

— Nu vă sfătuiesc s-o plombaţi… zise el. Tot n-o să vă mai puteţi folosi de ea.

După ce-o mai scociorî în măsea, murdărindu-i buzele şi gingiile cu degetele lui îngălbenite de tutun, dentistul îşi ţinu din nou respiraţia şi-i vârî în gură ceva rece… Deodată, Vanda simţi o durere înspăimântătoare, ţipă şi-l apucă de mână pe Finkel.

— Nu-i nimic, nu-i nimic… mormăi el. Nu vă speriaţi. Măseaua asta tot nu vă folosea la nimic. Trebuie să fiţi mai curajoasă.

Şi degetele lui, îngălbenite de tutun şi pline de sânge, îi vârâră sub ochi măseaua pe care i-o scosese. Slujnica se apropie şi-i lipi o ceaşcă de buze.

— Să vă clătiţi gura, acasă, cu apă rece… o sfătui Finkel. O să se oprească şi sângele…

Stătea în faţa ei şi toată înfăţişarea lui părea că spune: „Când dracu’ ai să pleci şi ai să mă laşi în pace?…”

— Rămâneţi cu bine… zise Vanda îndreptându-se spre uşă.

— Hm!… Dar mie cine-mi plăteşte pentru osteneală? o întrebă Finkel, zâmbind.

— O, da!… îşi aduse aminte Vanda, apoi se înroşi şi-i întinse rubla pe care o primise pentru inelul ei cu peruzele.

Când ieşi în stradă, Vanda simţi o ruşine şi mai cumplită, numai că acum nu-i mai era ruşine de sărăcia ei. Nu-i mai păsa că n-are pălărie înaltă şi bluză la modă. Mergea pe stradă, scuipa sânge şi fiecare scuipat înroşit îi amintea de viaţa ei, de viaţa ei grea şi lipsită de frumuseţe, de umilinţele pe care le îndurase şi pe care avea să le îndure şi mâine, şi peste o săptămână, şi peste un an – toată viaţa, până la moarte…

— Doamne, ce viaţă îngrozitoare! şoptea ea. Ce îngrozitoare, Doamne!

Totuşi, seara următoare era din nou la Renaissance şi dansa. Purta o pălărie uriaşă, roşie, o bluză nouă la modă şi pantofi în culoarea bronzului. O invitase la masă un tânăr negustor venit de la Kazan.

Publicată pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1886, nr. 18, 3 mai. Titlul: Puţină durere (O întâmplare de pe stradă). Semnată: A. Cehonte. Tipărită apoi, fără semnătură, dar specificându-se că a fost publicată în revista „Oskolki”, în ziarul „Novosti dnea” ^cclxiv , 1886, nr. 169, 23 iunie. Inclusă de Cehov în Culegerea de opere din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899.

La includerea în culegerea de opere, povestirea a fost supusă unei serioase revizuiri stilistice. Cu acest prilej i s-a schimbat şi titlul, precum şi numele dentistului, care la început se numea Şteifinkel.