ACTUL AL PATRULEA

Unul dintre saloane în casa Lebedevilor. În faţă, o arcadă care desparte salonul de sală; în dreapta şi în stânga – uşi. Obiecte de bronz vechi, portrete de familie. Încăperile sunt gătite ca de sărbătoare. O pianină, pe care se află o vioară, alături un violoncel. În tot timpul actului prin sală e un du-te-vino nesfârşit de musafiri îmbrăcaţi în haine de gală.

1

LVOV (intră, se uită la ceas): E ora cinci. Curând va începe ceremonia binecuvântării… O să-i binecuvânteze şi o să-i ducă la biserică. Iată, în sfârşit, triumful virtuţii şi al dreptăţii pe pământ! Pe Sarra n-a reuşit să o jefuiască, dar a chinuit-o îngrozitor şi a băgat-o în mormânt. Acum a găsit alta. Are să facă pe făţarnicul şi cu ea, până când va izbuti să o jefuiască şi să se scape de dânsa, la fel ca de biata Sarra. Poveste veche, răsuflată!… (pauză) Acum e în al nouălea cer de fericire. Aşa o să trăiască până la adâncă bătrâneţe, şi o să moară cu conştiinţa împăcată… Nu, nenişorule, asta n-o să se-ntâmple! Ştiu eu cum să-ţi vin de hac! Când voi smulge de pe obrazul tău această mască blestemată, şi când toată lumea va afla ce comoară eşti, ai să-mi pici din al nouălea cer al tău într-o prăpastie atât de adâncă, încât toate puterile iadului n-or să te mai poată scoate din fundul ei! Sunt un om cinstit, şi datoria mea de onoare este să intervin în această chestiune şi să deschid ochii celor orbi. Am s-o îndeplinesc întocmai, iar mâine am să fug mâncând pământul din acest judeţ blestemat! (cade pe gânduri) Dar cum să procedez? Să vorbesc cu Lebedevii? Strădanie inutilă! Să-l provoc la duel? Să fac scandal? Doamne, Dumnezeule, mă frământ ca un copilandru! Parcă mi-am pierdut minţile!… Ce să fac? Să-l provoc la duel?

2

KOSÎH (intrând şi adresându-se lui Lvov, e binedispus): Ieri am declarat un mic şlem la trefle, dar am luat unul mare. Numai că iar blestematul de Barabanov mi-a stricat toată combinaţia! Jucăm. Eu zic fără atale. El zice pas. Eu zic două trefle. El, de colo, pas. Două caro, zic… trei trefle… şi închipuiţi-vă comedie: eu declar şlem, iar el nu-mi arată asul. Să-mi fi arătat, canalia, asul, aş fi declarat mare şlem fără atale…

LVOV: Iartă-mă, dar nu mă pricep la jocul de cărţi, de aceea nu pot împărtăşi bucuria dumitale. Când va începe blagoslovenia?

KOSÎH: Cred că în curând. Deocamdată o readuc pe Ziuziuska în simţire. Zbiară ca o vită înjunghiată. Îi pare rău de zestre…

LVOV: Nu de fată?

KOSÎH: De zestre. Are şi ea dreptate în felul ei. Dacă se însoară dumnealui, înseamnă că nu mai pupă banii împrumutaţi… Amin. Doar nu te-apuci să protestezi poliţa ginerelui!

3

BABAKINA (îmbrăcată fistichiu trece grav prin faţa lui Lvov şi Kosîh; acesta din urmă pufneşte de râs, acoperindu-şi gura cu palma; Babakina întoarce capul spre el): Nu văd, ce-i de râs?!

(Kosîh întinde mâna ca să o prindă de talie şi râde cu hohote)

BABAKINA: Bădăranule! (pleacă)

KOSÎH (râzând cu hohote): A căpiat muierea! Înainte, când nici prin cap nu-i trecea să se bage în tagma aristocraţilor, era o muiere ca toate muierile, dar acum – nici cu o floare să n-o atingi. Auzi, cică, bădăranule!

LVOV (frământându-se): Ia spune-mi, ce părere ai despre Ivanov?

KOSÎH: Proastă. Joacă ca un cizmar. Anul trecut, în postul mare, să-ţi spun ce s-a întâmplat: ne aşezăm la masa de joc… Eu, contele, Borkin şi el. Încep să împart cărţile…

LVOV (întrerupându-l): Nu despre asta te întreb. Ca om, cum îl găseşti?

KOSÎH: Ca om? Straşnic bărbat! O pramatie cum n-a văzut pământul, trecută prin ciur şi prin dârmon. El şi contele – nici că le mai găseşti pereche! Au un miros, de-i pun în coadă pe copoi… Unde-i răul pe capul oamenilor – acolo-s şi ei! S-a păcălit cu ovreica, iar acum râvneşte la sipetele Ziuziuşkăi. Bat laba cu dumneata, şi să mă trăsnească Cel de Sus dacă într-un an n-o aduce la sapă de lemn… El pe Ziuziuşka, iar contele pe Babakina. Or să le ia toţi bănişorii, şi să vezi, după aceea, ce mai trai pe ei! Da’ ia spune-mi, doctore, ce-i cu dumneata? Prea eşti palid şi schimbat la faţă. Nici nu te mai recunosc…

LVOV: Nu, n-am nimic. M-am cam întrecut aseară la un pahar de vin…

4

LEBEDEV (intrând împreună cu Saşa): Să stăm de vorbă aici. (lui Lvov şi Kosîh) Ia, stimabililor, lăsaţi-ne singuri. Avem de pus la cale unele lucruri. Vă aşteaptă domnişoarele în sală…

KOSÎH (trecând prin faţa Saşei, pocneşte cu admiraţie din degete): Curat tablou!! Dama de pică!

LEBEDEV: Haide, haide, mai repejor, om al cavernelor!

(Lvov şi Kosîh pleacă)

LEBEDEV: Ia loc, Şurocika, ia loc… (se aşază şi el, aruncând o privire în jur) Ascultă-mă cu atenţie şi cu smerenia cuvenită. Iată despre ce-i vorba: mama ta mi-a poruncit să-ţi transmit următoarele… Pricepi? N-am să vorbesc din partea mea, ci din partea ei… Ea m-a trimis.

SAŞA: Tăticule, dacă se poate, mai pe scurt!

LEBEDEV: Ţi se atribuie drept zestre cincisprezece mii de ruble, în bani de argint. Asta-i… Vezi să nu avem discuţii mai târziu! Stai, lasă-mă să vorbesc! Dar asta nu-i totul. Vine acum şi bucuria cea mare! Prin urmare, ţi se atribuie cincisprezece mii, dar având în vedere şi luând în consideraţie faptul că Nikolai Alexeevici îi datorează mamei tale nouă mii de ruble, aceşti bani se reţin integral din zestrea ta… Ei, şi apoi…

SAŞA: La ce-mi spui toate acestea?

LEBEDEV: Ţi-am spus doar că mama mi-a poruncit să-ţi vorbesc!

SAŞA: Lăsaţi-mă în pace! Tată, dacă mi-ai purta cât de cât respect, şi dacă te-ai respecta şi pe tine, nu ţi-ai permite să-mi vorbeşti în felul acesta. N-am nevoie de zestrea voastră! Nu v-am cerut nimic şi nici n-am să vă cer nimic!

LEBEDEV: De ce te repezi la mine? Spune Gogol undeva despre doi şobolani, care mai întâi au mirosit amândoi bucăţica şi abia după aceea şi-au luat tălpăşiţa, iar tu, emancipato, nici n-o miroşi şi… gata, te şi repezi la mine.

SAŞA: Lăsaţi-mă în pace, nu mă jigniţi cu aceste calcule meschine ale voastre.

LEBEDEV (enervat): Ptiu, drace! O să mă faceţi până la urmă să-mi bag cuţitul până-n prăsele în inimă, ori să-l spintec pe careva! Aia de-acolo o ţine într-un bocet de dimineaţă, mă pisează, mă otrăveşte cu socotelile ei, iar astălaltă, emancipata şi umana de ea, dracu să mă ia, nici nu se oboseşte să-l înţeleagă pe propriul ei tată! Auzi, cică, nu mă jigniţi! Dar ştii dumneata, domnişoară, că înainte de a veni aici cu intenţia de a te jigni cu tot dinadinsul, dincolo (arată spre uşă) am fost tăiat bucăţi-bucăţi şi pus la saramură? Dumneaei nu poate pricepe! Auzi vorbă! M-aţi înnebunit de cap, m-aţi făcut neom!… Ptiu, drace!… (se îndreaptă spre uşă, dar se opreşte în loc, şovăind) Nu-mi place, nu-mi place şi gata toată povestea asta!

SAŞA: Care poveste?

LEBEDEV: Tot ce se-ntâmplă aici!

SAŞA: Şi ce anume nu-ţi place?

LEBEDEV: Totul. Stai să mă aşez lângă tine ca să-ţi vorbesc mai pe îndelete. Nu-mi place, zic, tot ce se-ntâmplă aici, iar la nunta ta nici nu vreau să mă uit! (apropiindu-se de ea, cu căldură în glas) Iartă-mă, Şurocika, se prea poate ca nunta asta a ta să fie o nuntă înţeleaptă, cinstită, clădită pe principii înalte, umane, dar e ceva în ea, e ceva… Nu ştiu cum să-ţi spun, dar nu seamănă cu alte nunţi pe care le-am văzut. Tu, o fată tânără, curată ca un diamant, frumoasă… iar el un văduv, trecut prin viaţă, înăcrit de ea. Şi apoi, Doamne iartă-mă, nici nu-l prea înţeleg. (o sărută) E ceva necurat la mijloc, Şurocika, nu te supăra că-ţi spun. Prea mult vorbeşte lumea. Moartea asta a Sarrei, învăluită oarecum în mister… apoi, deodată, noua cerere în căsătorie… (cu vioiciune) Dar, nu, nu mă asculta… Ce sunt acum? O babă, o muiere plângăreaţă, un crinolin demodat. Nu mă asculta, ascultă numai glasul inimii tale.

SAŞA: Tăticule, simt şi eu că-i altfel de cum ar trebui să fie… Altfel, nu ştiu cum. Dacă ai şti ce greutate îmi apasă inima! Mă simt stingherită şi mi-e groază să recunosc lucrul acesta. Tăticule dragă, dă-mi curaj, te implor… învaţă-mă ce să fac.

LEBEDEV: Dar ce este, ce s-a-ntâmplat?

SAŞA: Sunt înfricoşată… Până acum n-am avut niciodată această senzaţie! (privind în jur) Mi se pare uneori că nu-l înţeleg şi că n-am să-l pot înţelege niciodată. În tot timpul cât am fost logodnica lui, n-a zâmbit o singură dată, o dată nu s-a uitat în ochii mei. Veşnic se jeluieşte, se căieşte pentru nu ştiu ce păcate, face aluzii la ele… Deseori îl văd tremurând… Am obosit. În anumite momente am impresia că eu… că eu îl iubesc mult mai puţin decât ar trebui. Iar când vine la noi şi stă de vorbă cu mine, încep să mă plictisesc. Ce-o fi însemnând toate astea, tăticule? Sunt înfricoşată!

LEBEDEV: Fetiţa mea dragă, ascultă-l pe bătrânul tău tată măcar o dată în viaţă. Rupe această căsătorie!

SAŞA (speriată): Cum se poate să fac una ca asta!

LEBEDEV: Zău, Şurocika, fă cum îţi spun! O să fie scandal, tot judeţul o să vuiască, dar e mai bine să suporţi un scandal decât să te nenoroceşti pentru toată viaţa.

SAŞA: Nu, tăticule, nu! Nici nu vreau să aud de aşa ceva! Trebuie să lupt cu toate aceste gânduri negre ale mele. E un om bun, dar e nenorocit şi neînţeles în nenorocirea lui. Am să-l iubesc, am să încerc a-l înţelege şi am să-l pun pe picioare. Am să-mi fac datoria până la capăt! M-am hotărât!

LEBEDEV: E curată psihopatie ce-mi spui, şi nu datorie…

SAŞA: Ajunge. Ţi-am făcut unele mărturisiri la care nu mă încumetam să mă gândesc nici eu. Dar să nu sufli nimănui o vorbă. Mai bine să uităm tot ce-am vorbit.

LEBEDEV: Nu mai pricep nimic. Ori m-a prostit bătrâneţea, ori voi cei din jurul meu aveţi minte mai multă decât mine, căci, cinstit ţi-o spun, nu mai pricep nimic!

5

ŞABELSKI (intrând): Dracu să-i ia pe toţi, şi pe mine laolaltă cu ei! E revoltător, pur şi simplu revoltător!

LEBEDEV: Ce-ai păţit?

ŞABELSKI: Paşa, vorbesc serios, trebuie să fac şi eu o ticăloşie, dar o asemenea ticăloşie, încât nu numai mie, dar şi celor din juru-mi să li se facă greaţă. Şi am s-o fac, pe cuvântul meu că am s-o fac! I-am şi spus lui Borkin ca în seara asta să anunţe logodna mea. (râzând) Toţi sunt nişte ticăloşi, şi nu vreau să rămân nici eu de căruţă…

LEBEDEV: M-am săturat de tine ca de mere acre! Ascultă, Matvei, iartă-mă că-ţi spun, dar pentru trăncăneala asta a ta or să te bage într-o zi în casa de nebuni.

ŞABELSKI: E o casă mai onorabilă decât multe altele… Poţi să mă internezi chiar acum, mi-ai face un mare serviciu. Toţi, toţi cei din juru-mi, în frunte cu mine, suntem nişte creaturi mârşave, nişte nulităţi… Mi-e scârbă când mă uit la mine, nu cred o vorbă din câte le spun…

LEBEDEV: Ascultă, frăţioare! Ţi-aş propune să-ţi presari cenuşă pe cap şi să te preumbli aşa printre oameni… Sau, ai face mult mai bine să-ţi pui pălăria şi să te duci acasă. Aici e nuntă, toată lumea se veseleşte şi tu, de colo, cârrr! cârrr! ca o cobe cu pene negre. Zău aşa!…

(Şabelski îşi lasă fruntea pe pianină şi plânge cu hohote)

LEBEDEV: Matvei!… Frăţioare!… Ce-i cu tine? Dragul meu… prietene… te-am jignit cumva?… Iartă-l, iartă-l pe beţivanul ăsta bătrân şi ticălos… Vrei un pahar de apă?…

ŞABELSKI: Nu, nu-mi trebuie. (ridică fruntea)

LEBEDEV: Ce te-a apucat? De ce plângi?

ŞABELSKI: O să-mi treacă, n-am nimic…

LEBEDEV: Ce ai, Mitiuşka, nu mă minţi… Ce s-a întâmplat cu tine?

ŞABELSKI: Mi-am aruncat privirea pe acest violoncel şi… şi mi-am adus aminte de… de ovreică…

LEBEDEV: Asta-i bună, tocmai acum? Fie-i ţărâna uşoară, dar… dar crede-mă, nu e momentul potrivit…

ŞABELSKI: Câte dueturi am cântat împreună!… Ce fire de om, ce femeie minunată a fost!

(Saşa plânge)

LEBEDEV: Şi tu? Ce v-a apucat?! Doamne, Dumnezeule, ia te uită la ei… Vă rog din suflet, plecaţi de aici, să… să nu vă vadă musafirii!

ŞABELSKI: Auzi, Paşa, când soarele luminează pământul, până şi cimitirul pare mai vesel. Când ai o speranţă, măcar una, bătrâneţea e mai uşoară. Iar eu n-am nicio speranţă, n-am nicio speranţă!

LEBEDEV: Da, într-adevăr, nu te invidiez… Nici tu copii, nici tu bani, nici măcar o îndeletnicire oarecare… Ce să-i faci, n-ai încotro! (Saşei) Dar tu ce ai?

ŞABELSKI: Paşa, dragul meu, dă-mi nişte bani. Ne vom socoti pe lumea cealaltă. Vreau să mă duc la Paris, să văd mormântul soţiei mele… Am dat mult în viaţa mea, o jumătate din avere am dat-o altora, de aceea am dreptul să cer şi eu de la alţii. Şi apoi cer de la un prieten…

LEBEDEV (zăpăcit): De unde să am bani, Alitiuşa, de unde? N-am o copeică! Adică, să vedem, să vedem! Nu promit, dar… să văd ce-am să pot face… (în parte) Of, m-aţi dat gata, nu mai pot!

6

BABAKINA (intrând): Unde-i cavalerul meu, nu l-aţi văzut? (zărindu-l pe Şabelski) Bine, conte, cum se poate să mă laşi singură! Uf, nesuferitule! (îl loveşte cu evantaiul peste mână)

ŞABELSKI (cu dezgust): Lasă-mă în pace! Mi-e silă de dumneata!

BABAKINA (perplexă): Cum?… Ce-ai spus?…

ŞABELSKI: Piei din faţa mea!

BABAKINA (prăbuşindu-se într-un fotoliu): Ah! (plânge)

ZINAIDA SAVIŞNA (intră plângând): E cineva la scară… Mi se pare că a sosit cavalerul de onoare al mirelui. E timpul să-i binecuvântăm pe tineri… (plânge cu hohote)

SAŞA (cu privire rugătoare): Mamă!

LEBEDEV: Poftim, toţi s-au pus pe bocit! Ce cvartet simpatic! Da’ mai daţi-o-ncolo, fraţilor, de treabă, că prindem igrasie de atâtea lacrimi! Matvei!… Marfa Egorovna, vă rog! Zău, mă faceţi şi pe mine să… să plâng… (plânge) Doamne Isuse!

ZINAIDA SAVIŞNA: Dacă nu mai ai nevoie de mine, de mama ta, dacă nu vrei să-mi dai ascultare… am să-ţi fac această bucurie, am să-ţi dau binecuvântarea mea…

(intră Ivanov; poartă frac şi mănuşi)

7

LEBEDEV: Asta ne mai lipsea! Ce s-a-ntâmplat?

SAŞA: De ce-ai venit?

IVANOV: Iertaţi-mă, domnilor. Vreau să vorbesc cu Saşa în patru ochi…

LEBEDEV: Aşa ceva n-am mai pomenit! Auzi, să vii în casa miresei înainte de cununie! La ora asta ar fi trebuit să fii la biserică!

IVANOV: Paşa, te rog…

(Lebedev ridică din umeri, apoi el, Zinaida Savişna, contele şi Babakina pleacă)

8

SAŞA (cu asprime): Ce vrei?

IVANOV: Furia mă înăbuşă, totuşi am să-ţi vorbesc cu sânge rece. Ascultă-mă, acum o oră când mă îmbrăcam pentru a merge la biserică, m-am uitat în oglindă şi mi-am văzut tâmplele cărunte… Saşa, să nu facem asta! Să sfârşim această comedie absurdă cât nu e prea târziu… Eşti tânără, neprihănită, ai toată viaţa înainte, pe când eu…

SAŞA: Am mai auzit de mii de ori aceste vorbe, m-am săturat de ele! Nu e ceva nou! Ai face mult mai bine să te duci la biserică şi să nu mai încurci lumea pe aici!

IVANOV: Am să plec imediat acasă, iar tu anunţă-i pe ai tăi că nunta nu va mai avea loc. Explică-le într-un fel. E timpul să ne băgăm minţile în cap. Destul am jucat rolul lui Hamlet, iar tu pe al sublimei îndrăgostite… Ajunge!

SAŞA (izbucnind): Ce fel de ton e acesta? Nici nu vreau să te ascult.

IVANOV: Totuşi am să-ţi vorbesc, indiferent dacă vrei sau nu vrei să mă asculţi.

SAŞA: De ce-ai venit aici? Nu-ţi dai seama că văicărelile astea devin un fel de batjocură la adresa mea?

IVANOV: Nu, acum nu mă mai vaiet! Zici, batjocură? Se prea poate. Şi dacă aş putea să mă batjocoresc pe mine însumi de o mie de ori mai mult, astfel ca întreaga lume să râdă cu hohote de mine – aş face-o! Cum îţi spuneam, m-am uitat în oglindă şi am simţit deodată că în inimă parcă mi s-a rupt o coardă! Am râs de mine până la lacrimi, şi era cât pe-aci să-mi pierd minţile de ruşine. (râde) Da, melancolie! Boala nobilei trândăvii! Durere fără margini! Mi-ar mai lipsi încă să scriu versuri. M-am săturat de văicăreli, m-am săturat să-i tot acresc pe oamenii din jurul meu… Să constaţi în fiecare clipă că ai epuizat pentru totdeauna energia ta de om, că ai prins rugină ca un hârb vechi, că ţi-ai trăit traiul, că ai căzut în marasm şi în această neagră melancolie – să constaţi, zic, toate acestea în timp ce soarele luminează pe cer, în timp ce până şi neobosita furnică se bucură de povara ce-o cară în spinare – mulţumesc cu plecăciune, nu mai vreau! Şi să vezi apoi cum unii te consideră şarlatan de rând, cum alţii te compătimesc, cum îţi întind o mână de ajutor, iar alţii – lucrul cel mai dureros – ascultă toate văicărelile tale stupide şi se uită la tine ca la un al doilea Mahomed, aşteptând ca dintr-o clipă în alta să întemeiezi o nouă religie… nu, nu, e prea de tot! Mulţumesc lui Dumnezeu că mai am în mine destul bun-simţ şi destulă mândrie! Venind încoace râdeam de mine, şi mi se părea că râd de mine şi curcile, şi copacii pe care-i întâlneam în drum…

SAŞA: Mi-ai vorbit la început de o furie care te înăbuşă, dar constat că nu-i vorba de aşa ceva, ci de o nebunie curată!

IVANOV: Crezi? Nu, nu sunt nebun. Acum văd lucrurile în adevărata lor lumină, şi gândurile îmi sunt tot atât de limpezi ca şi însăşi conştiinţa ta. Ne iubim unul pe altul, dar totuşi nunta noastră nu va avea loc. Singur, pot să mă înfurii, să mă dau peste cap, să-mi înveninez sufletul cât oi pofti, dar n-am dreptul să-i nenorocesc şi pe alţii! Cu lamentările mele i-am otrăvit soţiei ultimul an de viaţă. Nu vezi, de când mi-ai devenit logodnică ai uitat ce înseamnă râsul şi ai îmbătrânit cu vreo cinci ani! Tatăl tău pentru care întreaga viaţă era limpede ca un cristal, graţie mie, şi numai mie, a încetat să mai înţeleagă oamenii. Oriunde m-aş afla – la zemstvă, într-o vizită, la vânătoare, peste tot aduc cu mine plictisul, melancolia, nemulţumirea… Stai, nu mă-ntrerupe! Sunt tăios, crud, vorbindu-ţi în felul acesta, dar furia îmi încleştează gâtlejul şi nu pot vorbi altfel. N-am minţit niciodată, niciodată n-am defăimat viaţa, dar, devenind un morocănos, fără voia mea, fără a băga măcar de seamă, am început să hulesc viaţa, să cârtesc împotriva sorţii, să mă plâng necontenit şi orice om care mă aude, molipsindu-se de această apatie a mea idioată, începe să defaime şi el totul. Şi când te gândeşti cu ce ton vorbesc! Parcă i-aş face concesie naturii că mai trăiesc pe lume, dracu să mă ia!

SAŞA: Stai, stai puţin… Din cele ce-mi spui acum rezultă că te-ai plictisit de această stare de apatie şi că ar fi timpul să începi o altă viaţă, o viaţă nouă!… Şi asta e bine!…

IVANOV: Nu văd niciun bine nicăieri. Despre ce fel de viaţă nouă mai poate fi vorba? Sunt un om pierdut, o dată pentru totdeauna! Ar trebui să înţelegi şi tu acest lucru. Auzi, o viaţă nouă!…

SAŞA: Nikolai, trezeşte-te! De unde ai scos că eşti un om pierdut? De unde rezultă asta? E un cinism nelalocul lui. Nu, nici nu mai discut cu tine şi nici nu vreau să mai aud nimic… Haide, pleacă la biserică…

IVANOV: Sunt un om pierdut, definitiv şi irevocabil!

SAŞA: Nu mai striga aşa, că te aud musafirii!

IVANOV: Dacă un om inteligent, un om cult şi sănătos a început să se vaiete fără a avea un motiv cât de cât palpabil, şi a pornit să se rostogolească pe un povârniş, asta înseamnă că nu-l va mai opri nimeni şi că pentru omul acesta nu mai există salvare! În ce vezi tu salvarea mea, în ce? De băut nu pot să beau, căci mă doare capul de băutură, versuri proaste nu ştiu să scriu, să mă prosternez în faţa lenei mele sufleteşti, considerând-o mai presus de toate frământările vieţii, nu pot. Lenea rămâne lene, slăbiciunea rămâne slăbiciune – n-am alte denumiri pentru ele. Într-un cuvânt, sunt un om definitiv pierdut! (aruncând o privire în jur) Numai de n-ar intra cineva… Ascultă-mă, Şura. Dacă mă iubeşti, ajută-mă. Renunţă la mine acum, în clipa aceasta! Dar mai repede, te rog…

SAŞA: Ah, Nikolai, dacă ai şti cât mă oboseşti, cât îmi torturezi sufletul! Doar eşti un om bun, un om inteligent, gândeşte-te singur: cum se poate să pui în faţa unui om asemenea probleme? Nu există zi lăsată de Dumnezeu în care să nu ridici o nouă problemă, una mai grea decât alta… Visam o dragoste activă, dar am dat de o dragoste care mă martirizează!

IVANOV: Iar când vei deveni soţia mea, vei da de probleme şi mai complexe. Renunţă dar! Înţelege un lucru: în tine vorbeşte nu atât dragostea, cât îndărătnicia unei fiinţe cinstite până-n măduva oaselor. Ţi-ai pus drept scop să învii în mine omul, să mă tămăduieşti; te mângâiai cu speranţa că săvârşeşti o faptă nobilă… Acum însă ai da înapoi, dar te împiedică un sentiment fals. Înţelege lucrul acesta!

SAŞA: Ce logică ciudată, sălbatică aş putea spune! Cum, cum vrei să renunţ la tine? Cum? Nu ai mamă, n-ai nici surori, nici prieteni… Eşti în pragul ruinei, moşia ţi-au jefuit-o, toţi clevetesc…

IVANOV: Mare prostie am făcut că am venit aici. Trebuia să fac ceea ce îmi pusesem în gând…

(intră Lebedev)

SAŞA (alergând în întâmpinarea tatălui său): Tată, tată, uite ce face dumnealui: a dat buzna la noi ca un apucat, şi acum mă chinuieşte cumplit! Îmi cere, auzi, să renunţ la el, fiindcă nu vrea să mă nenorocească… Spune-i că n-am nevoie de mărinimia lui! N-am nevoie! Ştiu ce fac!…

LEBEDEV: Nu pricep nimic… Despre ce fel de mărinimie e vorba?

IVANOV: Această căsătorie nu se va încheia!

SAŞA: Ba da! Se va încheia! Spune-i-o şi tu, tăticule!

LEBEDEV: Stai, stai puţin!… Adică de ce nu vrei să aibă loc căsătoria aceasta?

IVANOV: I-am explicat de ce, dar nu vrea să mă înţeleagă.

LEBEDEV: Nu ei, ci mie trebuie să-mi explici! Şi să-mi explici în aşa tel încât să pot pricepe! Ah, Nikolai Alexeevici! Domnul să te judece; dar eu, unul, ţi-o spun verde în ochi: aşa harababură ai adus în viaţa noastră, aşa zăpăceală, încât mă întreb uneori ce-i cu mine şi unde mă aflu… Nu mai înţeleg nimic. Parcă a căzut un blestem pe capul nostru!… Ei, spune-mi acum, învaţă-mă pe mine, om bătrân, ce să mă fac cu tine? Să te provoc la duel?

IVANOV: Nu-i nevoie de niciun duel. E nevoie de cap, ca să ne putem înţelege unul pe altul.

SAŞA (umblând agitată de colo-colo): E îngrozitor! E ca un copil fără minte!

LEBEDEV: S-ar părea că nu-i nimic de făcut, că nu ne-a rămas decât să ne plecăm capul în faţa sorţii. Ascultă-mă, Nikolai! După părerea ta tot ceea ce faci tu acum este logic, inteligent, conform tuturor legilor psihologiei. Iar după părerea mea toată afacerea asta nu e decât un scandal şi o nenorocire pe capul nostru. Ascultă-mă pe mine, om în vârstă, ce-ţi spun, pentru ultima oară! Linişteşte-te, potoleşte-ţi creierul înfierbântat! Priveşte lucrurile aşa cum le privesc toţi oamenii! Totul e simplu pe lume. Tavanul e alb, cizmele sunt negre, zahărul e dulce. Tu o iubeşti pe Saşa, şi Saşa te iubeşte la rândul ei. Dacă o iubeşti – rămâi, dacă n-o iubeşti – pleacă, nimeni n-o să-ţi ceară socoteală. E atât de simplu, nu? Amândoi sunteţi nişte oameni sănătoşi, inteligenţi, integri. Sunteţi sătui, slavă Domnului, şi îmbrăcaţi… Ce mai vrei? N-ai bani? Şi ce importanţă are? Fericirea nu stă în bani… Bineînţeles, îmi dau seama că ai greutăţi… Moşia ţi-i ipotecată, n-ai de unde plăti dobânzile; dar eu, eu sunt tată, eu înţeleg… Mama, treaba ei, facă ce-o vrea. Nu vrea să vă dea bani, n-are decât. Şura îmi spune că n-are nevoie de zestre. Mă rog, principii… Schopenhauer… Mofturi copilăreşti! Am la bancă un cont personal de zece mii de ruble… (aruncând o privire în jur) Sunt de la bunică-mea… Nici pământul nu ştie de existenţa lor… Vi-i dau… Luaţi-i, dar să ne înţelegem asupra unui lucru: lui Matvei îi daţi două mii…

(în sală încep să se adune musafirii)

IVANOV: Paşa, orice discuţie este inutilă. Procedez aşa cum îmi dictează conştiinţa.

SAŞA: Şi eu, la rândul meu, am să procedez cum îmi dictează conştiinţa. Orice mi-ai spune, eu n-am să te las să pleci. Mă duc s-o chem pe mama. (pleacă)

10

LEBEDEV: Nu mai pricep nimic…

IVANOV: Ascultă, omule. Degeaba aş încerca să-ţi explic ce fel de om sunt: cinstit sau ticălos, lucid sau psihopat, că tot n-ai să mă-nţelegi. Ar fi o strădanie zadarnică. Am fost cândva tânăr, o fire aprinsă, cinstită şi n-am fost nici un prostănac. Am iubit, am urât şi am crezut altfel decât ceilalţi oameni, am muncit şi am sperat cât zece, m-am luptat cu morile de vânt, m-am izbit cu capul de toţi pereţii. N-am ştiut să-mi apreciez însă puterile şi, necunoscând viaţa, am luat pe umeri o povară care mi-a frânt dintr-odată şira spinării, m-a dat gata. M-am grăbit să-mi cheltuiesc toată vigoarea numai şi numai de dragul tinereţii, entuziasmându-mă, muncind din greu, îmbătându-mă de victorii, fără a cunoaşte măsura. Spune-mi, te rog: oare puteam să procedez altfel? Suntem prea puţini, iar muncă – cu nemiluita! Da, muncă, nu glumă! Şi iată, cu câtă cruzime se răzbună viaţa cu care m-am luat de piept! M-a dărâmat de timpuriu! La treizeci şi ceva de ani mă simt ameţit, bătrân, mi-am pus halatul şi papucii. Cu capul greu, cu sufletul copleşit de lene, ostenit, frânt, fără vreo credinţă în mine, fără să pot iubi, fără să am vreun scop pe lume, mă strecor ca o umbră printre oameni, întrebându-mă necontenit: cine sunt, pentru ce trăiesc, ce vreau? Şi mi se pare că dragostea e o prostie, că mângâierile sunt o dulcegărie inutilă, că munca n-are niciun sens, că cântecele şi vorbele înaripate sunt demodate şi banale. Oriunde aş intra, aduc odată cu mine tristeţea, spleenul, nemulţumirea şi repulsia faţă de viaţă… Da, sunt un om pierdut, definitiv şi irevocabil! În faţa ta se află un bărbat care la treizeci şi cinci de ani e decepţionat, obosit de viaţă, strivit de stupidele sale avânturi. Ruşinea îl doboară, şi el încearcă să ia în batjocură propria-i slăbiciune… O, de-ai şti cum se revoltă mândria din mine! Furia mă sugrumă! (se înfioară) Poftim, mă şi clatin pe picioare! Mi-am făcut-o cu mâna mea… Sunt la capătul puterilor. Unde-i Matvei? Să mă ducă acasă…

VOCI DIN SALĂ: A sosit cavalerul de onoare al mirelui!

11

ŞABELSKI (intrând): Ce să zic, am o ţinută clasa întâi… Frac străin, uzat, fără mănuşi… Şi apoi privirile astea batjocoritoare, zâmbetele ironice, glumele idioate… Oameni meschini, suflete de nimic!

BORKIN (intră grăbit cu un buchet de flori în mână. E în frac, cu o floare de cavaler de onoare prinsă la butonieră): Of, nu mai pot! Pe unde o fi? (zărindu-l pe Ivanov) Lumea a înţepenit aşteptându-te la biserică şi dumneata te ţii de pledoarii filozofice. Eşti un om imposibil. Stârneşti hazul, zău aşa! Doar n-ai să mergi la biserică împreună cu mireasa! Trebuie să te duci cu mine, iar eu am să mă întorc mai târziu să o iau şi pe ea. Să nu ştii atâta lucru? Zău aşa, eşti un om imposibil!…

LVOV (intrând şi adresându-se lui Ivanov): Ah, dumneata erai aici? (cu glas tare) Nikolai Alexeevici Ivanov, declar în faţa tuturor celor prezenţi că eşti un ticălos!

IVANOV (cu răceală): Mulţumesc.

(rumoare în sală)

BORKIN (lui Lvov): Stimate domn, consider că ieşirea dumitale este o josnicie incalificabilă! Îmi vei da socoteală pentru ea! Ne vom bate şi te rog să-ţi alegi armele!

LVOV: Domnule Borkin, socot că n-ar fi de demnitatea mea nu numai să primesc această provocare, dar şi să stau de vorbă cu dumneata! Iar domnului Ivanov îi pot da satisfacţie oricând.

ŞABELSKI: Stimate domn, am să mă bat eu în locul lui!…

SAŞA (lui Lvov): Pentru ce? Cu ce drept îl jigneşti? Daţi-mi voie, domnilor, să-l întreb pentru ce îl jigneşte?

LVOV: Alexandra Pavlovna, am avut temei pentru aceasta. Am venit ca un om cinstit, pentru că vreau să vă deschid ochii, şi vă rog să-mi daţi ascultare…

SAŞA: Şi ce anume ai putea să ne spui? Că eşti un om cinstit? Asta o ştie toată lumea! Altceva însă aş vrea să te întreb: eşti atât de convins de dreptatea dumitale? Poftim, ai intrat în această casă ca om cinstit, cum zici, aducându-i logodnicului meu o jignire îngrozitoare, care putea să mă prăpădească. Înainte vreme, când îl urmăreai ca o umbră şi îl împiedicai să trăiască, tot din cinste şi din simţul dreptăţii ai să spui c-o făceai. Te amestecai în viaţa lui particulară, clevetindu-l şi împroşcându-l cu noroi. Trimiteai scrisori anonime mie şi tuturor prietenilor tot din imboldul cinstei dumitale… Crezând că procedezi cinstit, n-ai cruţat-o nici măcar pe soţia lui în ultimele clipe ale vieţii, otrăvindu-i sufletul cu tot felul de bănuieli. Şi orişice nedreptate, orişice mârşăvie ai mai fi făcut, ai fi fost convins că o faci în calitate de om cinstit şi luminat al epocii!…

IVANOV (râzând): Parcă am fi în parlament şi nu la nuntă… Bravo, bravo!…

SAŞA (lui Lvov): Gândeşte-te acum: tot mai eşti convins de dreptatea dumitale? Ce oameni mărginiţi, fără inimă! (îl ia pe Ivanov de mână) Să mergem de aici, Nikolai! Haide, tată!

IVANOV: Stai, unde vrei să mergem? Nu-i nevoie, am să rezolv totul… îndată! S-a trezit în mine tinereţea, omul care a fost înainte! (scoate pistolul)

SAŞA (ţipind): Priviţi ce vrea să facă! Nikolai, pentru numele lui Dumnezeu!

IVANOV: M-am rostogolit prea departe! Ajunge! Există şi o limită a demnităţii! Daţi-vă la o parte! Saşa, îţi mulţumesc!

SAŞA (ţipând): Nikolai, ce faci! Opriţi-l!

IVANOV: Lăsaţi-mă! (fuge în partea cealaltă a sălii şi se împuşcă)

CORTINA

Piesa Ivanov a fost scrisă la sfârşitul lui septembrie – începutul lui octombrie 1887, în urma rugăminţilor stăruitoare ale directorului de teatru F. Korş şi ale actorilor acestui teatru. Într-o scrisoare adresată M. V. Kiseliovei (13 septembrie 1887), Cehov spune: „De două ori am fost la teatrul lui Korş şi de fiecare dată am fost rugat să le scriu o piesă… Actorii mă asigură că am să scriu o piesă bună, deoarece mă pricep să impresionez…” Pe la începutul lui octombrie piesa a şi fost scrisă (vezi scrisoarea lui A. P. Cehov din 5 octombrie 1887, adresată lui N. M. Ejov). Textul iniţial al piesei s-a păstrat sub formă de copie dactilografiată, purtând următorul titlu: Ivanov, Comedie în patru acte şi 5 tablouri. Cuvântul comedie este şters şi înlocuit cu cuvântul dramă. Data aprobării cenzurii: 6 noiembrie 1887, după care urmează următoarea adnotare: Cu modificări (Biblioteca centrală a dramei ruse, nr. 40393).

Cu alte mici modificări, a apărut într-o ediţie litografiată la Biblioteca teatrelor din Moscova. Data aprobării cenzurii: 10 decembrie 1887.

Piesa a fost modificată de două ori pentru teatrul Alexandrinski din Petersburg în octombrie-decembrie 1888 şi în ianuarie 1889.

După prezentarea piesei la teatrul Alexandrinski (31 ianuarie 1889), Cehov i-a schimbat sfârşitul; cu alte mici modificări şi cu subtitlul: Piesă dramatică în patru acte, piesa a fost publicată în revista Severnîi vestnik, nr. 3, 1889.

Făcându-i alte modificări şi prescurtări, A. P. Cehov a inclus-o în culegerea Piese de teatru, Sankt-Petersburg, 1897. Cu câteva noi modificări a intrat în culegerea de Opere din 1901, vol. VII; fără nicio modificare, a intrat în a 2-a ediţie a aceluiaşi volum din anul 1902. Publicăm textul din 1902.

Prima dată, piesa a fost jucată pe scena unui teatru din provincie, şi anume la Saratov. Teatrul lui Korş din Moscova a pus-o în scenă la 19 noiembrie 1887, în beneficiul lui N. V. Svetlov, care interpreta rolul lui Borkin.

Prima versiune, spre deosebire de textul definitiv, era mai bogată în amănunte, iar desfăşurarea acţiunii se deosebea pe alocuri. De pildă, revolta lui Ivanov apărea mai puţin pregnantă. Actul patru avea două tablouri. În primul, se succedau scenete din casa Lebedevilor în preajma cununiei lui Ivanov cu Saşa, în cel de al doilea, acţiunea se desfăşura în cadrul ospăţului de după cununie. În prima versiune, Ivanov, înainte de ofensa ce i-o aduce Lvov, se află pe calea împăcării cu sine şi e gata să renunţe la gândurile sale negre. După ofensa adusă de Lvov, Ivanov nu se împuşca, ci murea în urma unui şoc nervos, rostind cuvintele: „Pentru ce, pentru ce…”

Încă din prima versiune s-a cristalizat pe de-a întregul ideea fundamentală a piesei. La baza dramei eroului principal (Ivanov) nu stă un anume caz izolat şi nici comportarea unor anumite persoane, ci realităţile vieţii luate în ansamblul lor. Ivanov este ros de o „boală” ale cărei cauze trebuie căutate în rânduielile de atunci din Rusia, care i-au frânt voinţa, sădindu-i în suflet descurajare, răpindu-i orice speranţă. În lupta sa cu aceste realităţi, forţele lui Ivanov se irosesc repede şi el devine un om „blazat”, ceea ce explică întreaga lui comportare. Pentru Cehov, Ivanov nu este un om viciat din punct de vedere moral, şi cu toate că e într-adevăr inapt pentru viaţă, chiar dăunător ei, dar, ca să ne exprimăm în limbajul lui Lvov, el nu este un „ticălos”. Urmările acestei inadaptabilităţi sunt îngrozitoare atât pentru el, cât şi pentru oamenii din jurul său (soarta Sarrei etc). Cel vinovat de toate nenorocirile, Ivanov apare şi ca o victimă a societăţii în care trăieşte, astfel încât acest personaj negativ, într-o oarecare măsură, capătă nu numai un caracter demascator, ci şi unul dramatic.

În scrisoarea sa adresată lui A. P. Cehov (24 octombrie 1887), însuşi Cehov subliniază acest nou aspect în tratarea dramatică a realităţii din piesa Ivanov. „În piesele dramaturgilor contemporani nu găseşti decât îngeri, sceleraţi şi bufoni. Du-te de caută asemenea specimene prin Rusia! Nu-i vorbă, de găsit s-ar găsi, dar nu în forma atât de concentrată cum le vor ei… Am vrut să fiu mai original: în piesa mea nu există nici sceleraţi, nici îngeri (nu m-am putut abţine însă când e vorba de bufoni), n-am condamnat, dar nici n-am dat dreptate nimănui…”

Primele reprezentaţii ale piesei (noiembrie 1887) au stârnit mult interes şi discuţii însufleţite. După primul spectacol, Cehov îi scrie fratelui său, Alexandr Pavlovici, următoarele: „Oamenii de teatru susţin că n-au mai văzut niciodată la vreun spectacol atâta fierbere, atâtea aplauze şi fluierături, n-au auzit niciodată atâtea dispute câte au fost la premiera piesei mele.”

Cronicarul revistei Novoe Vremea scrie: „Niciun autor din ultima vreme n-a fost primit cu atâtea aplauze, chemări la rampă, cu atâtea fluierături şi nici n-a stârnit atâtea laude şi critici” (Novoe Vremea, 1887, nr. 4215).

În memoriile sale, M. P. Cehov scrie: „Succesul spectacolului a fost foarte amestecat: unii fluierau, alţii, care formau majoritatea, aplaudau zgomotos şi-l chemau pe autor la rampă; dar în general piesa n-a fost înţeleasă, şi mult timp după aceea ziarele comentau personalitatea şi caracterul eroului principal” (M. P. Cehov, Cehov şi temele tratate de el, Moscova, 1923 pag. 40).

Recenzenţii, obişnuiţi cu formulări simpliste în aprecierea trăsăturilor morale ale eroilor, îi reproşau autorului caracterul confuz al lui Ivanov, întrebându-se dacă e un personaj pozitiv sau negativ.

În scrisoarea sa adresată lui A. S. Suvorin (30 decembrie 1887), Cehov comentează pe larg caracterele eroilor săi: Ivanov, Lvov şi Saşa. „Scepticismul şi veşnica nemulţumire a lui Ivanov se datorează, spune autorul, «istovirii» eroului principal, care şi-a luat asupra sa mai mult decât ar fi fost în stare să suporte…” „Abia a atins vârsta de 35 de ani, că a şi început să se simtă istovit şi plictisit. Nici nu i-a crescut bine mustaţa, că şi declară sentenţios: «Nu te însura, frăţioare… Ţi-o spun din proprie experienţă.» Sau: «Şi totuşi ce este în esenţă liberalismul? Între noi fie vorba, Katkov de multe ori a avut dreptate.» El este gata să renege şi zemstvele, şi gospodărirea raţională, şi ştiinţa, şi dragostea… Acesta este tonul folosit de oamenii ale căror forţe s-au irosit înainte de vreme. Ivanov nu-şi poate explica ce se petrece cu el. Firea lui cinstită nu se împacă cu noua lui stare sufletească. Caută motivarea ei în mediul înconjurător şi nu găseşte. Caută în el, dar nu descoperă decât o vagă conştiinţă a vinovăţiei sale. Veşnic istovit şi plictisit, ros de conştiinţa propriei vinovăţii mai are un duşman: singurătatea… Ivanov se simte foarte singur. Serile lungi de iarnă, parcul pustiu, odăile pustii, lamentările contelui, soţia suferindă. N-are unde să plece. De aceea e obsedat mereu de întrebarea: «Ce să facă?» Ivanov este dezarmat în faţa vieţii: Oamenii de felul lui Ivanov nu sunt în stare să facă faţă situaţiei şi se lasă copleşiţi de greutăţile vieţii. Ei se pierd cu firea, ridică neputincioşi din umeri, se enervează, se tânguiesc, fac prostii şi, în cele din urmă, dând frâu liber nervilor lor zdruncinaţi, pierd terenul de sub picioare şi cad în categoria celor «frânţi» de viaţă, a celor «neînţeleşi». Lvov este tipul omului dintr-o bucată, energic, dar mărginit şi lipsit de supleţe. Tot ceea ce se poate numi vederi mai largi, tot ceea ce este simţământ spontan îi sunt străine lui Lvov. Judecă totul după un anumit şablon, este tendenţiozitatea personificată… Lvov este o fire cinstită, deschisă, mergând până la brutalitate în sinceritatea lui. E în stare să arunce sub trăsură o bombă, să pălmuiască un inspector sau să-i spună omului de la obraz că-i un ticălos. Nimic nu-l va opri… Asemenea oameni sunt necesari şi de cele mai multe ori ne sunt chiar simpatici. A-i caricaturiza, fie şi în interesul scenei, nu e cinstit şi nici nu-i nevoie. E adevărat că prin caricatură personajul iese mai reliefat, deci mai pe înţelesul tuturor, dar e preferabil să-l laşi estompat decât să forţezi nota…” „Saşa e o tânără de formaţie nouă; o fată cultă, inteligentă, onestă ş.a.m.d. În lipsă de altceva mai bun ea se îndrăgosteşte de Ivanov, un bărbat de 35 de ani. El e mai bun decât toţi cei care o înconjoară. L-a cunoscut de mică, l-a văzut în plină activitate, în perioada când nu era încă istovit… O însufleţeşte gândul de a-l face să-şi revină, de a-i reda curajul pierdut, de a-l face fericit. Nu pe Ivanov îl iubeşte ea, ci această misiune… Un an încheiat se chinuieşte Saşa să-l redreseze pe Ivanov, dar acesta decade tot mai jos.”

Cehov încheie scrisoarea cu rugămintea ca piesa să-i fie restituită: „N-aş mai realiza nimic cu îndreptări şi completări…

Personalitatea Saşei ar putea fi conturată ceva mai mult în final, dar în ceea ce îi priveşte pe Ivanov şi Lvov, n-am ce să mai fac. Pur şi simplu nu mă pricep. Chiar dacă le-aş mai adăuga câte ceva, presimt că mai mult aş strica decât aş repara.”

Cehov ţinea foarte mult la ideea de bază a piesei şi la figurile schiţate iniţial. Era înclinat să explice greutăţile pe care le întâmpinau cititorii şi actorii în înţelegerea piesei prin lipsa lui de experienţă în dramaturgie. În aceeaşi scrisoare, adresată lui Suvorin, el spune: „N-am izbutit cu piesa mea. Se-nţelege că-mi pare rău. Pe Ivanov şi pe Lvov mi i-am închipuit ca pe nişte oameni vii. Vă spun cinstit, cu toată sinceritatea, că au fost zămisliţi de mine nu din spuma mării, nu din idei preconcepute, nu din raţionamente reci şi nici la întâmplare. Ei sunt rezultatul direct al observaţiilor şi studiului asupra vieţii. Aceşti oameni trăiesc în mintea mea, şi simt cu toată fiinţa că n-am exagerat nici cu un centimetru şi n-am căutat nicăieri să despic firu-n patru. Dacă însă pe hârtie aceste personaje au ieşit lipsite de viaţă şi slab conturate, nu este vina lor, ci rezultatul nepriceperii mele de a-mi exprima gândurile. Înseamnă că n-a sosit încă momentul să scriu piese de teatru.”

Recenziile apărute în ziarele şi revistele pe anul 1889 (cu ocazia punerii în scenă a piesei la teatrul Alexandrinski şi a publicării ei în revista Severnîi vestnik) conţin în cea mai mare parte aprecieri favorabile. Peterburgskaia gazeta (nr. 31, 1 februarie 1889) scria despre succesul excepţional al piesei următoarele: „A fost un succes deplin, triumful unui talent cu adevărat mare…” „A fost un succes colosal, un succes cum rar întâlneşti pe scena noastră dramatică…” „Dialogul viu, tema legată de viaţă, eroii luaţi de-a dreptul din ea şi o intrigă originală – toate acestea luate la un loc au contribuit la succesul tânărului autor.” În numărul următor al aceleiaşi publicaţii era analizat tipul lui Ivanov, se sublinia sobrietatea dialogului şi „omenescul” profund ce se desprinde din întreaga piesă. „Prin sinceritatea sa, prin dragostea sa faţă de oameni şi prin puterea talentului său, autorul trezeşte în spectator sentimente care altfel poate că ar fi fost înăbuşite…”

Despre „măiestria cu care a fost realizat acest crâmpei de viaţă”, despre „personajele viu conturate, tipice şi lipsite de orice şablon”, despre „prospeţimea” şi „îndrăzneala” cu care a fost scrisă piesa amintea şi V. A. Tihonov în revista Nedelia (nr. 6, 5 februarie 1889). În legătură cu aceste aprecieri, Cehov îi mulţumeşte lui V. A. Tihonov în scrisoarea sa din 5 martie 1889. Într-un articol amplu, apărut în nr. 11 al revistei Nedelia, se vorbeşte despre această piesă ca despre cel mai important eveniment din viaţa teatrală şi literară a stagiunii. Piesa aceasta „a pus degetul pe rană”, iar referitor la caracterul lui Ivanov: „este cea mai reuşită redare a stării de spirit care predomină în rândurile noastre şi care ne dă dreptul să-l punem pe Cehov în rândurile acelor artişti care au reuşit să cuprindă şi să redea fizionomia lăuntrică a unor generaţii”. Revista Oskolki (1889, nr. 7) scria: „Piesa Ivanov este ceva de sine stătător, ceva cu totul aparte, o piesă care se remarcă printr-o prospeţime şi o vigoare deosebită, e un mesaj al adevărului vieţii”. Pe un ton binevoitor au fost scrise şi recenziile apărute în Russkie vedomosti (1889, nr. 90, 1 aprilie), în Iivopisnoie obozrenie (1889, nr. 13), în Artist (1889, nr. 2), deşi nu fără unele polemici cu autorul în problema înţelegerii cauzelor depresiunii sufleteşti a lui Ivanov, şi referiri la „lipsurile” scenice ale piesei, cum ar fi: „abundenţa unor episoade secundare”, „discuţii excesiv de lungi”, „acţiunea insuficient de dinamică” ş.a.m.d. În Russkie vedomosti (1889, nr. 133), N. Mihailovski ia o atitudine negativă faţă de piesă. Luând din replicile lui Ivanov acele părţi în care Cehov subliniază decăderea morală şi ruşinoasa neputinţă a acestuia în lupta cu viaţa drept îndemnuri ale autorului la „o viaţă cenuşie, mediocră”, la renunţare la orice luptă, Mihailovski, pe aceste temeiuri, condamnă întreaga piesă. Din aceeaşi neînţelegere a fondului, piesa e criticată şi de V. G. Korolenko în scrisoarea sa adresată lui A. A. Drobîş-Drobîşevski (mai 1889), şi de GI. Uspenski în eseurile sale Păcatele grele (Russkaia mîsl, 1889, nr. 4). Criticul L. Obolenski (Sozerţatel) de la revista Russkoie bogatstvo, în articolul său închinat piesei Ivanov, se ridică împotriva explicării fenomenelor vieţii sociale (tipul lui Ivanov), fundamentând-o din punct de vedere medical (Russkoie bogatstvo, 1889, nr. 3). Aprecieri cu totul defavorabile piesei au apărut în presa reacţionară (Den, 1889, nr. 247; Sîn otecestva, 1889, nr. 32; Moskovskie vedomosti, 1889, nr. 36; Grajdanin, 1889, nr. 54). Cehov, în scrisoarea sa adresată lui I. L. Şceglov la 18 februarie 1889, apreciază drept un succes această primă manifestare a lui în dramaturgie.