ACTUL AL TREILEA

Cabinetul lui Ivanov. Pe birou se văd, în dezordine, hârtii, cărţi, plicuri oficiale, tot felul de nimicuri, câteva revolvere; lângă hârtii se află o lampă, un clondir cu votcă, o farfurie cu scrumbii, felii de pâine şi castraveţi. Pe pereţi – hărţi, tablouri, puşti, pistoale, secere, cravaşe etc. E ora amiezii.

1

Şabelski, Lebedev, Borkin şi Piotr.

(Şabelski şi Lebedev şed pe scaune la cele două extremităţi ale biroului; Borkin e în mijlocul scenei, călare pe un scaun, iar Piotr stă în picioare lângă uşă)

LEBEDEV: Franţa are o politică clară şi precisă. Francezii ştiu ce vor. Scopul lor este să le vină de hac cârnăţarilor de nemţi şi atâta tot, pe când cu Germania e o altă poveste. În afară de Franţa, Germania mai are mulţi spini în ochi…

ŞABELSKI: Mofturi!… După părerea mea şi nemţii şi francezii sunt nişte fricoşi, care nu fac altceva decât să-şi dea cu tifla unul altuia. La asta or să se mărginească, ascultaţi ce vă spun. N-o să se încaiere între ei pentru nimic în lume.

BORKIN: Asta zic şi eu, la ce să se încaiere? La ce toate aceste înarmări, congrese, cheltuieli inutile? Ştiţi ce-aş face eu? Aş aduna toţi câinii din ţară, le-aş inocula serul lui Pasteur într-o doză suficientă şi le-aş da drumul în ţara inamică. Într-o lună toţi vrăjmaşii ar turba…

LEBEDEV (râzând): Mă uit la ţeasta asta şi mă minunez: e atât de mică şi totuşi idei geniale găseşti în ea cu nemiluita.

ŞABELSKI: E un virtuoz al marilor idei!

LEBEDEV: Bravo, Michel Michelîci, m-ai făcut praf! (devenind serios) Un lucru nu-mi place, domnilor: trăncănim verzi şi uscate, dar de votcă nu-şi aduce nimeni aminte. Repetatur! ^iv (umple trei păhărele) Sănătate!… (beau şi iau câte o gustare) Scrumbia după votcă e sfânta sfintelor, dragii mei.

ŞABELSKI: Nu dau castraveţii pe ea… De la facerea lumii şi până acum, domnilor, marii gânditori ai omenirii n-au ştiut să descopere ceva mai bun decât castraveţii. (lui Piotr) Ascultă, Piotr, du-te şi mai adă nişte castraveciori şi dă poruncă la bucătărie să ne prăjească patru piroşti cu ceapă. Da’ vezi, să le aduci fierbinţi.

(Piotr pleacă)

LEBEDEV: Fie vorba între noi, nici icrele nu se supără pe votcă… Numai că trebuie să le prepari cu cap… Ştiţi cum? Iei un sfert de icre tescuite, două firişoare de ceapă verde, nişte ulei de măsline, amesteci totul bine… apoi storci o lămâie deasupra şi… şi, să te lingi pe degete, nu alta.

BORKIN: Da’ ia spuneţi-mi cinstit, ce, nişte porcuşori prăjiţi la tigaie, după o votcă, nu merg? Numai să ştii a-i prăji. Mai întâi îi cureţi bine, apoi îi tăvăleşti prin pesmet şi-i prăjeşti până când se usucă şi încep să cronţăne în dinţi… uite-aşa, cronţ… cronţ…

ŞABELSKI: Babakina ne-a servit aseară o gustare straşnică… nişte mânătărci…

LEBEDEV: Bun, bun…

ŞABELSKI: Preparate grozav… cu ceapă, cu foaie de dafin, cu tot felul de mirodenii… Tii, să fi văzut, când au descoperit cratiţa, cum au ieşit aburi şi miresme… Să mori şi iar să învii!

LEBEDEV: Nu cumva aţi abdicat de la datorie? Repetatur, domnilor! (golesc iarăşi păhărelele) Sănătate şi voie bună!… (se uită la ceas) Se vede că n-am să-l mai văd azi pe Nikolaşa. S-a făcut târziu şi trebuie să plec… Zici că la Babakina ai mâncat mânătărci? Mă mir, că la noi încă n-au ieşit. Da’ ia spune cinstit, ce naiba cauţi tu la Marfuşka?… Văd că ai început să-i baţi cam des pragul.

ŞABELSKI (arătându-l cu capul pe Borkin): S-a apucat dumnealui să mă însoare…

LEBEDEV: Să te însoare?… D-apoi câţi ani ai?

ŞABELSKI: Şaizeci şi doi, bătuţi pe muchie.

LEBEDEV: Cea mai potrivită vârstă pentru însurătoare… pe cinstea mea! Şi nici că poţi visa o pereche mai minunată decât Marfuşka.

BORKIN: Nu-i vorba atât de Marfuşka, cât de sterlingii Marfuşkăi.

LEBEDEV: Ia te uită ce i-a intrat dumnealui în cap – sterlingii Marfuşkăi… Eu aş zice să-ţi pui pofta-n cui.

BORKIN: Nu zi vorbă mare. Ca mâine e însurat, şi să te vedem atunci ce spui!

ŞABELSKI (lui Lebedev): A luat-o în serios, să ştii. Geniul ăsta e ferm convins că am să-l ascult şi o să mă însor…

BORKIN: Cum aşa, dumneata nu eşti convins de lucrul acesta?

ŞABELSKI: Ţi-ai pierdut minţile se vede. Când am fost convins eu că am să fac un asemenea pas?

BORKIN: Mulţumesc… Îţi mulţumesc din adâncul inimii! Vasăzică, dumneata ai de gând să mă duci de nas, nu?! Auzi, cică, ba mă însor, ba nu mă-nsor… Naiba să mai înţeleagă! Iar eu, când stai şi te gândeşti, i-am şi dat Marfuşkăi cuvântul de onoare! Prin urmare nu vrei să te însori?

ŞABELSKI (ridicând din umeri): Poftim, o ţine una şi bună… Şi să mai spui după asta că ai de-a face cu un om serios!

BORKIN (din ce în ce mai supărat): În cazul acesta la ce a fost nevoie să tulburi liniştea unei femei cinstite? Nici nu mai doarme, sărmana, nici nu mai mănâncă… se şi vede contesă. Cum se poate să glumeşti cu asemenea lucruri? Crezi că e frumos ceea ce faci?

ŞABELSKI (trosnindu-şi degetele): Şi ce-ar fi totuşi să fac ticăloşia asta? Hai? Să crape duşmanii de ciudă! Da, da, am s-o fac! Să mă bată Dumnezeu dacă n-am s-o fac!… Să vezi ce mai râsete atunci!

(intră Lvov)

2

LEBEDEV: Esculap în persoană!… (îi întinde mâna lui Lvov şi cântă) „Doctore, dă-mi ajutor! Frică mi-i că n-am să mor…”

LVOV: Nikolai Alexeevici încă n-a venit?

LEBEDEV: N-a venit. Îl aştept şi eu de mai bine de o oră.

(Lvov se plimbă nerăbdător pe scenă)

LEBEDEV: Ia spune, cum se mai simte Anna Petrovna?

LVOV: Prost de tot.

LEBEDEV (oftând): Pot intra să-i aduc omagiile mele?

LVOV: Nu, nu, te rog. Mi se pare că doarme…

(pauză)

LEBEDEV: O femeie simpatică, şi cât de simţitoare e… (oftează) De ziua de naştere a Şurocikăi, când a leşinat la noi, m-am uitat la faţa ei şi mi-am dat seama că nu mai are, sărmana, mult de trăit. Nu înţeleg însă de ce-a leşinat. Am intrat în fugă în odaie şi, ce să vezi: zăcea întinsă pe duşumea, albă ca varul; lângă ea, în genunchi, Nikolaşa, palid şi el, iar mai încolo Şurocika, cu obrazul scăldat în lacrimi. După întâmplarea asta o săptămână întreagă am umblat năuci, atât eu, cât şi Şurocika.

ŞABELSKI (lui Lvov): Ia spune, stimabile slujitor al ştiinţei, care savant a descoperit că doamnele, atunci când suferă de o boală de piept, au nevoie de doctori tineri, care să le viziteze cât mai des? E o descoperire epocală, pe cinstea mea! Din ce ramură a medicinei face parte: din alopatie sau hemopatie?

(Lvov vrea să-i răspundă, însă se stăpâneşte; face un gest de dispreţ şi iese)

ŞABELSKI: Ce privire ucigătoare mi-a aruncat!

LEBEDEV: Dacă nu-ţi ţii limba! Şi de ce, mă rog, îl insulţi pe om fără ca să te provoace?

ŞABELSKI (iritat): Mă scoate din sărite cu minciunile lui! Auzi dumneata, ftizie, nu mai există nicio scăpare, o să moară… Minte cu neruşinare! Asta nu pot s-o sufăr!

LEBEDEV: Şi ce te face să crezi că minte?

ŞABELSKI (se ridică şi se îndreaptă spre ieşire): Nu pot admite ca un om viu, un om care se mişcă, vorbeşte, să moară, aşa dintr-odată, nitam-nisam… Dar mai bine să lăsăm asta!

3

KOSÎH (intră în fugă, gâfâind): Nikolai Alexeevici e acasă? Bine vă găsesc sănătoşi! (strânge în grabă mâinile celor de faţă) E acasă?

BORKIN: Nu-i acasă.

KOSÎH (se aşază pe scaun, dar sare numaidecât în picioare): În cazul acesta vă spun la revedere! (dă pe gât o duşcă de votcă şi îmbucă la repezeală din gustările de pe masă) Călătorului îi şade bine cu drumul… Treburi şi iar treburi… Nu mai pot, abia îmi trag sufletul…

LEBEDEV: Da’ de unde te-aduce necuratul?

KOSÎH: Vin de la Barabanov. Am jucat toată noaptea. Acum un ceas am isprăvit ultima partidă… La dracu, am pierdut tot ce-am avut! Ca un cizmar, curat ca un cizmar joacă blestematul ăsta de Barabanov! (cu voce tânguitoare) Ascultaţi aici! Joc cu treflele… (se adresează lui Borkin care sare speriat în lături) El cu tobele… Merge el… Merg eu… Iarăşi merge el… Şi nicio levată. (lui Lebedev) Joc patru trefle, pricepi?… Am asul, dama, zecele…

LEBEDEV (astupându-şi urechile): Cruţă-mă, pentru numele lui Dumnezeu!…

KOSÎH (contelui): Înţelegi dumneata, să ai asul, dama, zecele…

ŞABELSKI (împingându-l uşor cu mâna): Slăbeşte-mă, te rog!

KOSÎH: Şi deodată se întâmplă nenorocirea: ia asul de unde nu-i…

ŞABELSKI (apucând un pistol de pe masă): Pleacă, că trag!…

KOSÎH (disperat): La naiba… Ce oameni, domnule, ce oameni! N-ai cu cine schimba o vorbă! Parcă am fi în Australia: nici tu interese comune, nici tu solidaritate… Unul trage hăis, altul cea. Dar am zăbovit destul, trebuie să plec. (înşfăcându-şi şapca) Timpul e bani… (întinde mâna lui Lebedev) Pas!…

(râsete)

(Kosîh pleacă, dar în uşă se ciocneşte cu Avdotia Nazarovna)

4

AVDOTIA NAZAROVNA (ţipă): Ptiu, drace! Mai-mai era să mă dai grămadă!…

TOŢI: A-a-a!… Omniprezenta noastră Avdotia Nazarovna!

AVDOTIA NAZAROVNA: Iată unde-mi eraţi, şi eu vă căutam prin toată casa! Bine vă găsesc, feţii mei, bine vă găsesc sănătoşi! Şi să vă deie Domnul numai spor şi bucurie…

LEBEDEV: La ce-ai venit?

AVDOTIA NAZAROVNA: Tot cu treburile, tot cu treburile, tăicuţule! (contelui) Pentru Luminăţia Ta am venit. (face o plecăciune) M-a trimis porumbiţa să mă închin înaintea Luminăţiei Tale şi să-ţi spun multă sănătate… Şi m-a mai rugat, păpuşica de ea, să te înştiinţez că, dacă astă-seară n-ai să binevoieşti a veni, au să-i sece ochişorii de plâns. Auzi, zice, cheamă-l mai la o parte, şi şopteşte-i la ureche cele ce-ţi spun. Şi, adică, la ce să o spun în taină, parcă nu suntem toţi oameni de-ai noştri? Parcă ne ţinem de furtişaguri? Treaba-i cinstită, că-i vorba de dragoste şi de bună înţelegere între oameni. Uite, în viaţa mea strop în gură n-am luat, păcătoasa de mine, dar acum am să beau şi eu un păhărel cu ocazia asta.

LEBEDEV: Să bem atunci. (toarnă în pahare) De tine, cotoroanţă, nu poate scăpa omul nici în gura tartorului!… De treizeci de ani te ştiu, şi tot bătrână erai ca şi acum…

AVDOTIA NAZAROVNA: Apoi dacă am uitat şi numărul anilor… Doi bărbaţi am îngropat, l-aş îngropa şi pe al treilea, dar nimeni nu vrea să mă ia fără zestre. Opt copii am avut… (ia păhăruţul) Aţi pus la cale o treabă bună, să dea Dumnezeu să o sfârşiţi cu bine! Să trăiţi, să-mbătrâniţi, iară noi să vă privim şi să ne bucurăm de bucuria voastră! Multă dragoste şi sănătate!… (goleşte păhăruţul) Uf, straşnică votcă!

ŞABELSKI (râzând cu hohote, lui Lebedev): Ceea ce este curios în toată afacerea asta e că dumnealor sunt convinşi că eu… Să te cruceşti, nu alta! (se ridică în picioare) Şi ce-ar fi totuşi, Paşa, să fac ticăloşia asta? Hai? Să-mi zic apoi – sâc, sâc, hodorog bătrân, culege ce-ai semănat! Ce zici, Paşa, hai?

LEBEDEV: Trăncăneşti verzi şi uscate. La vârsta noastră ar trebui să ne gândim la izbăvirea sufletelor şi nu la sterlingi şi Marfuşki… S-au dus! Fosta-i, lele, când ai fost!

ŞABELSKI: Nu, zău, am s-o fac! Pe cinstea mea că am s-o fac!

(intră Ivanov şi Lvov)

5

LVOV: Vă rog să-mi acordaţi cinci minute…

LEBEDEV: Nikolaşa! (vine în întâmpinarea lui Ivanov şi-l sărută) Bine-ai venit… Te aştept de mai bine de o oră.

AVDOTIA NAZAROVNA (făcând o plecăciune): Bine-ai venit, tăicuţule!

IVANOV (cu amărăciune): Domnilor, iar aţi deschis cârciumă în biroul meu!… De o mie de ori v-am rugat să nu mai faceţi lucrul acesta. (se apropie de masa de scris) Poftim, mi-aţi pătat hârtiile cu votcă… Firimituri… castraveţi… E pur şi simplu respingător!

LEBEDEV: S-avem iertare, Nikolaşa, de o mie de ori iertare! E vina mea… Ascultă, dragule, am de discutat cu tine o chestiune importantă…

BORKIN: Şi eu.

LVOV: Nikolai Alexeevici, putem sta de vorbă?

IVANOV (arătându-l pe Lebedev): Şi dumnealui vrea să-mi vorbească. Aşteaptă puţin, să termin cu dumnealui mai întâi… (lui Lebedev) Te ascult.

LEBEDEV: Domnilor, e o chestiune confidenţială. Vă rog…

(contele şi Avdotia Nazarovna pleacă, urmaţi de Borkin şi de Lvov)

IVANOV: Paşa, vreau să te rog un lucru. Poţi bea cât îţi pofteşte inima, că doar asta-i meteahna ta, însă te rog, nu mi-l mai îmbăta pe unchiu. Înainte vreme nu lua nimic în gură, că-i face rău.

LEBEDEV (speriat): Dragul meu, să mă bată Dumnezeu dacă am ştiut… Nici prin cap nu mi-a trecut…

IVANOV: Ferească sfântul, dacă moare copilul ăsta bătrân, nu voi o să-l aveţi pe conştiinţă, ci eu… Ce-ai vrut să-mi spui?

(pauză)

LEBEDEV: Să vezi, dragă… Nu ştiu cum să încep, ca să nu apar în ochii tăi ca un zgârie-brânză… Mi-e ruşine, Nikolaşa, zău, mă roşesc, mi se încurcă limba în gură, dar te rog înţelege-mă, pune-te în locul meu… Ştii bine că sunt un om de nimic, o cârpă, un rob nemernic… Iartă-mă încă o dată…

IVANOV: Dar ce s-a-ntâmplat?

LEBEDEV: M-a trimis nevastă-mea… Fă-ţi pomană, prietene, şi plăteşte-i dobânzile astea blestemate! Mă crezi, mi-a scos sufletul cu ele, m-a năucit, m-a dat gata! Fă-i hatârul, pentru numele lui Dumnezeu!…

IVANOV: Paşa, ştii bine că în clipa de faţă n-am o leţcaie.

LEBEDEV: Ştiu, ştiu, dar ce pot face, spune şi tu? Nu vrea să mai aştepte. Gândeşte-te numai dacă va protesta poliţa, cum ne vom mai uita noi, eu şi cu Şurocika, în ochii tăi?

IVANOV: Mi-e ruşine mie însumi, Paşa, îmi vine să intru în pământ de ruşine, dar… dar de unde să iau banii aceştia? Învaţă-mă şi tu: de unde? Există o singură ieşire: să aşteptăm până la toamnă, când voi vinde grâul.

LEBEDEV (strigând): Nu vrea să aştepte, n-auzi?

(pauză)

IVANOV: Îmi dau seama că situaţia ta e cât se poate de neplăcută, e o situaţie delicată, înţeleg, dar a mea e şi mai proastă. (se plimbă gânditor) Şi nu-mi vine o idee în cap… De vândut n-am ce vinde…

LEBEDEV: De ce n-ai face un drum până la Millbach, să iei ceva bani de la el? Doar ţi-e dator şaisprezece mii.

(Ivanov face un gest disperat cu mâna)

LEBEDEV: Iată ce-ţi propun, Nikolaşa… Ştiu, ai să mă ocărăşti, dar… iartă-l pe bătrânul beţiv! Procedăm prieteneşte… Uită-te în ochii mei, doar mă cunoşti… Amândoi am fost pe vremuri studenţi, amândoi am fost liberali… Am avut aceeaşi comuniune de idei şi de interese… Amândoi am studiat la universitatea din Moscova… Alma mater… (scoate portofelul) Uite, am aici nişte părăluţe dosite, de care nimeni nu ştie în toată casa… Banii ăştia ţi-i dau cu împrumut… (scoate banii şi-i pune pe masă) Lasă amorul propriu la o parte şi priveşte lucrurile cu ochi de prieten. Eu, în locul tău, n-aş sta o clipă pe gânduri, îţi dau cuvântul meu de cinste… (pauză) Poftim, banii sunt pe masă: o mie şi o sută de ruble. Du-te la ea astăzi şi înmânează-i personal… Poftim, Zinaida Savişna, să-ţi stea în gât! Numai bagă de seamă, nu cumva să răsufle că i-ai luat de la mine, ferească-te sfântul! Îmi face felul dulceaţa noastră de agrişe! (se uită lung la chipul lui Ivanov) Lasă, lasă, nu te supăra! (ia repede banii şi-i ascunde în buzunar) Nu trebuie să te superi, am glumit… Iartă-mă! (pauză) Ţi-e greu, nu?

(Ivanov face un gest cu mâna)

LEBEDEV: Ce să-i faci, prietene, asta e viaţa… (oftează) Au venit şi pentru tine zile amare. Omul, dragul meu, e ca samovarul. Stă cât stă liniştit pe poliţă în cămară, la răcoare, dar iată că vin zile când e îndopat şi el cu cărbuni încinşi şi, ţin’te… fâs, fâs, săracul, de-l trec năduşelile! Comparaţia e cam idioată, recunosc, dar altceva mai bun nu-mi vine în cap… (oftează) Nenorocirile călesc sufletul omului. Nu mi-e milă de tine, Nikolaşa, căci sunt încredinţat că ai să treci prin impas ca gâsca prin apă, dar îmi pare rău şi mi-e ciudă pe oameni… Ia spune-mi, de unde umblă atâtea vorbe pe socoteala ta? Atâtea se spun despre tine în tot judeţul, încât n-ar fi de mirare să te pomeneşti într-o bună zi cu judecătorul de instrucţie… Auzi, cică ai fi un ucigaş, un căpcăun, un tâlhar…

IVANOV: Fleacuri! Partea proastă e că mă doare al naibii capul.

LEBEDEV: Asta-i din cauză că te gândeşti prea mult.

IVANOV: Ba nu mă gândesc la nimic.

LEBEDEV: Eu aş zice să dai dracului toate supărările tale şi să vii la noi. Şurocika te iubeşte, te înţelege şi te apreciază. E o fire minunată, cinstită, cum rar întâlneşti. Cui o fi semănând? Căci, vorba ceea, de la mama – nimic, de la tata – nimic, poate de la vreun drumeţ voinic… Mă uit uneori la mine, în oglindă, şi mă apucă mirarea. De unde, îmi zic, mi-a picat pleaşcă aşa o comoară? Şi-mi tot admir mutra asta buhăită de beţiv înrăit şi nu mă mai dumiresc… Ascultă-mă, ce-ţi spun, du-te la ea, discută cu ea, spune-i păsul, şi ai să vezi că ai să uiţi de supărare. Are o inimă cinstită, sinceră…

(pauză)

IVANOV: Paşa, scumpule, te rog, lasă-mă acum…

LEBEDEV: Înţeleg, înţeleg… (se uită grăbit la ceas) Cum să nu-nţeleg! (îl sărută pe Ivanov) Rămâi sănătos. Am şi uitat că trebuia să mă duc la sfinţirea şcolii. (se îndreaptă spre uşă, dar se opreşte în drum) Înţeleaptă fată e Şurocika asta a mea… Tocmai vorbeam aseară cu ea despre gura lumii… (râzând) Şi-mi trânteşte nici una, nici două, un aforism de mă lasă tablou. Auzi, cică: „Tăticule, zice, licuricii luminează noaptea pentru ca păsările de noapte să-i poată zări mai uşor, ca să-i înghită… Iar oamenii buni există numai pentru a cădea jertfă bârfei şi clevetirilor.” Ce spui de asta? Geniu curat! George Sand în persoană!…

IVANOV: Paşa! (oprindu-l) Nu ştiu ce-i cu mine, ce am…

LEBEDEV: Asta voiam să te întreb şi eu, dar îmi venea nu ştiu cum, peste mână… Nu pricep nimic, frăţioare! Pe de o parte aveam impresia că te-au copleşit tot felul de necazuri, de nu-ţi mai poţi ridica capul, dar pe de altă parte te cunosc şi ştiu bine că nu eşti tu omul care să se dea bătut cu una, cu două… Că slab de înger n-ai fost niciodată. Am impresia, dragul meu, că-i altceva la mijloc, dar ce anume – nu pricep!

IVANOV: Nu pricep nici eu. Mi se pare… dar nu, nu… Ascultă-mă! Iată ce vreau să-ţi spun. Am avut pe vremuri un argat, îl chema Semion, pe care îl ţii minte şi tu. Într-o zi, pe vremea treierişului, îi vine în cap să-şi arate voinicia în faţa fetişcanelor şi ce crezi că face? Umflă pe umeri doi saci cu secară de-şi vatămă toate măruntaiele… N-a trăit mult după aceea. Mi se pare că şi eu am păţit la fel. Liceul, universitatea, pe urmă gospodăria, şcolile, proiectele de viitor m-au spetit… Am crezut altfel de cum cred ceilalţi oameni, m-am însurat nu cum se însoară omul de obicei, m-am perpelit în foc, am riscat, azvârlind, cum bine ştii, banii în dreapta şi în stânga, am fost fericit şi am suferit cum n-a suferit nimeni în tot ţinutul nostru. Aceştia au fost sacii care m-au surpat. Mi-am aruncat în spate o povară, dar ea m-a frânt de mijloc. La douăzeci de ani suntem toţi nişte eroi, ne apucăm de toate, facem orice, dar la treizeci ne muiem şi nu mai suntem buni de nimic. Cum altfel ai putea să-ţi explici această oboseală, cum? Totuşi se prea poate ca nu aceasta să fie cauza… Se prea poate… Haide, Paşa, du-te cu Dumnezeu. Cred că te-am plictisit destul.

LEBEDEV (cu vioiciune): Ştii ce cred eu, frăţioare? Că te-a prăpădit mediul în care trăieşti!

IVANOV: Prostii, ideea e cam răsuflată… Hai, du-te acum!

LEBEDEV: Ai dreptate, e cam răsuflată. Ai dreptate… Mă duc, am plecat!… (iese)

6

IVANOV (singur): Sunt un om rău, un om de nimic, vrednic de dispreţ. E-adevărat că numai un om croit după acelaşi calapod ca mine, cum este Paşa, tot atât de jalnic terfelit prin viaţă şi fără vlagă, mai poate să te iubească şi să te mai respecte. Cum mă detest, Doamne, Dumnezeule, cum mă detest! Cu câtă înverşunare îmi urăsc glasul, paşii, mâinile, hainele pe care le port, până şi gândurile acestea. Oare nu-i de râs, oare nu e jignitor pentru un om? Nu s-a împlinit nici un an de când eram un om sănătos, voinic. Veşnic neobosit, plin de râvnă, munceam cu tragere de inimă cu aceste mâini ale mele, iar când vorbeam ştiam să emoţionez până la lacrimi şi pe un bădăran de rând… Ştiam să plâng când vedeam durerea altuia şi să mă revolt atunci când simţeam nedreptatea. Ştiam ce este entuziasmul, mă îmbătăm de poezia nopţilor liniştite, când până la revărsatul zorilor rămâi la masa ta de lucru, ori îţi mângâi inima cu visuri de aur. Pe atunci credeam, priveam în viitor cum priveşti în ochii blajini ai mamei… Şi acum, o, Doamne! Am obosit, nu mai cred în nimic, trândăvesc zile şi nopţi în şir. Nici creierul, nici mâinile, nici picioarele nu-mi mai dau ascultare. Moşia se duce de râpă, pădurile se prăbuşesc sub toporul altora. (plânge) Pământul, pământul meu mă priveşte ca un copil orfan. Nu mai aştept nimic, nu-mi pare rău de nimic, inima mi se cutremură de groază în faţa zilei de mâine… Şi când mă gândesc la Sarra… I-am jurat iubire veşnică, i-am prorocit fericirea, i-am dat iluzii despre un viitor cum nu te încumeţi nici să visezi. M-a crezut, biata de ea. Timp de cinci ani o vedeam cum se stingea treptat sub povara jertfelor pe care mi le aducea, cum cădea istovită în luptă cu propria-i conştiinţă, dar nu mi-a aruncat nicio privire chiorâşă, Doamne, Dumnezeule, un reproş nu mi-a adresat niciodată!… Şi ce-am făcut din ea? Ce-am făcut?… Iată, acum n-o mai iubesc… Ce s-a-ntâmplat? Care-i cauza? Nu înţeleg. O văd cum suferă, ştiu că zilele ei sunt numărate, şi totuşi fug de ea, ca un laş netrebnic, fug de obrajii săi palizi, de pieptul ei scofâlcit, de privirea-i rugătoare… Ce ruşine, ce ruşine, Doamne! (pauză) Saşa, o fetiţă încă, se înduioşează de nenorocirile mele şi-mi mărturiseşte dragostea, mie, unui om aproape bătrân… Iar eu, uitând totul, îmbătat de vorbele ei ca de o melodie sublimă, strig în gura mare: „Am să încep viaţa de la capăt! Sunt un om fericit!” A doua zi cred în acest început de viaţă nouă şi în această fericire la fel cum cred în stafii… Ce se întâmplă cu mine? În ce prăpastie îmi împing sufletul? De unde vine această istovire? Ce se petrece cu nervii mei? E suficient ca biata Sarra, irascibilă din cauza bolii ei necruţătoare, să înţepe cu o vorbă amorul meu propriu, servitorul să nu-mi intre în voie, sau puşca să nu ia foc, că devin un bădăran, o fiară de nu mă mai pot recunoaşte… (pauză) Nu-nţeleg, nu pricep nimic! Îmi vine uneori să-mi pun capăt zilelor!…

LVOV (intrând): Vreau să discut cu dumneata o chestiune importantă, Nikolai Alexeevici!

IVANOV: Dacă ne vom ţine zilnic de aceste discuţii interminabile, nu vom mai fi în stare de altceva…

LVOV: Eşti dispus să mă asculţi?

IVANOV: Te ascult aproape în fiecare zi, dar până acum nu pot să-mi dau seama de un lucru: ce anume doreşti de la mine?

LVOV: Mi se pare că vorbesc cât se poate de clar şi de explicit, aşa că poate să nu mă înţeleagă numai un om lipsit de inimă…

IVANOV: Şi ce-ai vrea să-mi spui, mă rog? Că soţia mea e pe moarte – ştiu asta; că sunt iremediabil vinovat faţă de ea – o recunosc; că dumneata eşti un om drept şi cinstit – îmi dau seama cum nu se poate mai bine! Ce mai vrei acum?

LVOV: Mă revoltă cruzimea omenească… Moare un om lângă dumneata. Acest om, pe moarte, are tată şi mamă pe care-i iubeşte şi pe care ar vrea să-i vadă înainte de a-şi da sufletul. Părinţii, la rându-le, ştiu prea bine că fiica lor va muri în curând şi că ea tot îi mai iubeşte, dar intervine această blestemată cruzime a oamenilor, născută de data asta din canoane religioase, şi dumnealor, vrând să facă paradă de ele, continuă să o blesteme! Iar dumneata, omul căruia i-a jertfit totul – şi căminul părintesc, şi liniştea sufletească, dumneata, în modul cel mai ostentativ, fără măcar să-ţi ascunzi scopurile, te duci în fiecare seară la Lebedevii ăştia…

IVANOV: De două săptămâni n-am mai dat pe acolo!

LVOV (neluându-i în seamă replica): Cu oameni ca dumneata se cade să vorbesc fără ocol, şi dacă dumneata nu binevoieşti să mă asculţi, n-ai decât! Sunt obişnuit să spun lucrurilor pe nume… Dumneata ai nevoie de acest deces pentru a putea săvârşi alte isprăvi… Bine, să zicem că-i aşa, dar oare nu-ţi poţi acorda o amânare? Crezi că dacă ai lăsa-o să-şi trăiască liniştită zilele cât le mai are de trăit, dacă n-ai răni-o în fiecare clipă cu cinismul dumitale vădit, crezi că ar fugi frumoasa Lebedeva cu zestrea ei? Dacă nu acum, peste un an sau doi dumneata, splendidul Tartuffe, ai avea tot timpul să suceşti minţile fetei şi să pui mâna pe zestrea ei… De ce atâta grabă? De ce vrei neapărat ca soţia dumitale să moară acum şi nu peste o lună sau un an?

IVANOV: Ce chin, Doamne… Doctore, îţi cunoşti slab meseria dacă crezi că un om poate să se stăpânească la nesfârşit. Depun eforturi supraomeneşti ca să nu-ţi răspund la toate aceste insulte.

LVOV: Să lăsăm asta. Pe mine nu mă poţi prosti. Cred că ai face mult mai bine dacă ţi-ai arunca masca de pe faţă.

IVANOV: Omule care te pretinzi inteligent, crezi că, pentru a înţelege un om ca mine, nu e nevoie de multă bătaie de cap, nu-i aşa? E tot ce poate fi mai simplu şi mai firesc, nu? Într-adevăr ai dreptate… M-am însurat cu Ania ca să capăt o zestre frumoasă… Părinţii n-au vrut să mi-o dea… Am dat greş deci şi acum vreau să mă scap de nevastă, ca să mă însor cu alta şi să iau zestrea acesteia… Aşa-i? E clar ca lumina zilei! Doar omul e un mecanism atât de puţin complicat!… Nu, dragă doctore, te înşeli amarnic! În fiecare dintre noi sunt prea multe angrenaje, şuruburi şi supape, pentru ca să ne putem face o părere pripită unul despre altul. Eu nu te înţeleg pe dumneata, dumneata nu mă înţelegi pe mine, şi noi înşine nu ne putem înţelege asupră-ne. Poţi să fii un medic excelent şi în acelaşi timp poţi să nu-i cunoşti pe oameni. Prin urmare nu trebuie să fii niciodată prea încrezut. Cred că îmi dai dreptate, nu!

LVOV: Nu cumva crezi că eşti atât de impenetrabil şi că eu am atât de puţină minte încât să nu pot face o deosebire între cinste şi mârşăvie?

IVANOV: Se vede că noi amândoi n-o să ne putem înţelege niciodată… Te întreb pentru ultima oară şi te rog să-mi răspunzi fără introduceri: ce anume doreşti de la mine? Ce vrei să obţii? (enervat) Şi, la urma urmei, aş mai vrea să te întreb un lucru: cu cine am onoarea să stau de vorbă – cu un procuror sau cu medicul curant al soţiei mele?

LVOV: Sunt medic, şi în calitate de medic am dreptul să-ţi pretind ca să-ţi schimbi purtarea dumitale… Această purtare o ucide pe Anna Petrovna!

IVANOV: Şi ce-ai vrea să fac? Cum să mă port? Dacă dumneata susţii că mă cunoşti mai bine decât mă cunosc eu însumi, atunci spune-mi: ce să fac?

LVOV: Cel puţin ascunde intenţiile dumitale.

IVANOV: Sfinte Dumnezeule, dar îţi închipui că dumneata însuţi le cunoşti? (bea din paharul cu apă) Lasă-mă, te rog. Ştiu, sunt vinovat, de o mie de ori, dar voi da socoteală pentru faptele mele numai în faţa Celui de Sus. Cine te-a împuternicit să mă torturezi în fiecare zi?

LVOV: Dar cine, mă rog, te-a împuternicit pe dumneata să jigneşti în mine adevărul, raţiunea omenească? Mi-ai schingiuit, mi-ai otrăvit sufletul. Înainte de a veni în acest judeţ, admiteam existenţa oamenilor proşti, nebuni, pătimaşi; dar n-aş fi crezut niciodată că există criminali conştienţi, care urmăresc intenţionat să săvârşească răul… I-am respectat şi i-am iubit pe oameni, dar din clipa în care te-am văzut pe dumneata…

IVANOV: Am mai auzit asta!

LVOV: Ai mai auzit? (zărind-o pe Saşa, care intră în odaie îmbrăcată în costum de amazoană) Acum, sper că ne înţelegem cum nu se poate mai bine unul pe altul! (ridică din umeri şi iese)

7

IVANOV (speriat): Şura, ce-i cu tine?

SAŞA: Nimic. Bună ziua! Nu mă aşteptai, nu-i aşa? Ia spune-mi, de ce n-ai mai dat pe la noi de atâta vreme?

IVANOV: Şura, pentru numele lui Dumnezeu, e o imprudenţă ce faci! Vizita ta poate să o dea gata…

SAŞA: N-o să mă vadă. Am intrat pe scara de serviciu. O să plec îndată. Eram neliniştită. Spune-mi, eşti sănătos? Ce s-a-ntâmplat cu tine?

IVANOV: Am jignit-o amândoi pe Ania până-n adâncul inimii, e pe moarte acum, şi tu mai vii în casă, aici… Şura, e nechibzuit ceea ce faci, e neomenos!

SAŞA: Spune-mi, ce era să fac? De două săptămâni n-ai mai dat niciun semn de viaţă, nici măcar nu mi-ai răspuns la scrisori. Sunt la capătul puterilor. Mă tortura gândul că suferi îngrozitor, că poate eşti bolnav, că ai murit… N-am avut o noapte liniştită. Am să plec îndată… Dar spune-mi măcar atât: eşti sănătos?

IVANOV: Şura, Şura, nu-mi ajunge cât mă torturează gândurile, cât mă chinuiesc cei din jur… Sunt istovit cu totul! Mai lipseai tu aici! E anormal, e nesănătos ceea ce facem! Cât de vinovat mă simt, cât de vinovat!

SAŞA: Îţi place să rosteşti întotdeauna cuvinte îngrozitoare, care îmi sfâşie inima! Te simţi vinovat? Da? De ce? Te întreb: de ce?

IVANOV: Nu ştiu, nu ştiu nici eu…

SAŞA: Acesta nu-i un răspuns. Fiecare păcătos trebuie să ştie ce anume a păcătuit. Poate te-ai îndeletnicit cu falsificarea poliţelor?

IVANOV: Nu e deloc spiritual!…

SAŞA: Te simţi vinovat că nu-ţi mai iubeşti nevasta? Se prea poate să fii, dar omul nu e stăpân pe sentimentele sale. Doar n-ai vrut să se întâmple asta. Te simţi vinovat că ea ne-a văzut în clipa în care eu îţi mărturiseam dragostea? Doar nu intenţionai ca ea să ne vadă…

IVANOV (întrerupând-o): Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe… Ai iubit-o, n-o mai iubeşti, omul nu-i stăpân pe sentimentele sale… Nu vezi că toate astea sunt locuri comune, fraze răsuflate, care nu mai folosesc la nimic?

SAŞA: Obosesc vorbind cu tine. (se uită la un tablou) Ce bine e pictat câinele acesta! E după natură?

IVANOV: Da, după natură… Până şi acest roman al nostru e o temă bătătorită şi de mult răsuflată: el, eroul principal, s-a pierdut cu firea, e demoralizat… Apare ea, o fiinţă curajoasă, plină de vigoare şi-i întinde o mână de ajutor. E o temă frumoasă şi pare veridică, dar numai în romane. În viaţă însă…

SAŞA: În viaţă se întâmplă la fel.

IVANOV: Nu prea ai simţul realităţilor, Şura! Această stare de prostraţie a mea îţi inspiră o spaimă plină de veneraţie. Îţi închipui că ai descoperit în mine un al doilea Hamlet. După părerea mea însă, psihopatia aceasta de care sufăr, împreună cu toate accesoriile ei, poate servi drept material suficient pentru o bună comedie! Ar trebui să râzi cu hohote de aceste maimuţăreli ale mele, iar tu, de colo – ajutor! Săriţi, trebuie salvat!… Ah, ce furios sunt astăzi pe mine. Simt că toată tensiunea mea nervoasă de azi se va sfârşi într-un fel… Ori am să sparg ceva, ori…

SAŞA: Da, da, asta ar trebui să faci. Să spargi ceva, să strici ceva, sau să ţipi cât te ţine gura. Iată, eşti supărat pe mine că m-am decis să vin încoace. E cel mai bun prilej ca să te înfurii, să ţipi la mine, să baţi cu pumnul în masă… Haide, începe, dă-i drumul odată!… (pauză) Ei?

IVANOV: Copilă mai eşti!

SAŞA: Parcă-am început să zâmbim, nu? E un simptom bun. Fiţi atât de amabil, domnule, şi binevoiţi să mai zâmbiţi o dată!

IVANOV (râzând): Am observat un lucru: de obicei, când îţi începi acţiunea de salvare a sufletului meu, mai precis, când încerci să-mi bagi minţile în cap, faţa ta capătă o expresie de atâta naivitate copilărească, pupilele ochilor ţi se măresc atât de mult, încât îmi pare că priveşti o cometă… Ia te uită, ţi-e mâneca plină de praf. (scutură praful de pe mâneca Saşei) Un bărbat naiv echivalează cu un prost. Voi însă, femeile, reuşiţi în aşa fel să faceţi pe naivele, încât deveniţi simpatice, emanaţi atâta căldură din toată fiinţa voastră, încât până şi prostia la voi îşi pierde noţiunea de prostie. Un lucru însă nu-l pot pricepe în ruptul capului, şi anume: atâta timp cât un bărbat e sănătos, vesel, în plinătatea puterilor, voi nu-i acordaţi nicio atenţie; dar îndată ce toate aceste remarcabile calităţi s-au dus de râpă şi omul a început să miroasă a tămâie, vă agăţaţi îndată de gâtul lui. Oare nu este mai bine să fii soţia unui bărbat energic şi curajos, decât a unui ghinionist înăcrit la căpătâiul căruia să faci pe sora de caritate?

SAŞA: Nu, nu-i mai bine.

IVANOV: De ce, care-i raţiunea? (râde cu hohote) De-ar afla Darwin despre asta, v-ar arăta el vouă! Îi stricaţi specia umană. Graţie dumneavoastră, curând or să înceapă să se nască pe lume numai ipohondri şi psihopaţi.

SAŞA: Multe lucruri nu pricep bărbaţii. Oricărei fete îi place mai mult un ghinionist decât un fericit privilegiat al sorţii, deoarece femeia e predispusă din naştere unei dragoste active… Nu ştiu dacă mă înţelegi. Bărbaţii nu-şi văd capul de treburi, de aceea dragostea la ei se află pe al treilea plan. Totul la dânşii se rezumă să stea din când în când de vorbă cu soţia, să se plimbe cu ea prin parc, să petreacă împreună câteva clipe plăcute, să verse două-trei lacrimi pe mormântul ei… asta-i totul. La noi însă dragostea e însăşi existenţa noastră, e raţiunea de a fi. Iubindu-te pe tine, eu nu mă gândesc decât cum să te vindec de această stare de depresiune morală în care te afli şi sunt gata să merg cu tine până la capătul pământului… De vei urca tu, voi urca şi eu cu tine; de te vei prăbuşi, mă voi prăbuşi şi eu. Pentru mine ar fi o mare fericire să stau nopţi în şir şi să transcriu hârtiile tale, sau să veghez la căpătâiul tău ca nimeni să nu-ţi tulbure somnul, ori să merg cu tine, pe jos, vreo sută de verste. Îmi aduc aminte de o întâmplare de acum trei ani. Era pe vremea treierişului. Ai venit la noi într-o zi frânt de oboseală, cu hainele prăfuite, cu obrazul ars de soare, şi mi-ai cerut să-ţi aduc un pahar cu apă. Când m-am întors în odaie te-am găsit întins pe divan. Dormeai dus. Ei bine, vreme de douăsprezece ore în şir am vegheat în faţa uşii ca să nu intre cineva în odaie şi să te trezească. Şi cât de fericită eram! Cu cât te sacrifici mai mult, cu cât depui mai multă trudă, cu atât dragostea pare mai frumoasă, pentru că o simţi mai intens.

IVANOV: Dragoste activă… Hm… E o aiureală, o filozofie a fetelor tinere, sau… poate aşa trebuie să fie… (ridicând din umeri) Naiba ştie! (vesel) Pe cuvântul meu de cinste, Şura, crede-mă, sunt un om de treabă!… Gândeşte-te numai: Mi-a plăcut întotdeauna să fac tot felul de speculaţii filozofice, însă niciodată în viaţă n-am spus: „femeile noastre sunt nişte stricate” sau: „femeia cutare calcă strâmb”. Întotdeauna i-am fost recunoscător femeii, atât şi nimic mai mult! Da, Şura, i-am fost numai recunoscător! Draga mea fetiţă, ce bună eşti tu, şi cât de amuzantă eşti! Şi eu sunt un caraghios şi un tâmpit! Îi tulbur de pomană pe oameni cu văicărelile mele… (râzând) Bau! Bau! (se depărtează repede de ea) Dar pleacă odată, Saşa, că am uitat amândoi unde ne aflăm…

SAŞA: Da, trebuie să plec. Rămâi cu bine! Mi-e teamă ca nu cumva preacinstitul tău doctor, împins de simţul datoriei, să nu-i fi raportat Annei Petrovna de prezenţa mea aici. Acum ascultă ce-ţi spun: du-te în odaia soţiei tale şi rămâi la căpătâiul ei! Să stai un an, zece, cât o trebui… Fă-ţi datoria de soţ. Căieşte-te în faţa ei, cere-i iertare, varsă lacrimi de durere — aşa e normal, şi aşa trebuie să faci! Dar nu uita nici treburile tale.

IVANOV: Mă simt iar, de parcă am mâncat măselariţă! Iar mi-a venit!

SAŞA: Aibă-te Domnul în pază! Plec. Poţi nici să nu te gândeşti la mine! De-mi scrii la două săptămâni o dată câteva rânduri, am să-ţi fiu recunoscătoare. Eu însă îţi voi scrie mai des…

(în uşă apare capul lui Borkin)

BORKIN: Nikolai Alexeevici, e voie? (zărind-o pe Saşa) Scuzele mele! Nici nu te-am zărit… (intră) Bonjur! (face o plecăciune)

SAŞA (fâstâcită): Bună ziua…

BORKIN: Te-ai tăcut mai frumoasă, arăţi mai bine.

SAŞA (lui Ivanov): Trebuie să plec, Nikolai Alexeevici. La revedere… (pleacă)

BORKIN: Ce apariţie minunată. Veneam să dau ochi cu proza, când colo dau de poezie… (cântă) „Mi-a apărut un fluture-n lumină…”

(Ivanov se plimbă agitat)

BORKIN (aşezându-se): Are ceva în ea, Nicolas, ceva ce nu găseşti la toate femeile. Nu-i aşa? Ceva deosebit, fantasmagoric… (oftând) În fond şi la urma urmei e cea mai bogată mireasă din tot judeţul, da’ are o mamă… O-la-la!… că nici dracu n-o să vrea să se încurce cu aşa o scorpie! După moartea ei, se-nţelege, toată averea o să-i rămâie Şurocikăi, dar până atunci o să-i dea colea vreo zece miişoare, o strachină şi un fier de călcat, şi-o să-l mai puie în schimb pe bietul ginere să i se prosterneze la picioare… (se scotoceşte prin buzunare) Ia să mai tragem un fum, două… Fumezi? (îi întinde lui Ivanov portţigaretul) Bune ţigări… marfă… străină.

IVANOV (se apropie de Borkin sufocat de mânie): Să dispari imediat din casa mea, să nu te mai prind pe-aici! M-auzi?!

(Borkin se ridică pe jumătate de pe scaun şi scapă ţigara)

IVANOV: Să pleci numaidecât!

BORKIN: Nicolas, da’ ce-nseamnă asta? De ce te superi pe mine?

IVANOV: De ce mă supăr? Ia spune, de unde ai luat ţigările astea? Crezi că nu ştiu în care casă anume şi în ce scop îl duci zilnic pe bătrân?

BORKIN (ridicând din umeri): Şi ce-i cu asta?… Ce amestec ai dumneata?

IVANOV: Nemernic şi ticălos ce eşti! Josnicele dumitale proiecte pe care le împânzeşti prin tot judeţul m-au făcut să apar în ochii oamenilor drept un om necinstit. N-am nimic comun cu dumneata şi te rog să părăseşti numaidecât această casă! (se plimbă agitat)

BORKIN: Ştiu că toate acestea mi le spui într-un moment de enervare, de aceea nu mă supăr pe dumneata. Jigneşte-mă cât pofteşti, nu zic nimic… (ridică ţigara) În ce priveşte însă melancolia dumitale, ar fi timpul să mai renunţi la ea. Doar nu mai eşti un licean…

IVANOV: Ai auzit ce ţi-am spus? (tremurând din tot trupul) Te joci cu nervii mei, te întreb?

(intră Anna Petrovna)

9

BORKIN: Poftim, a venit Anna Petrovna… Am să mă retrag. (pleacă)

(Ivanov se opreşte în faţa mesei de scris, cu capul plecat)

ANNA PETROVNA (după o scurtă pauză): Ce-a căutat ea la tine? (pauză) Te întreb încă o dată, ce-a căutat ea aici?

IVANOV: Nu mă întreba, Aniuta… (pauză) Mă simt nespus de vinovat faţă de tine. Dă-mi orice pedeapsă vrei, suport orice, numai… numai nu mă-ntreba… Nu sunt în stare să vorbesc.

ANNA PETROVNA (supărată): Ce-a căutat ea aici? (pauză) Vasăzică din ăştia-mi eşti?! Acum te înţeleg. În sfârşit îmi dau seama cu ce fel de om am de-a face. Eşti un individ murdar, josnic… Ţii minte când ai venit la mine şi m-ai minţit că mă iubeşti?… Eu te-am crezut ca o proastă, mi-am părăsit tatăl, mama, credinţa, şi te-am urmat… Mă minţeai când îmi vorbeai despre bine şi adevăr, despre planurile tale cinstite de viitor, credeam în fiecare cuvânt pe care mi-l spuneai…

IVANOV: Aniuta, nu te-am minţit niciodată…

ANNA PETROVNA: Cinci ani am trăit alături de tine, am suferit şi am fost bolnavă, dar te-am iubit şi nu te-am părăsit o singură clipă… Ai fost idolul meu… Când colo, în tot acest timp tu n-ai făcut decât să mă minţi cu neruşinare…

IVANOV: Nu-i adevărat, Aniuta. Am greşit deseori faţă de tine, dar nu te-am minţit o singură dată… N-ai dreptul să mă învinovăţeşti de asta…

ANNA PETROVNA: Acum am înţeles totul… Te-ai însurat crezând că părinţii mă vor ierta şi îmi vor da bani… Acesta a fost motivul…

IVANOV: O, Doamne, Dumnezeule! Aniuta, să pui la încercare în felul acesta răbdarea unui om… (plânge)

ANNA PETROVNA: Taci! Când ai văzut că nu-i chip să scoţi banii, ai început un nou joc… Acum totul e clar pentru mine, şi când îmi amintesc de toate câte le-ai făcut… (plânge) Nu m-ai iubit şi nu mi-ai fost credincios niciodată… Niciodată!

IVANOV: Minciuni, Sarra!… Spune-mi ce vrei, dar nu mă jigni cu astfel de minciuni…

ANNA PETROVNA: Eşti un om fără onoare, un om josnic… Îi datorezi bani lui Lebedev şi pentru a scăpa acum de datorie, cauţi să iei minţile fetei lui… Vrei s-o înşeli şi pe ea cum m-ai înşelat pe mine. Poate spui că nu-i adevărat?

IVANOV (sufocându-se): Taci, pentru numele lui Dumnezeu! Altfel nu răspund pentru mine… Furia mă-năbuşă şi aş putea… aş putea să te jignesc dureros…

ANNA PETROVNA: I-ai înşelat întotdeauna pe toţi, nu numai pe mine… Toate mârşăviile tale le aruncai în spinarea lui Borkin… Acum însă ştiu cine era autorul lor…

IVANOV: Sarra, încetează, pleacă de-aici, altfel îţi voi spune ceva neplăcut, care să te rănească! Îmi stă pe limbă să-ţi spun ceva îngrozitor… (strigă) Taci, jidoavcă!

ANNA PETROVNA: N-am să tac… Prea multă vreme m-ai înşelat pentru ca să pot tăcea acum…

IVANOV: Nu vrei să taci?! (încercând să se stăpânească) Încă o dată te rog…

ANNA PETROVNA: Acum te poţi duce la fata lui Lebedev, ca să o înşeli şi pe ea…

IVANOV: Află… află că ai să mori… ai să mori în curând!… Doctorul mi-a spus-o…

ANNA PETROVNA (cade pe scaun, cu voce sfârşită): Când ţi-a spus asta?

IVANOV (apucându-se cu amândouă mâinile de cap): Doamne, sunt un ticălos! Ce ticălos sunt, Doamne!… (plânge cu hohote)

Cortina

Între actul al treilea şi al patrulea se scurge un an.